Arhive lunare: noiembrie 2014

Scrisoare către Moş Crăciun

lista_moscraciun6Dragă Moşule,

Nu ţi-am cerut până acum nimic. Nici nu ti-am scris ca alţi copii, nici nu te-am aşteptat cu fursecuri şi lapte drept răsplată pentru darurile pe care aveai să mi le laşi sub brad. De fapt, pe când eu eram copil nici nu ştiam de existenţa ta. Pe la noi venea atunci un Moş Gerilă zbârlit şi cu privire rea, ce marca trecerea dintre ani la copiii norocoşi. Nu cuminţi. Norocoşi.

Cuminţi eram şi noi. Nu vorbeam urât, învăţam bine, ne ajutam părinţii la treburile gospodăreşti, din când în când mai plângeam, ne mai îmbolnăveam… de, eram şi noi copii. Doar că nu ştiu cum se făcea că moşul ăla de la răsărit ne ocolea totdeauna casa.  Ne cumpăra mama 10 pungi de pufuleţi (zece, îţi dai seama!?), câteva portocale, câteva mere. Le înţepam cu acul fix pe mijloc şi le legam cu aţă în pom. Nu le mâncam decât târziu, mult după ce începea şcoala, legumindu-le, să ţină cât mai mult. Uneori se stricau şi parcă se rupea ceva în noi atunci. Iar pufuleţii ăia erau aşa de buni, cum nici nu-ţi poţi închipui tu, obişnuit cu fursecurile tale cu scorţişoară şi lapte.

Tot mama ne dădea şi bani de brad. Îl împodobeam singură de ziua ta, când plecau băieţii cu steaua să colinde pe la casele românilor. Colindau aşa frumos că totdeauna  plângeam ascultându-i şi mă ruşinam prosteşte atunci când mă obligau ai mei să ies să-i ascult. Nu ştiam că-i ziua ta, era ajunul Crăciunului şi Dumnezeu aşternea din timp covor alb de zăpadă, ca măcar ochii să ni-i bucure. Noi nu ştiam nici de Dumnezeu atunci. Anotimpurile se succedau firesc, drept urmare a fenomenelor atmosferice despre care învăţam la şcoală. Plângăcioasă am rămas până azi.

Pe moş Gerilă îl vedeam în noaptea de anul nou la tv. Arăta cam ca tine, cred, deşi noi îl vedeam în alb şi negru. Era doar mai zdravăn, mai autoritar, nu-ţi venea să-i stai în poală şi să-l tragi de barbă. Într-un an l-am întrebat pe tata de ce nu vine şi la noi moşul ăla să ne aducă jucării. S-a enervat. „Eteteee, moş Gerilă îţi trebuie ţie! Da ce, fără jucării nu poţi învăţa?!” Şi-am învăţat şi fără.

Te-am aşteptat şi pe tine la început, chiar dacă crescusem, nu mai eram demult copil. Nu ai venit niciodată şi mi-am luat gândul. E clar că numele meu nu a fost nicicând trecut pe lista voastră cu oameni buni. Acum degeaba ai mai veni. Am îmbătrânit şi nu am învăţat să primesc cadouri.

Nici rea nu am fost vreodată, pe cuvânt! De multe ori ţi-am ţinut locul, deşi cadourile mele nu s-au putut compara niciodată cu ale tale. Ce să fac dacă m-aţi lăsat să mă zbat ca peştele pe uscat pentru traiul de zi cu zi? Pentru oamenii amărâţi, însă, a fost de-ajuns şi-o pâine. Să ştii că aşa amărâtă cum sunt eu, am văzut mai multe lacrimi de recunoştinţă  decât tine în viaţa ta de secole. Nu-ţi cer nimic nici ei. Poate, ca şi mine cândva, nu ştiu de existenţa ta. Îi văd de sărbători la porţile bisericilor. Cu mânuţele îngheţate, vineţi de frig, vin să-ţi ceară un leu. Nu pentru ei, pentru părinţii lor. Îi mai văd dimineaţa în tramvai. La fel de zgribuliţi şi trişti. Sau căutând prin coşurile de gunoi prin preajma restaurantelor, în gară, îmbrăcaţi în haine vechi şi ponosite pe stradă.

Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi-ţi scriu eu în numele lor, azi. Măcar tu să nu-i uiţi.

Nu cer mare lucru. Doar un acoperiş deasupra capului pentru fiecare şi o cameră caldă să-i apere de frig. Iarna e haină, nu-i crede niciodată. Se bucură când îşi ia tainul de vieţi pierdute. Şi poate pui în sacul tău puţină dragoste. Şi ceva înţelegere. Un dram de bunătate. Şi zâmbete. De ani întregi nu mai întâlnesc în drumul meu decât oameni încruntaţi, preocupaţi, supăraţi. Aud doar cuvinte dure, care rănesc, vorbe răstite, jigniri. Le poţi lua cu tine când pleci? Să le arunci undeva, în pustiu, să moară acolo şi oamenii să le uite. Adu un pic de bunătate în sufletul fiecăruia. Şi înţelegere. Poate aşa nu vor mai exista copii nefericiţi, care nu au primit niciodată nimic de la Moş Crăciun. Ar învăţa şi ochii lor să privească cu încredere şi şi-ar lepăda privirea tristă şi pierdută ce-i îmbătrâneşte înainte de vreme. Şi nici nu ar mai fi tentaţi să fure pentru o clipă de iluzorie fericire.

Reclame

5 comentarii

Din categoria jurnal

Tinereţe (2)

Aripi străvezii

Vali îşi urma drumul cu capul sus, umerii drepţi şi privirea înainte, dar gândul îi rămâsese agăţat de privirea verde a fetei cu obraji înfloraţi ca macul, de rămâsese cu cartea deschisă sub nuc. Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct…

Vezi articolul original 3.073 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Bileţelul buclucaş

De când mă ştiu am avut o slăbiciune pentru dulciuri. Când plecau ai mei la câte o nuntă, rămâneam acasă să am grijă de frate-meu şi să fiu cuminte, doar cu gândul la răsplata pe care mi-o promiteau la întoarcerea acasă: un pachet mare de prăjituri.

Golea biata mama două-trei farfurii cu cozonac, fursecuri şi tot felul de bunătăţi de pe masă şi nu îndrăznea să se întoarcă la mine cu mâna goală! La 3-4 dimineaţa, când ajungeau, trebuia să intre la noi în cameră şi să-mi aducă prăjiturile pe care le mâncam atunci, în crucea nopţii, să nu cumva să risc să rămân fără ele până dimineaţa.

Cum făceam rost de un leu, cum alergam la cofetărie să-mi iau eugenii, biscuiţi cu cremă, pufarine, bomboane trase în cacao, violetă, amandină sau cine ştie ce bunătăţi îmi făceau cu ochiul. Ajunsese tanti Jeni, cofetăreasa, să mă cunoască precum pe un cal breaz. Practic am crescut sub ochii ei şi în anii în care începuse să se facă cunoscută criza alimentelor şi la noi îmi punea deoparte câte ceva bun de fiecare dată. Cumva îi intrasem în suflet şi îi infipsesem în creier gândul că aş fi o partidă bună pentru băiatul ei un pic mai mare şi mai golănaş.

Eu eram o zgâtie de fată slăbănoagă şi complexată de aspectul meu, băiatul ei, cu 4 ani mai mare era un pic cam pufos, dar mult mai frumos ca mine. Avea pielea albă, ochii de un albastru intens, păr negru. Eu, veşnic arsă de soare, cu mâinile negre şi obrazul bătut de vânt, sprâncenată, cu părul rebel prins în coadă de cal, cu picioarele ca nişte fuse de lemn abia cumpărate de la rudari, eram vai de capul meu. Dar femeia îşi pusese în gând să mă aibă drept noră şi alta nimic. Poţi să-i impui cuiva ce să-i placă? Nu.

