Hatice

Nici nu ştiu de câte ori va trebui să-mi cer scuze, ca voi, prietenii mei să mă iertaţi pentru o atât de îndelungată absenţă. Trec printr-o perioadă atât de încărcată şi de grea, încât în primul rând de mine şi de plăcerile mele nu mai am timp. Tot dau oră după oră, să mai termin ceva, să mai înregistrez ceva, să mai fac o treabă, până mă trezesc că treburile astea mă copleşesc şi nu mai apuc să intru nici măcar să vă citesc, dar să vă mai şi scriu. Sper încă ca de luna viitoare să vină până în ianuarie o scurtă perioadă de acalmie. Vă mărturisesc sincer că am obosit. Şi vă cer încă odată să mă iertaţi, mă voi revanşa cu siguranţă.

Bun, acum că am terminat cu lamentările, vreau să vă povestesc despre o fată frumoasă. O cheamă Hatice şi e turcoaică. Am întâlnit-o întâmplător într-o seară când mă întorceam de la serviciu atât de obosită, că abia-mi mai puteam mişca picioarele. Ştiţi senzaţia aia de neputinţă, în care nu laşi doar creierul să comande picioarelor să pună pas după pas ci îl ajuţi cu gândul, felicitându-l la fiecare pas reuşit? Ei, aşa eram eu atunci.
Am plecat de la birou cu o oră mai devreme ca de obicei şi afară era atât de plăcut încât am hotărât de comun acord cu cu colega mea să mergem pe jos câteva staţii de RATB. E păcat să pierzi o asemenea vreme, acum, în prag de iarnă când ştii sigur că vor veni curând ploi mucegăitoare.

Pe ea o tot suna băiatul bolnav că vrea ceva de mâncare şi nu ştie ce. E greu să te decizi când mintea ţie un pic în ceaţă din cauza febrei, era de înţeles şi cum noi, fete muncitoare fiind, cu greu mai găsim toimp să gătim în cursul săptămânii şi copiii noştri se simt văduviţi din punctul ăsta de vedere. Atunci nicuna din noi nu aveam idee ce i-ar putea plăcea. Ne gândeam să intrăm într-un supermarket să luăm ceva semipreparat când privirea mi-a fost atrasă de o vitrină în care tronau câteva frigărui imense cu kebab turcesc.

Cum până acasă mai făceam cel puţin o oră, zic: „Hai să intrăm aici, poate găsim ceva care să-i placă şi să-i potolească foamea.” Şi am intrat… direct pe poarta Orientului. Ceea ce crezusem iniţial că e una din şaormeriile cu care e împânzit Bucureştiul s-a dovedit a fi o veritabilă bucătărie turcească. Nu pârâtă, ci din aia adevărată. Într-un spaţiu îngust în care abia ai loc pe lângă vitrinele de mâncare am găsit un rai culinar cum rar întâlneşti în capitala asta prea aglomerată şi cosmopolită.

Dincolo de tejghea o fată un pic mai răsărită ca o adolescentă de clasa al V-a, obosită dar zâmbitoare se pregătea să închidă. Sper uimirea noastră, s-a purtat cu noi de parcă abia aştepta să-i călcăm pragul. Ca şi cum îi promisesem demult şi nu ne ţinusem de cuvânt, iar ea aşteptase răbdătoare, sigură că odată şi o dată se va întâmpla şi minunea. Ne-a lăsat să ne delectăm ochii în timp ce ne povestea ca unor cunoştinţe vechi cum e preparată mâncarea, după ce reţete, de unde sunt aduse legumele şi condimentele, ce meniu a avut peste zi, ce meniu are mâine, cu ce ne poate servi atunci când venim în cursul zilei. Mâncare mai era puţină, se vânduse aproape tot. Dar tot puteam lua câte ceva.

Cu o amabilitate pe care nu o găseşti la un comerciant autohton, a aprins grătarul pentru a-i face colegei mele kebab. Între timp ne-am întreţinut ca vechi cunoştinţe, spunându-ne câte în lună şi-n stele,  să nu cumva să ne simţim stinghere în casa ei până termina de pregătit comanda. Am comandat şi eu şi pot spune cu mâna pe inimă că nu am mâncat în nici un restaurant de profil mâncare aşa bună ca a ei. Şi bineînţeles că pe lângă comandă a avut grijă să pună şi câte o bucăţică din altă bunătate în plus. Să ne convingem că nu se laudă degeaba!

Mâncarea de vinete a fost de vis, la fel şi tocăniţa coaptă în vas de lut pe marginea focului în cuptor cu lemne, la fel şi plăcinta cu legume care şi peste două zile era la fel de proaspătă şi gustoasă. Până să plecăm de acolo bucătărioara s-a umplut din nou, au intrat noi clienţi, tatăl fetei a venit din spate să ajute şi uite aşa, ziua lor de lucru s-a prelungit până au terminat toată mâncarea, mult după plecarea noastră. Cu siguranţă a doua zi dimineaţă au luat-o de la capăt.

Oamenii aceştia calzi, amabili şi îndatoritori mi-au intrat instantaneu în suflet. Şi cu siguranţă voi reveni la ei cu toată inima, pentru că merită. Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze şi cu o stare de bine pe care nu am mai avut-o demult. Mă gândesc acum că proverbiala ospitalitate românească e doar o iluzie, o legendă. Dacă intri în orice local autohton sau într-un magazin de-al nostru, vânzătorul te priveşte ca pe un duşman venit să-i fure munca. Sunt încruntaţi, aroganţi, respingători, obraznici, de parcă nu te-ai duce să cumperi pe bani ci să le cerşeşti marfa.

Cred că acesta este unul din motivele pentru care în atâţia ani de la căderea comunismului nu am fost în stare să progresăm deloc. Habar nu avem să ne facem plăcuţi, să facem omul să revină la noi cu drag şi încredere. Hatice, turcoaica cu zâmbet cald şi vorbe meşteşugite ar putea da oricui lecţii despre cum poţi supravieţui într-o economie de piaţă autentică, despre respect, ospitalitate şi felul în care să-ţi faci clientul să se simtă dator să revină de fiecare dată cu plăcere, ştiind că pe lângă marfa de bună calitate, va avea parte şi de o servire ireproşabilă. E vorba de progres şi omenie în definitiv.

Dacă aveţi drum în partea de nord a Bucureştiului, pe bulevardul Ion Mihalache către piaţa Chibrit, opriţi-vă o clipă la piaţa Domenii. Peste stradă de coşurile pline de culoare ale florăreselor, înghesuită între o patiserie şi o brutărie, o veţi găsi pe Hatice care vă va aştepta cu zâmbetul pe buze să faceţi cunoştinţă cu bucătăria turcească. Şi să vă îndrăgostiţi iremediabil de ea.