Dincolo de poartă

Viaţa curgea greu în spitalul de boli nervoase. Poarta avea paznic, parcul spitalului avea bănci şi garduri de zid de 2 metri. În parc, pe bănci, printre copaci şi tufişuri se ascundeau a joacă tot felul de minţi rătăcite îmbrăcare în pijamale vărgate sau cămăşi de noapte lălâi, cu o despicătură largă la gât şi o pecete cu număr pe umăr. Nu li se mai cunoştea culoarea. E posibil să fi fost vreodată albe, albastre, galbene, în culori pastelate… acum erau toate cenuşii, cu cârpituri pe alocuri, cu găuri în alte părţi, cu ţesătura aspră şi rărită de la atâta spălat cu săpunuri proaste şi clor. Printre vizitatori încruntaţi şi obosiţi, bolnavii zâmbeau tâmp, fericiţi în nebunia lor pe care medicamentele o făceau atât de primitoare şi veselă.

Nebunia este o altă lume, o dimensiune nouă în care doar anumiţi oameni pot ajunge trecând de poarta stelară prin cine ştie ce minune. În creierele lor sinapsele fac o serie de conexiuni noi, altele decât cele făcute de creierele normale, întregi şi oamenii se trezesc dincolo, în lumea aceea străină şi agitată. O lume necunoscută de care se sperie. La început încearcă să scape singuri, să treacă neobservaţi dar se lovesc de prea multe suflete rătăcite ca şi ei în dimensiunea aia întunecată, plină de demoni amăgitori ce le pătrund în minte şi le dictează acţiunile. Nu mai văd lumina, se mişcă sub un bec opac, precum condamnaţii în lagărele de concentrare. Uneori au senzaţia că undeva departe, văd poarta strălucitoare, ademenitoare, care le-ar facilita întoarcere în lumea din care au plecat. Şi se îndreaptă cu încredere spre ea, numai că lumina e doar o iluzie care îi adânceşte tot mai tare pe tărâmul necunoscut. Puţini reuşesc să se întoarcă de acolo şi aceia rămân cu o cutie de amintiri ce trebuie ferecată pentru totdeauna dacă nu vor ca demonii de dincolo să le invadeze din nou fiinţa.

În spital doar doctorii aveau halate albe.

Nu se ştie dacă minţile lor au rămas întotdeauna lucide, neatinse de viermele nebuniei ce-a scurtcicuitat sinapsele pacienţilor lor. Trăind într-o lume ciudată şi întunecată, încercând să trateze cu medicamente tristeţi iremediabile şi să înţeleagă ce se produce în creierul nebunilor pe care-i păstoresc, e aproape imposibil să nu se molipsească la un moment dat de nebunia lor. Ei erau totuşi singurii dumnezei în imperiul acela trist şi agitat înconjurat de garduri prin care nu putea trece nici musca.

Asistentele îşi lăsau acasă sufletul. Îl împachetau frumos şi-l închideau într-o cutie aşezată cuminte pe cuier. Ieşeau, încuiau uşa după ele şi plecau la serviciu aşa, goale de conţinut, ca nişte roboţi ce au menirea să administreze pastile, să facă injecţii şi să se lupte uneori cu oameni mult mai puternici decât ele. Fără nici un sentiment, cu ochii goi şi mintea închisă. Era felul lor de a se apăra, de a rămâne cu mintea întreagă. Nu puteau fi condamnate, puţini oameni „normali” ar fi putut rezista în lumea aia mai mult de câteva zeci de minute. Până şi rudele bolnavilor plecau marcaţi de tot ce-au văzut că se întâmplă dincolo de poarta închisă în spatele căreia aştepta totdeauna un portar.

Infirmierele erau alese din cele mai puternice persoane. Solide, cu muşchi mari şi creier mic. Îţi trebuie putere, nu glumă, să poţi ţine un nebun hotărât să se tăvălească pe jos, să arunce cu lucruri printre gratiile ferestrei sau să se arunce pe scări convins fiind că el ştie să zboare fără aripi. Îţi trebuie forţă să-l aşezi la loc în pat şi să-l legi de el cu străşnicie, să nu cumva să se mai mişte până când injecţia ce i se scurge încet prin vene îşi va face efectul şi va lăsa din el doar o legumă zâmbitoare. Cei mai frumoşi nebuni aşa sunt, cu mintea rătăcită aiurea, zâmbind frumos lumii care ţine cu orice preţ să-i  păstreze aici, pe pământ. Mănâncă, se plimbă, vorbesc, se joacă, fără să conştientizeze prea bine ce fac.