Problema era că nici mie nu-mi putea impune cineva să-mi placă de fiu-său. Doar ce mă ridicasem, aveam încă de explorat şi de înţeles propriile schimbări, nu-mi stătea gândul la băieţi. Şi oricum, ăsta era prea leneş şi prea râzgâiat pentru gustul meu. A încercat ea tanti Jeni să ne apropie prin orice mijloace, totul a fost în zadar. Înclin să cred că nici el nu era convins că eu aş putea fi o alegere bună şi cum să-l condamni când nici măcar a fată nu arătam?

Dar când mamele îşi pun în cap să le facă bine copiilor, apoi să te ţii!

Luasem obiceiul să fug împreună cu o colegă în pauza mare, să îmi potolesc pofta de dulce. De ce să nu recunosc, mă simţeam şi măgulită de bunăvoinţa cu care mă trata cofetăreasa. Ei, şi într-o zi însorită de vară, când vacanţa aproape bătea la uşă iar nouă ne stătea gândul mai mult la scăldat decât la şcoală….

  • Luci, mamă, am şi eu o rugăminte la tine!
  • Sigur, tanti, cu mare drag!

  • Fii atentă. Am un bilet pe care trebuie să i-l duci lui Dorian. Dar să ai grijă, mamă, să nu-l dai decât băiatului în mână, că dacă pică în mâna cumnată-mii, ne ştie lumea! Intri în casă, că e deschis şi bate la a doua uşă din stânga. E camera lui.

  • Ştiţi… nu am timp prea mult, trebuie să ajungem şi la ora de matematică, dacă nu răspunde, nu-l pot duce mai târziu?

  • Nu mamă că e ceva urgent. S-ar putea să doarmă, baţi la uşă până se trezeşte.

Hopa… Ceva nu-mi mirosea a bine. Adică ce să caut eu în camera unui băiat străin care doarme? Însă firea mea nenorocită care nu mă lasă nici acum să refuz să acord sprijinul pe care mi-l cere cineva (chiar dacă nu-mi pică bine) nu m-a lăsat nici atunci să refuz.

  • Pot s-o iau şi pe Adriana cu mine?

Sigur. Doar să îi dai biletul direct lui, mamă!

Casa aceea era împărâită de doi fraţi -soţul femeii şi fratele lui. Aşa o moşteniseră. Un timp s-au împăcat şi s-au înţeles, până când fratele mai mic s-a însurat. Şi de atunci, se pândeau ca şoarecele şi pisica şi se certau şi pentru o oală de făsui uitată pe aragaz. Am înţeles oarecum temerea femeii şi eram hotărâtă să nu o dau de gol. În definitiv puteam ajunge şi la oră, că doar casa lor era peste stradă de şcoală, la câţiva paşi.

Am luat-o noi la fugă cu biletul în mână şi am ajuns în câteva minute la poartă. Strigăm. Nu ne răspunde nimeni. Mai strigăm o dată, la fel. Ne tragem un pic sufletul şi cu inima bătând nebuneşte intrăm în curte. Acolo strigăm iar, la geam. Nici un răspuns, ca şi cum casa ar fi fost goală. Măi să fie! Atunci de ce se temea tanti Jeni că o să pice biletul în mâna cumnatei? Uite că de la ăia chiar nu era nimeni acasă!

Mă sfătuiesc eu un pic cu Adriana şi dacă văd că tot nu ne bagă nimeni în seamă, îmi iau inima în dinţi şi intru pe hol. Acolo strig din nou de câteva ori fără rezultat. Măi frate şi dintr-odată mi s-a făcut o frică de ce m-ar putea întâmpina în casa aceea mută, că am ieşit în fugă afară şi nu am mai îndrăznit să mai zic nimic.

  • Adriană, ceva nu-mi miroase a bine aici.
  • Hai fată la şcoală şi las-o dracu’ cu biletul ei cu tot. Să i se trezească odrasla să vină după tine!

  • Dar eu nu vreau! Să vină ăsta să mă caute la şcoală să râdă toţi de mine? Mă duc să-i dau biletul înapoi.

  • Nu te duci niciunde că nu mai ai timp şi pierdem ora. Uite, lasă-l aici pe masă, sub vaza asta.

