Bătrânul Billie

Coboară scările încet, punând cu grijă pas după pas. Toate încheieturile îl dor şi fiecare pas îi este chin. Din loc în loc se opreşte şi oftează. Se aşează răbdător pe coadă şi-şi aşteaptă stăpânul care, sprijinit în baston, se mişcă mai greu decât el. Lui Billie i se pare normal. Stăpânul nu are decât două picioare şi bastonul suplineşte cu greu mobilitatea încheieturilor. El are măcar patru labe, când calcă cu greu pe una, se sprijină pe celelalte trei.

Eheeeei! Pe vremuri alerga după fluturi şi vrăbiuţe până scotea limba de-un cot! Blana lungă şi lucitoare se unduia în mers şi vântul îi fluiera pe la urechi. Îi plăcea să-i simtă adierea, indiferent de vreme. Pe atunci nu simţea niciodată frigul. La fel iubea şi verile cu soare şi iernile cu zăpadă.

Zăpadaaa…. Phuuuii, ce fericit era când se arunca unde era mormanul mai mare şi se afunda în el de nu i se mai vedea decât vârful cozii! Băga nasul, amuşina şi fulgii pufoşi i se topeau în nări! Strănuta, scutura capul şi pleca mai departe, căutând comori închipuite iar zăpada se topea la trecerea lui şi îngheţa la loc pe firele de păr, îngreunându-i blana. Ce-i păsa lui de iarna rece? Se încălzea alergând de trebuia să scoată limba să se răcorească! Pe vremea aia şi stăpânul era mai vioi, mai tânăr! Râdea şi-l fluiera, să nu se ducă prea departe, îl înjura uneori în glumă, aşa de drag şi de teamă să nu se depărteze prea tare.

Hmmm…oamenii ăştia! Cred că pot controla totul şi doar ei sunt în stare să reţină lucrurile! El învăţase de copil să se întoarcă acasă de oriunde ar fi fost. Ştia sigur de unde a plecat şi unde să se întoarcă. Hahahahaa! Ce se mai distra când vedea că-l caută disperat când dispărea prin tufişuri! Îl striga „Billliiee, Billliiiieeee!!”, fluiera, înjura de mama focului şi bombănea.

El doar ciulea un pic urechea şi îşi vedea de căutări mai departe. Miroseau frunzele alea ca naiba! Îşi ascuţea simţurile ghicind al cui a fost pasul de-a călcat înaintea lui pe ele. Pe aici a trecut un motan- era atent, urmărea un şoarece speriat, îi simtea mirosul. Pe dincolo era urma bocancului unui copil care alerga, pe aici a trecut amicul lui, Pongo, dincolo a găsit urma Prinţesei.

Hm, Prinţesa e în călduri! Era cazul să-i arate că e interesat. Marca locul cu simţ de răspundere, apoi o lua la goană şi se oprea fix în spatele stăpânului. Îl lătra şi-l speria. Tare-i mai plăcea când îl vedea că tresare. „Billliiee, golanule, nu-ţi e ruşine! De când strig la tine, surdule!? Te faci că nu m-auzi, ai!!” Iar el îi sărea în braţe şi-l umplea de pupături. Ce vremuri, ce vremuri…

Uffff, cât mai e până afară! Aproape că-i vine să-şi dea drumul pe scări, dar se ţine. Frumos i-ar sta lui, dulău bătrân să-şi facă nevoile în casă? Hai, Billie, uşurel, uşurel, mai coborâm câteva trepte!

Unde sunt vremurile alea în care ţâşnea pe uşă ca din puşcă şi se oprea direct în uşa de la intrare? Nici nu simţea când cobora patru etaje! Acum fiecare treaptă îi dă dureri. Când le-or fi crescut pietroaie treptelor ăstora? Uite cum îl împung în pernuţe şi-i rănesc degetele!

Şi stăpânul ăsta… când o fi îmbătrânit aşa? Se zice că oamenii îmbătrânesc mai greu decât câinii. Al lui l-a luat prin surprindere, însă. A îmbătrânit parcă mai repede ca el!  Şchioapătă amândoi pe alee, şi lumea i-a porechit „bătrânii”. Râd copiii când îi văd. „Uite, a ieşit bătrânul Nelu cu bătrânul Billie!!”

Se apleacă toţi să-l mângâie şi să-l tragă de urechi. „Ce mai faci, bătrânule Billie? Te joci cu noi?” şi el se uită la ei cu ochii lăcrămoşi şi trişti. Ce s-ar mai juca… Ar alerga cu limba scoasă cu ei după minge şi s-ar distra de minune împreună. Acum i se pare greu şi să dea din coadă! „Taică, e bătrân rău Billie, nu se mai poate juca.” Hmmm, eşti bătrân şi tu, moşule, nu vezi că abia te ţii după el?

Hai că a ajuns în sfârşit la uşă! Doi paşi mai are de suportat şi gata, poate să-şi dea drumul! Urâtă-i bătrâneţea asta! Te umileşte şi te face să nu mai ridici privirea din pământ. El nici măcar nu mai poate ridica piciorul să-şi facă nevoile, se aşează ca un pui- îndoaie puţin genunchii şi-şi dă drumul.

Râd potăile de el. „Uite-l bă şi pe ăsta cum îi atârnă blana de parcă ar vrea să-l părăsească!Ham, hahahaham! Băi, bătrâne, vezi, băi, că-ţi zboară floacele!! Vezi că te-ai udat pe tălpi!! Ham, hamham ham!” „Lasă, mă, că ajungeţi şi voi în anii mei. Să vă văd atunci ce grozavi o să fiţi!” I-ar mârâi, dar colţii i-au căzut demult şi aşa, ştirb, nu are nici un farmec. Nici nu-i mai latră. La ce bun să consume energia? Bătrânul Nelu ridică bastonul şi-i împrăştie. El se enervează încă, nu a ajuns la fel de înţelept ca Billie.

Ooooohhh, în sfârşit s-a uşurat! „Hai, bătrânule Billie, hai să facem câţiva paşi, să ne dezmorţim!”. „Mergem Nelule, frate, să ne purtăm anii în spate pe sub nasul tinerilor. Mai ştim să ne întoarcem acasă? Ai grijă tu, bătrâne, că eu mi-am pierdut demult mirosul…”

Pe aleea plină cu frunze moarte, bătrânul Billie păşeşte greu, ţinându-şi echilibrul mişcând uşor din coadă. Blana lungă, încâlcită şi ternă, tremură la fiecare pas. În urma lui, cu bastonul în mână, pune uşurel pas după pas bătrânul Nelu. Trec încet, ca viaţa, fără ţintă şi fără grabă. De-acum unde să se mai grăbească amândoi?

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s