Caietele mele

Nu am ştiut niciodată să scriu frumos. Fiecare literă mi-a mâncat pagini întregi de caiet, risipite aiurea pe podea, ude de lacrimi amare şi însoţite de cuvintele grele ale mamei care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata ei nu o să aibă scrisul desluşit şi frumos de care ea era atât de mândră. Avea un scris rotund, egal,  făcea literele pline, legate perfect, egale. Şcoala de comerţ îşi pusese amprenta asupra scrisului ei cu care se lăuda pe bună dreptate ori de cate ori avea ocazia. I-ar fi plăcut s-o moştenesc, dar eu, copil prostuţ şi încăpăţânat, cu mâna tremurândă, nu m-am putut ridica niciodată la înălţimea aşteptărilor ei. De aici cuvintele grele şi imensa  dezamăgire pe care i-am pricinuit-o. În ochii ei nu avea să se aleagă nimic de capul meu dacă nici să scriu cum trebuie nu eram în stare.

Departe de a se  regla în timp, handicapul a rămas şi s-a dezvoltat. Am rămas cu regretul şi convingerea că nu voi reusi niciodată să scriu la fel  de frumos precum colegele mele mult mai sigure pe mâinile lor. Ele ştiau să ţină perfect creionul şi stiloul în mână, eu prin clasa a patra încă mai încercam  pozitii noi, care să-mi asigure o mai bună stabilitate a încheieturii şi să-mi rotunjească cum trebuie vocalele. Am ajuns în liceu şi tot nu reuşisem să aflu care e cea mai bună poziţie a mâinii pe hârtie.

Caietele lor respirau curăţenie. Işi purtau linia perfectă la fiecare pagină, uneori câte două, paralele, fiecare perfect intinsă, paragraful începea frumos, cu o literă mare perfectă,  cerneala curgea egal, fără pete şi îngroşări neavenite. La mine, din loc în loc lăsa câte o pată mare şi inestetică ce trecea până în partea cealaltă a foii, literele se îngroşau uneori până despicau peniţa, erau o groază de ştersături, reluări, repetiţii. Ce să mai spun, caietele mele erau cerşetoarele anorexice ale caietelor şcolare. Atâtea pagini pierdeau pe parcurs, încât, atunci când le abandonam pline, abia se mai ţineau cu mâinile amândouă de copertă, să nu cumva să rămână în pielea goală şi să se facă de ruşine arătându-şi public goliciunea dezordonată şi murdară.

Când mă grăbeam,  dezastrul era total. Scriam  dezlânat, inegal, depăşeam spaţiile liniate, ştergeam, scriam la loc, îngroşam litere la care nu reuşeam niciodată să conectez creierul la mână. Una comanda creierul, alta scria mâna. Să vă mai povestesc cum descifram  cursurile când am ajuns la facultate? Dacă profesorul nu era suficient de inspirat cât să-mi capteze atenţia în timpul predării, astfel încât să reţin în mare parte pe loc ce ni se preda, îmi lua o zi întreagă doar prima lectură. Aveam senzaţia că citesc scrisul altcuiva, mult mai ingalat decât eram eu.

Am compensat oarecum handicapul caligrafic îndrăgostindu-mă iremediabil de gramatică şi de regulile ei. Ea s-a prins cu atâta putere de mine, încât şi acum mă obsedează. Am judecat totdeauna oamenii în funcţie de cum scriu din punct de vedere gramatical. Lipsa unei cratime, a unui acord, multiplele i-uri adăugate acolo unde nu trebuie, au redus până la zero şansele persoanelor respective de  a-mi intra în graţii. Păstrez încă obiceiul de a  judeca oamenii  după scris, în sensul că, indiferent cât de bine-şi formula  ideea, o mică greşeală gramaticală strecurată în text l-am respins din start. Poate că nu sunt o persoană extraordinar de ordonată în viaţa de zi cu zi, în scris însă sunt un călău. Adevărul e că poate mi-ar fi folosit organizarea asta şi în celelalte domenii ale vieţii, poate aş fi fost mai atentă la alegerile făcute.

Ce m-a deranjat însă toată viaţa, a fost faptul că nici măcar o cerere nu am fost în stare să scriu pe o coală albă de hârtie, fără să urc ca hipnotizată către coltul drept al colii. Va daţi seama când am crescut şi a trebuit să scriu şi eu că tot omul scrisori prietenelor şi prietenilor mei! Primeam  scrisori frumoase, ingrijite, pe hârtie fină, colorată, parfumată uneori, groasă sau subţire ca o foiţă de mătase, toate scrise egal, frumos, rând după rând. La mine, după ce primul rând tânjea să sărute data pusă cuminte în dreapta sus, restul încercau să se ţină de primul în timp ce eu încercam să le trag în jos. Ieşea o nebunie. Am invidiat totdeauna oamenii care şi-au putut încadra corect scrisul în spaţiul bine definit al unei coli. Al meu încă tinde către infinit, de parcă literele s-ar înveseli pe măsură ce se aştern  cuminţi una lângă cealaltă şi, prinse de mână, ar încerca să-şi ia zborul ca un stol de cocori toamna la plecare.