  • La mijloc, între cele două jumătăţi de casă era o masă pe care trona o vază de flori. Ca de delimitare, cum ar veni. Am pus biletul sub vază, cu inima strânsă.

    • Adriană, dar dacă îl găseşte altcineva?
  • Fată, tu eşti proastă? Intră atunci să-l trezeşti pe puturosul ăla! Dacă nu e nimeni altcineva acasă, cine să-l găsească? Se trezeste şi el într-o jumătate de oră, că e prânzul deja! O să-l scoale foamea, stai liniştită. Mai venim o dată să mai strigăm la el după oră.

  • Aşa am făcut. Am pus biletul sub vază, astfel încât să i se vadă doar un colţişor mic, mic şi am fugit la şcoală. Am ajuns în ultimul moment, chiar înainte de a intra profesorul la oră. În pauza următoare nu am ieşit, că am făcut exerciţii până a sunat din nou de intrare. Peste două ore ne-am dus să vedem ce s-a întâmplat cu biletul buclucaş. N-am mai strigat la poartă, n-am mai apucat. Poarta era larg deschisă şi în curte se auzea aşa un scandal, că am rupt-o amândouă la fugă înspăimântate.

    Câteva zile nu am mai îndrăznit să dăm pe la cofetărie. Îmi ardeau buzele după nişte bomboane din alea bune, dar nu îndrăzneam să dau ochii cu tanti Jeni. Când pofta a învins ruşinea, cofetăreasa m-a întâmpinat încruntată.

    • Aşa te-am rugat eu pe tine, Luci? Ai lăsat biletul pe masa de afară să-l găsească aia. Ce scandal a fost!!! Aoleu, am zis că ne află şi satele dimprejur!
  • Ştiţi… Eu am strigat, am intrat şi-n casă, dar nu a răspuns nimeni!

  • Nu ţi-am spus eu să intri peste el în cameră? Dormea, fi-i-ar somnul al dracului!

  • …..

  • Auzi, tanti Jeni!,  s-a trezit Adriana vorbind. Matale ai trimis-o pe asta să-l scoale pe băiatul mata din aşternut, s-o afle lumea şi să creadă că a dormit cu el? Da’ ce-ai crezut că suntem proaste?!

  • Cofetăreasa s-a înnegrit, s-a încruntat de tot şi a tăcut. De atunci s-a dus naiba şi prietenie şi favoruri. A trebuit să-mi caut altă sursă de dulciuri, că de asta m-am lins pe bot. Femeia şi-a îndreptat atenţia către altcineva şi a renunţat la ambiţia de a-l face pe fiu-său să mă vadă şi pe mine să-l plac. Păi, ce-ar fi făcut ea cu o noră care habar nu are să ţină un secret faţă de cei mai mari duşmani?

    5 comentarii

    Din categoria jurnal

    Cât valorează un leu?

    1-leu

    Aveţi idee? Ce poţi cumpăra cu un amărât de leu în ziua de azi? O pâine. Un covrig. O gogoaşă din aia străvezie, dată prin zahăr. Odinioară puteai cumpăra şi o turtă, dar s-au prins comercianţii că sunt căutate şi le-au mai adăugat 50 de bani. Poţi să-l laşi bacşiş la taxi. Sau să-l dai de pomană unui cerşetor pe stradă.

    Sau, nu, unui cerşetor mai bine îi cumperi un covrig şi-i dai de pomană, că altfel pune leu pe leu şi-şi cumpără băutură. Să uite că-i e foame şi frig, că e plin de noroi, de boli, de păduchi, iar oamenii cumsecade întorc ochii şi strâmbă din nas când îl văd.

    Ştiu o femeie care de doi ani doarme pe marginea pasajului de la Lujerul, beată criţă la orice oră din zi şi din noapte. Pare a fi în putere şi este, din moment ce au trecut peste ea anotimpuri cu zile însorite şi asfalt de 50 de grade şi zile cu nori şi ploi torenţiale şi ninsori şi îngheţ, iar pe ea o găseşti tot acolo, veşnic culcată pe o rână cu o sticlă de băutură în mână. O fi avut şi ea cândva familie şi copii. O fi avut o casă şi un suflet cald s-o aştepte în prag. Sau poate că a fugit de singurătate şi necazuri şi s-a aciuiat în mijlocul străzii, printre oameni şi maşini, în văzul tuturor. Să nu se mai simtă singură. Ei nu i-aş da un leu. L-ar prăpădi şi şi-ar  omorî ficatul cu încă un deget de alcool. Deşi, poate că ar fi mai bine să-l prăpădească. La ce-i bună sănătatea dacă trăieşti pe străzi?

