Dincolo de poartă II

  • Hai odată că ne aşteaptă doctorul şi nu ne mai primeşte dacă întârziem. Nu vrei să te faci bine? Hai, să vezi că o să-ţi dea nişte pastile şi nu o să-ţi mai fie rău. Nu-ţi fie teama, nu-ţi face nici o injecţie, vorbesc eu cu el.

Ochii imenşi ai fetei se plimbau peste parcul cu alei pline de oameni rătăciţi ce zâmbeau tâmp, îmbrăcaţi în ciudatele uniforme lălâi. Printre adulţi erau copii care alergau şi ţipau ca şi copiii de la ea de pe uliţă, doar că energia lor avea ceva frenetic, ireal, ca-n filmele în care imaginile erau rerulate cu repeziciune.

  • Vezi ce fericiţi sunt copiii aici? Nu ai de ce să-ţi fie frică, o să te joci şi tu cu ei curând, când o să mai capeţi un pic de putere. Uite ce parc frumos, câţi copaci are, câtă verdeaţă! O să-ţi faci prieteni repede, ia uite cât de veseli sunt!

Ochii mari ai fetei jucau în lacrimi. Nu-i plăceau copiii ăia agitaţi şi gălăgioşi şi nici tinerii zâmbitori de pe bănci. Ea voia înapoi acasă, în curtea ei, să stea pe pătură şi să se încălzească la soare. Era aşa plăcut acum în grădina de acasă! Ei credeau că stă şi nu face nimic toată ziua, dar ea privea gâzele pe flori, urmărea fluturii, puii de găină, se juca cu pisoii, citea. Avea o viaţă plină, de ce încercau ei acum să-i prezinte lumea asta ca pe o lume ideală?

  • Offf! Hai în braţe, văd că altfel nu te mai poate omul urni!

S-a prins cu amândouă mânuţele de gâtul tatălui său şi s-a uitat pentru prima dată la clădirea imensă, cenuşie, cu gratii groase la ferestre. Multe ferestre, mai multe gratii. Scările înalte şi uşile posomorâte o înspăimântau. Parcă intra în lumea visului ei de care voia să scape. Avea senzaţia că dacă uşile acelea se vor închide în urma lor nu mai avea scăpare. De acolo nu va mai putea ieşi. Cum să le mai deschidă ?

Înăuntru, pe coridoarele lungi şi întunecate, lumea forfotea. Oameni îmbrăcaţi ca de stradă, alături de oameni în pijamale. Surori medicale, halate albe, infirmiere cu câte o găleată sau mop în mână, treceau grăbiţi fiecare către o treabă urgentă. Doar oamenii de afară nu se grăbeau. Stăteau liniştiţi, sprijinind zidurile vopsite într-un galben cenuşiu, cu o vopsea tare, lucitoare, priveau în ei şi oftau. Aşteptau să intre la doctor. S-au aşezat şi ei la coadă.

Fetiţa încerca să clădească în minte câte o viaţă pentru fiecare. Unii mai vorbeau între ei, îşi povesteau chinul, viaţa, cum lăsaseră ei vaca pe câmp sau laptele pe foc în grija câte unei soacre bătrâne şi veniseră acolo de nevoie. Niciunul nu venise de bună voie, doar nevoia îi adusese pe fiecare. Îi luase de mână pe rând, îi pusese să aleagă din şifonier hainele bune, de sărbătoare, îi încălţase cu pantofii tari pe care îi încălţau doar când plecau la oraş şi care îi cam băteau de atâta nepurtare şi îi adusese fix acolo, pe coridorul acela întunecat şi înalt, luminat doar de nişte becuri chioare de undeva din tavan. Fiecare aducea o durere, un membru al familiei rătăcit printr-o lume străină din care nu mai ştia să se întoarcă.

Inima fetiţei tremura, transmitea tremurul în tot corpul şi nu înţelegea ce caută ea acolo, în lumea aceasta străină şi rece cu atâtea necazuri, probleme şi nevoi. Pe ea nu o adusese nici o nevoie. Ce nevoie avea ea să se afle acolo, când la şcoala ei luminoasă colegii erau în clasă şi îşi făceau lecţiile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Pe ea o aduseseră de mâna mama cu tata. La început îi fusese drag. Era prima dată când mergeau undeva toţi trei, iar ea, la mijloc, îi ţinea de mână pe amândoi. Le simţea căldura palmelor şi emoţiile şi îi simţea mai apropiaţi ca niciodată până atunci. Ar fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, poate aşa căldura ei se va transmite prin palme până în inima lor şi o vor simţi şi o vor iubi aşa cum îi iubea ea pe ei. Nu-şi aducea aminte de când nu se bucurase de atenţia lor. Se bucurase, oare, vreodată?

Acum, cu mânuţele încolăcite în jurul gâtului tatălui ei aştepta să intre la doctorul acela atât de căutat. Înima îi bătea nebuneşte şi un ghem mare, dureros se cuibărise în locul stomacului şi nu o lăsa să respire. Pe părintele ei îl dureau mâinile şi ar fi pus-o jos, dar pe ea picioarele încă nu o ţineau.