Mare noroc cu tehnologia asta.Prost e ca o să ajung probabil să uit să scriu altfel decât pe tastatură, tocmai acum cand m-am prins cât de cât să fac şi eu literele rotunde, egale şi îngrijite. Dacă nu mă grăbesc.

Anunțuri

13 comentarii

Din categoria Confesiuni

13 răspunsuri la „Caietele mele

  1. 9

    În zilele noastre nu se mai pune accent pe caligrafie. 🙂 Pentru asta au fost inventate calculatoarele, aşa că eşti o norocoasă. 🙂

    Apreciază

  2. Eu nu scriu niciodată la fel. Nu îmi recunosc scrisul deloc, nu mi s-a format un stil anume de a scrie, dar am scuză, cred. Eram stângace când m-au dat la școală, dar școala aia, de stânga, comunistă, m-a obligat să scriu cu dreapta. 🙂

    Apreciază

    • Eu n-am fost stângace, deci nu am nici o scuză. Poate că scrisul reflectă într-o oarecare măsură caracterul… Eu am fost tot timpul mai neliniştită. Tânără şi neliniştită, ştii cum se spune. :)))) Oricât aş vrea eu să par de cuminte şi de ordonată, scrisul mă dă de gol.
      Asta mi-aduce aminte de o altă poveste a copilăriei, când mama ne încuia în curte, să nu ieşim în drum la jocacă şi eu săream gardul şi-mi petreceam ziua cu puştii de pe uliţă, ca apoi să sar înapoi, să mă spăl şi să devin cel mai cuminte copil când ştiam că trebuie să ajungă mama înapoi de la serviciu. Cum ar putea scrie altfel o fată ca mine?

      Apreciat de 1 persoană

  3. Pingback: Victor Ponta interzis la Cotroceni - Ziarul lui Ipu

  4. Nici eu nu reușesc să scriu drept, ba urc, ba cobor 😆 . Auzisem cândva că urcatul înseamnă optimism, iar coborâtul-pesimism. Cât despre scris, mi s-a spus că mă reprezintă, aparent ordonat, egal, aplecat spre dreapta, dar greu de descifrat la o lectură mai atentă. Nu dau o importanță prea mare aspectului, cât conținutului scrisului. De acest lucru încerc să îi conving și pe părinții celor mici, care cred că un scris mai dezordonat, mai nesigur e un semn de slăbiciune. Nu toți scriem caligrafic, așa cum nu toți suntem buni desenatori, de exemplu. Tot așa, niciodată nu voi obliga un stângaci să scrie cu dreapta, chiar dacă părintele insistă, în ciuda explicațiilor mele.

    Apreciază

  5. Dan

    Oftică-te ! Scriu caligrafic (sau cel puţin aşa mi s-a spus) şi cu dreapta şi cu stânga. Iar cu stânga pot scrie şi „invers”, de la drepta la stânga astfel că rândurile nu pot fi citite decât cu o oglindă sau, dacă întorci foaia, în lumină.
    Dar am văzut astăzi site-ul Ministerului Educaţiei pe care sunt făcute publice mult aşteptatele manuale digitale pentru clasele I şi a II-a. Şi am putut observa de acolo că majoritatea temelor se rezolvă direct „pe carte”. Ceea ce, logic, mă face să mă întreb dacă aceşti adevăraţi copii cibernetici ai zilelor noastre vor mai învăţa au ba să scrie de mână ?!?

    Apreciază

    • Să-ţi fie ruşine două minute! Trebuia să iei tu toate calităţile, nu puteai lăsa şi pentru o amărâtă ca mine! Habar n-ai tu câtă bătaie am mâncat pentru caligrafiia aia şi tot degeaba! O să mor de oftică!
      Da mă, vor scrie direct pe carte, digital, dar se gandeşte careva ce vor face copiii ăştia la maturitate? Că lumea e în continuă fierbere şi în regres vizibil de câţiva ani. Vai de capul nostru! O să scoatem doctori docenţi direct din faşă şi o să murim de foame privind la ei.

      Apreciază

      • Dan

        Gata. Au trecut cele două minute. Ba, dacă mă uit bine la ceas, au fost cam 7. Mde, aşa-s io, mai ruşinos din fire. Fată, râdem, glumim, da’ treaba-i groasă. Unul din motivele pentru care m-am mutat la ţară e ăla că am luat în calcul că o să fiu nevoit să îmi asigur singur hrana fiindcă zău că nu văd cine-o să ne plătească nouă pensiile …

        Apreciază

        • Păi să ştii că ai calculat bine. Mă gândesc şi eu serios la varianta asta, însă deocamdată nu am posibilitatea. În privinţa pensiilor să ştii că perspectiva e mai mult decât sumbră. După ultima dudă, asta cu scăderea CAS-ului, dau deja din colţ în colţ. Se zvoneşte că în câţiva ani vor mări vârsta de pensionare atât de mult, că nu vom mai ajunge niciunul să visăm la pensie.
          Şi adevărul e că atunci când generaţia noastră va împlini vârsta de pensionare, la câţi ar trebui să ieşim odată, cine naiba mai ctizează, că de ani buni natalitatea e la pământ, iar locuri de muncă oricum nu sunt decât în hipernarketuri şi la patroni care nu dau mai mult de minim pe economie?

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s