    Aşa-i că nu prea poţi face cine ştie ce cu un leu? Şi totuşi…

    Am avut o zi de vineri ciudată. Întâi am aflat că e sărbătoare şi am citit că azi se deschid cerurile şi oamenii pot vedea casa lui Dumnezeu. Am privit în sus, dar cerul era cenuşiu şi mânios. Plângea. M-a făcut şi pe mine să plâng, fără să ştiu prea bine de ce.

    Apoi am citit că azi trebuie să aprinzi o lumânare pentru cei duşi, că vin s-o ia să-şi lumineze calea dincolo. Am mai citit şi că doar azi până şi copiii nebotezaţi primesc lumină în lumea aia întunecoasă în care ne spun preoţii că sunt. Mi-am amintit de întâmplări cu copii mici din tinereţea mea prăfuită şi iar am plâns. M-am îmbrăcat şi m-am dus să aprind o lumânare, să aibă fiecare, să nu se mai teamă pe acolo, pe drumul lung şi fără întoarcere.

    Apoi am luat metroul şi am scos cartea, dar era prea aglomerat şi mi s-a făcut rău. Trecusem pe lângă un grup de elevi ce se întorceau de la şcoală. Trei: doi ei şi o ea prea dezvoltată pentru vârsta ei, care le povestea râzând cu nonşalanţă cum s-a dus ea şi a pus coatele pe catedra profesorului să-i spună că nu a învăţat scoţând ţâţele la înaintare şi cum, bietul profesor, de ruşinea ei a trecut-o la loc şi nu a mai ascultat-o. Mă revoltasem.

    Şi la Basarab, pe când treceam eu tristă şi abătută către celălalt peron, un grup de adolescenţi veseli şi gălăgioşi cerea în gura mare un leu celor care treceau grăbiţi în drumul lor. Se opriseră în dreptul patiseriei şi probabil le lipsea un singur leu să-şi cumpere felia de pizza la care pofteau. Sau bucata de plăcintă. Oamenii treceau pe lângă ei ferindu-se încruntaţi. O femeie s-a oprit să cumpere de mâncare şi i-a admonestat acru.

    -Cum  vă permiteţi, vlăjgani nesimţiţi!? Cum să cereţi un leu oamenilor care muncesc din greu şi trranspiră pentru leul ăla? La muncă, nu la întins mâna, putori needucate!

    Aşa le-a strigat! „putori needucate” şi vai de părinţii care i-au făcut şi i-au crescut needucaţi, să râdă ca proasta în târg şi să blocheze ghişeul de la patiserie. Iar ei erau tineri şi veseli şi râdeau cu toţi dinţii fără să ia în seamă jignirile. Era o poftă de viaţă şi o bucurie  a tinereţii în veselia lor, că reuşeai să te molipseşti şi tu de veselia lor, dacă nu ai omorât de tot copilul din tine..

    Atunci mi-am adus aminte şi m-am oprit. Aveam un leu. Stătea singur şi stingher în portofel şi aproape că striga să-l las să scape de singurătate şi să fac nişte copii fericiţi. L-am scos, m-am întors şi le-am dat lor leul cerut.  Nu se aşteptau.

    -Mulţumim! Mulţumim frumos!

    -Săru’mânaa!! A răsunat toată staţia de metrou de glasurile lor tinere şi pline de viaţă. Nu am îndrăznit să-i privesc în faţă, mi-ar fi văzut lacrimile dincolo de zâmbet. Lângă mine, o doamnă onorabilă, în vârstă, a scuturat din cap.