  • Bună ziua, dom’ doctor!

  • Bună ziua! Ia să vedem ce problemă aveţi.

Mama a întins cu mână tremurătoare trimiterea, doctorul a luat-o a aruncat o privire fugară pe ea şi i-a privit pe rând, drept în ochi.

  • Luaţi loc şi spuneţi-mi cu cuvintele dumneavoastră ce s-a întâmplat. Tu câţi ani ai domnişoară?

  • Spune, tată, frumos câţi ani ai! Ţi-a mâncat pisica limba?

Cu capul încă lipit de pieptul părintelui său, copila a şoptit:

  • Opt…

  • Face nouă luna viitoare, dom’ doctor! răspunde cu mai multă hotărâre tatăl.

Apoi hotărât către copilul firav cuibărit la pieptul lui:

  • Ia ridică capul şi vorbeşte frumos când te întreabă cineva! Aşa te-am învăţat? Eşti mare de-acum!

  • Lăsaţi-o, vă rog. E mică şi locul ăsta probabil a speriat-o, pe toţi îi sperie. O să vezi că nu ţi se va întâmpla nimic rău. Am eu grijă, mă crezi? Vrei să-l laşi un pic pe tata ca să îţi arăt nişte jucării? Hai cu mine şi promit să te las să te joci cu care vrei tu.

Fetiţa şi-a desprins uşor mânuţele şi a plecat cu omul blând în halat alb. Într-un colţ al cabinetului, direct pe covor, stăteau răsturnate o grămadă de jucării de tot felul. Atât de mult cât nu văzuse niciodată în viaţa ei. Ochişorii au început să-i sclipească şi lacrimile s-au uscat.

  • Vrei să te joci cu ele până stau de vorbă cu mama şi cu tata?

Cu capul plecat, a încuviinţat uşor şi a rămas acolo, în raiul jucăriilor pe care nu-l cunoscuse niciodată.

Medicul s-a întors la părinţii ei, i-a descusut, i-a pus să povestească amănunţit suferinţa copilei şi i-a rugat s-o lase o perioadă acolo, în spital, să se convingă singur care este cel mai potrivit tratament pentru ea. Mama a început să lăcrimeze, dar au încuviinţat amândoi, convinşi că asta e cea mai bună soluţie şi oarecum oftând uşuraţi că scapă de povara crizelor nocturne şi a spaimei ce venea totdeauna cu ele.

  • Ia zi-mi cum te cheamă pe tine?

Doctorul stătea acum în genunchi, alături de copila ce se oprise, timidă, cu un cub colorat în mână.

  • Ileana…

  • Încântat de cunoştinţă, Ileana. Eu sunt doctorul Burlacu. Mihai. Vrei să facem un pact? Uite, eu te las să vii în fiecare zi să te joci aici, cu jucăriile, dacă tu rămâi o perioadă aici şi-i laşi pe părinţii tăi să plece acasă. O să ne distrăm bine împreună, să vezi!

Pe ochii mari pleoapele au bătut repede şi privirea s-a întors speriată spre mama. Mânuţa strângea spasmodic cubul colorat şi bărbia tremura, gata să dea drumul lacrimilor.

  • Rămâi aici doar puţin, mamă. Trebuie să mă duc acasă, să fac mâncare, să dau la păsări, să văd ce face Ionel şi mă întorc. Ştii că Ionel e mic şi plânge acum speriat că a rămas singur. Vrei să rămână singur de tot?

Nu voia, normal că nu voia. Ionel era slăbiciunea ei, păpuşa pe care n-o avusese niciodată întruchipată în chipul unui băieţel solitar şi răutăcios. Îl iubea şi-l ocrotea cât putea ea şi el, egoist, profita cât putea de această slăbiciune. Aşa că şi-a înghiţit lacrimile sărate şi i-a lăsat pe părinţi să plece.

Rezerva în care au dus-o era aproape de cabinetul simpaticului doctor. Patru paturi înghesuite într-o încăpere minusculă, cu o fereastră întunecată şi câte o noptieră metalică la capătul fiecărui pat. Trei fetiţe apropiate de vârsta ei locuiau acolo. Una brunetă, cu părul lung, ondulat, cu obraji dolofani şi rumeni, cu pielea albă şi ochi negri, alta şatenă, aşa ca ea, tunsă scurt, subţire şi tăcută, iar a treia, cu năsuc în vânt şi privirea directă, albastră, tunsă băieţeşte, cu faţa plină de pistrui.  Trei perechi de ochi s-au îndreptat spre uşă când a intrat.

  • Fetelor, ea e Ileana. Vă rog să vă purtaţi frumos cu ea. O să locuiţi împreună o perioadă. Să nu fiţi răutăcioase că mă supăr şi nu mai primiţi nimic dulce, aţi înţeles?

Trei capete s-au înclinat a aprobare, dar guriţele au rămas închise şi privirile ostile.

  • Uite, Ileana – fata cu părul lung e Camelia, ea e Irina, iar pistruiata asta de aici e Ancuţa. Sper să te împrieteneşti cu ele şi să vă jucaţi frumos împreună, da!?
Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s