Pe poarta acestei închisori cu iz de iod şi spirt medicinal, a intrat într-o zi o fetiţă firavă cu ochi mari, tristă şi speriată. Se lupta cu demonii demult. Doar noaptea se lupta -o trăgeau pe un tunel adânc, adânc şi o împingeau înainte, departe de casa ei, de oamenii ce-i erau dragi. Striga, se zbătea, încerca să scape, să se trezească, să vorbească, fără succes. Auzea undeva în depărtare glasul mamei care o striga şi-i cerea să se trezească, îi răspundea, cerea ajutor dar nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar zbaterea ei disperată de a se dezlipi de mâinile ce-o împingeau nevăzute în adânc o lăsau într-un târziu epuizată, cu părul lipit de cap, ud din cauza efortului. Ziua era un copil normal de vârsta ei, care se juca, învăţa, râdea, îşi făcea teme, alerga plină de viaţă.

Luase obiceiul de a nu mai adormi. Se punea în pat şi stătea aşa, cu ochii în tavan, plimbându-se prin păduri de argint şi aramă ca-n poveştile citite din carte, se ducea la şcoală, repeta lecţii şi aştepta cuminte să se facă dimineaţă şi să se trezească toată casa. Îi era frică să mai închidă ochii. Când restul casei adormea, se ridica în fund, îşi cuprindea genunchii cu ambele mâini şi se legăna aşa, îmbrăţişată, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul încăperii, să distingă lucrurile familiare la locul lor, să se convingă singură că nici un demon nu este ascuns să aştepte parşiv ca ea să adoramă, să o prindă şi s-o ducă în lumea lui necunoscută. Frica făcea din sufleţelul ei chinuit o piatră prea greu de dus.

De la un timp simţea că inima se sperie şi doare. Aşa, ca o zbatere rapidă de aripă, cum a văzut ea odată la porumbelul pe care îl prinsese motanul cel tărcat. A bătut motanul cu sălbăticie atunci, până a dat drumul porumbelului rănit de moarte deja. S-a răzbunat pe animalul acela cu gheare şi colţi văzând în el demonul din ghearele cui ei îi e atât de greu să scape în nopţile de coşmar. De când cu zbaterea asta de inimă, parcă nu mai putea ţine pasul cu copiii pe uliţă. Obosea, răsufla greu, inima se zbătea să-i scape din piept. A început să lâncezească şi să resimtă lipsa odihnei. Refuza însă cu încăpăţânare să adoarmă, de teama mâinilor cu gheare lungi.

Nu vorbea despre ele, nu avea cui spune. Nimeni nu o asculta. În jurul ei toţi îşi trăiau propriile drame mai mari sau mai mici, preocupaţi de propria viaţă, nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit zbaterea ei. Au început problemele la şcoală, lacrimile i-au invadat ochii şi zilele, tăcerea a pus stăpânire pe gura ei. Trăia într-o lume mută şi devenea traslucidă, topindu-se cu fiecare zi mai mult. Doar ochii mari, larg deschişi priveau cu aviditate în jur, fără odihnă.

Atunci părinţii ei au hotărât s-o ducă la doctor, iar doctorul le-a recomandat spitalul oamenilor reveniţi din altă dimensiune.

După ce-i interogase încruntat, portarul le deschisese şi-i lăsase să intre. Aveau biletul magic de trecere. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot surd şi inima fetiţei a tresărit. I s-a făcut frig şi mânuţa cu degete lungi, translucide, a strâns mai tare mâna mamei. Picioarele nu voiau s-o mai asculte, îşi muiaseră genunchii care tremurau acum ca o piftie bine prinsă şi nu lăsau să treacă dincolo de ei comanda creierului.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri, Să fii al nimănui

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s