    -Hm… bine măcar că au ştiut să mulţumească! Altfel, unul nu ţi-ar da locul să stai jos în metrou, te-ar întreba: ce cauţi pe drum, băbătie?” Eu doar am zâmbit. Cum să te superi pe tinereţe fragedă?

    Voi ce v-aţi putut lua de un leu astăzi? Eu mi-am cumpărat un zâmbet şi o rază de soare de la câţiva tineri plini de viaţă. Nu-i aşa că a fost cea mai bună investiţie?

     

    4 comentarii

    Din categoria jurnal

    S-ar fi numit Felix-Petrişor

    S-ar fi numit Felix-Petrişor şi ar fi fost un tânăr frumos şi fericit, ca şi surorile lui. Nu a fost să fie. Când s-a născut s-a bucurat un neam întreg şi pentru tatăl lui a fost ca o încununare a mândriei bărbăteşti. Băiatul lui tata, cel atât de mult aşteptat, cel pentru care finul meu ar fi fost în stare să facă orice.

    Când i s-a născut primul copil era să divorţeze pentru că nevasta a avut tupeul să facă fată, nu băiat. S-a purtat iraţional, închizându-se în casă, nevrând să deschidă uşa proaspetei mămici şi pruncului nevinovat. A trebuit dusă multă muncă de lămurere cu el şi biata femeie a avut multe de tras până când nebunul s-a împăcat cu ideea că are o fată şi că singurul vinovat de asta e el, nu altcineva. Doar nu plantase nimeni altcineva sămânţa acolo!

    Ei, vă daţi seama ce fericire imensă când s-a născut în sfârşit, băiatul! Şi era o mândreţe de copil, alb, bucălat, cu ochi albaştri ca cerul senin şi zâmbet cuceritor. Un adevărat înger de pictat pe icoane! Creştea ca din apă, văzând cu ochii, era cuminte şi aproape că nici nu ştia să plângă. Se născuse să fie fericit şi să lumineze ochii celor din jurul lui.

    Urma să-l botezăm în toamnă şi aşteptam cu nerăbdare momentul. Îmi intrase în suflet cu totul, încă de când l-am văzut prima dată. Mi se întâmplă des să mă lipesc de nou-născuţi, ca şi cum ar fi cu toţii ai mei, atunci însă a fost parcă ceva mai mult, ca o minune. Voiam să-i facu un trusou complet, mă apucasem să-i tricotez un costumaş minunat, albastru ca privirea lui senină, eram aşa mândră şi fericită, că nu-mi încăpeam în piele şi povesteam despre el oricui era dispus să mă asculte. Numai că o asemenea fericire nu avea cum să reziste.

    Cu trei săptămâni înainte de data stabilită pentru botez am primit vestea care mi-a frânt sufletul în două. Finuţul meu murise. S-a stins simplu, mult prea uşor şi prea repede. O moarte de neînţeles, de neacceptat. Doamna cu coasa a fost atât de haină şi de rece, că l-a luat fără să-i pese deloc de sufletele celor ce-l iubeau. Nu i-a trimis înainte vestitori, nu l-a trimis la spital, nu a făcut nimic pentru a-i lăsa nefericitei mame măcar gândul că a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil să-şi salveze copilul. A lăsat-o să-i dea să mănânce, să-l culce şi să nu-l mai găsească în viaţă când s-a dus să-i verifice somnul.

    Nimeni nu poate cuantifica durerea unei mame ce-şi pierde pruncul, nimic nu poate fi mai dureros de atât. S-a zbătut, sărăcuţa, a încercat să-i dea din viaţa ei, a implorat, a vrut să fugă după el, să-l întoarcă din drum. Numai că drumul acesta e fără întoarcere. A trebuit să rămână şi să fie tare, să-l primenească şi să-l ducă să se odihnească la umbra unei cruci mici şi negre, în pământul reavăn al cimitirului de pe coastă. Şi a trebuit să înveţe după aceea să trăiască fără el, cu braţele goale şi sânii dureroşi. A învăţat să zâmbească chiar şi atunci când simţea că se rupe în bucăţi, să plece capul sub loviturile cuvintelor acuzatoare ale neamului care o considerau vinovată de moartea neaşteptată, să-şi înghită lacrimile şi să-şi crească încontinuare fetiţa ce nu înţelegea nimic din drama ce se petrecea în viaţa părinţilor ei.

    Dumnezeu mi-e martor că eu nu aş fi reuşit să fac faţă unei astfel de dureri. Mult, mult timp după întâmplare nu am mai fost în stare să privesc mame cu copilaşi în braţe pe stradă, fără să mă bufnească plânsul. Am rămas cu un puloveraş albastru ca cerul senin de care nu m-am putut atinge ani buni. Împletisem în el vise şi speranţe, imagini dintr-un viitor fericit pe care mi-era frică să le trezesc, ca nu cumva să mă sufoce durerea trezită odată cu ele.

    Între noi s-a aşternut tăcerea o perioadă. Evitam s-o privesc în ochi, evitam să vorbesc despre el, despre copii în general, despre ce plănuisem să fie. Mă revoltau la maxim zvonurile, bârfele şi acuzele socrilor ei şi deveneam tăioasă ori de câte ori cineva încerca să deschidă subiectul şi să găsească vinovaţi de faţă cu mine. Aş fi ocrotit-o dacă aş fi ştiut cum, dar nu eram şi eu decât o oropsită de soartă pe vremea aceea. Timpul a trecut, viaţa a curs mai departe în albia ei plină de stânci, noi am îmbătrânit. Doar amintirea a rămas vie şi lacrima ce bate în malul pleoapelor şi-mi strânge dureros gâtul e încă acolo.

    Se spune că azi se deschid cerurile şi că primesc lumină până şi sufletele plecate fără botez din lumea aceasta. Pentru finuţul meu pe care l-ar fi chemat Felix-Petrişor şi pentru toţi copiii plecaţi înainte de vreme din lume, azi aprind o mică lumină de ceară. Să-i odihnească Dumnezeu, să le lumineze calea şi să ne ierte şi pe noi, mamele care nu am putut, nu am ştiut sau nu am vrut la vremea respectivă să le dăm din viaţa noastră.

    3 comentarii

    Din categoria Confesiuni

    Să fim corecţi, zic

    Noi, românii ştim al naiba de bine să ne prelungim şi bucuria şi agonia. Suntem în mare măsură masochişti, asta pe lângă priceperea noastră nativă la politică, fotbal şi treburile altora. Ne înjurăm cu sârg mult timp după încheierea unui conflict şi tot cu aceeaşi plăcere urmărim problemele adversarilor noştri, bucurându-ne ca nişte copii de orice brânci pe care li-l dă viaţa.

    S-a încheiat campania electorală, Ponta a pierdut cu brio, şi-a recunoscut înfrângerea şi a plecat să-şi lingă rănile. Societatea civilă, încălzită bine de mizeria unei campanii electorale pe care doar Caragiale ar fi putut-o reda cu fidelitate, ridică pumnul şi cere sânge. Lumea se pare că a uitat  foame, nedreptăţi, taxele uriaşe ce ne împovărează, lipsa de perspectivă, lipsa locurilor de muncă. Vrea să vadă ghilotina căzând şi capetele adversarilor atât de mult urâţi rostogolindu-se în ţărână. Cu orice preţ.

    În euforia iscată de câştigarea alegerilor pe care nici măcar în secret nu îndrăzneau să viseze că le vor câştiga, oamenii  ignoră cu bună ştiinţă  ce trebuie cu adevărat schimbat în ţara asta şi  alunecă mult prea curând pe aceeaşi pantă pe care a alunecat cu câţiva ani înainte (încă) preşedintele Băsescu. Aceea a amestecului în treburi care nu privesc sub nici o formă funcţia de preşedinte.

    Aşteptam cu nerăbdare să se termine odată circul alegerilor şi viaţa să-şi reia cursul ei normal. Se pare că mai am mult de aşteptat, pentru că de, suntem popor latin, avem sânge fierbinte, ne potolim greu. Ne-am ales un preşedinte „altfel” şi suntem atât de entuziasmaţi de el şi de felul lui de a fi atât de diferit de al nostru, încât suntem dispuşi nu numai să-i trecem cu vederea mici scăpări, ci să-l şi încurajăm să facă altele mult mai mari.

    Vedeţi cum e omul ăsta al nostru? Dacă ceilalţi greşesc, taxează imediat, dacă pică el în aceeaşi capcană, nu mai e greşeală e un merit şi trebuie ridicat în slăvi. Până mai ieri îl criticam pe Băsescu pentru amestec în justiţie şi treburile guvernului, acum îl încurajăm pe Iohannis să ceară, să impună pedepsirea „vinovaţilor”. El e al nostru, are dreptate, aşa trebuie să facă chiar dacă nici măcar nu i s-a uscat bine tuşul de pe buletinele de vot! Celălalt îşi depăşea atribuţiunile, ăsta ne stinge setea de răzbunare. În esenţă e cam acelaşi lucru, numai că pe noi ochelarii ăştia de cal, pe care nu suntem în stare să-i smulgem odată şi să-i aruncăm, ne fac părtinitori şi strâmbi în gândire.

    Ar fi bine să se păstreze echilibrul şi să se respecte constituţia. Nu spun că justiţia musai să ierte pe vinovaţi, că nu trebuie eradicată corupţia, sau că nu ar trebui curăţată clasa politică de toţi profitorii şi escrocii ce s-au aciuat acolo şi nu se mai dau plecaţi. Totuşi, nu preşedintele este cel care trebuie să dea dispoziţie acestor instituţii ce să facă, când să facă şi mai ales spre cine să-şi îndrepte atenţia. Principiul separării puterilor în stat ar trebui să funcţioneze, pentru că altfel cădem din lac în puţ şi tot democraţia ar avea de pierdut.

    Am reuşit, după 25 de ani, să ne unim şi să alegem un om care să nu mai fie garantul corupţilor şi al hoţilor. Hai să-l ajutăm să păşească cu dreptul în mandatul acesta, nu să-l împingem de la spate spre greşeli pe care le-au mai făcut şi alţii înaintea lui şi care sunt un real pericol pentru democraţie. Un pic de moderaţie nu strică nimănui. Să lăsăm deoparte resentimente şi uri mai mult sau mai puţin justificate şi hai mai bine să punem fiecare umărul să ne reconstruim ţara şi imaginea mult prea şifonată. Corect ar fi ca fiecare să se implice în bunul mers al treburilor la propriul loc de muncă. Politica e al naiba de alunecoasă, nu ştii niciodată când te afundă prea mult. Iar justiţia trebuie să fie liberă, nu are nevoie nici de sfatul nostru, nici de al preşedintelui, nici măcar de sfaturile „bine-intenţionate” din afara ţării.  Vorbeam zilele trecute despre efectul Băsescu. Ce-ar fi să ne debarasăm cu totul de el şi de influenţa lui nefastă?

    3 comentarii

    Din categoria Cotidian

    Efectul Băsescu

    Contrar aşteptărilor sale, Băsescu e gata să iasă din viaţa politică pe uşa din dos. Românii au uitat până şi de umilinţele îndurate sunt regimul comunist, au uitat cât îl urau pe Ceauşescu şi şi-au îndreptat întreaga ură împotriva (încă) actualului preşedinte. Că a tăiat pensiile, că a tăiat salariile bugetarilor, că e chior, că e dictatorial, că a susţinut-o până în ultima clipă pe Elena Udrea (o blondă ambiţioasă dar cam limitată şi prea interesată, după părerea mea).

    Toţi cei care l-au votat în primul mandat au avut speranţa că va reuşi să schimbe ceva în bine în ţara asta. Era luptător, avea verbul la el, era fix pe placul românului. Se pare însă că scaunul ăla de la Cotroceni, pe care se aşează toţi preşedinţii, exercită asupra minţii lor un efect devastator şi-i face pe toţi să se creadă stăpânii lumii odată ajunşi acolo. Băsescu a ales varianta de preşedinte „jucător” care se implică activ şi vizibil în toate deciziile politice şi guvernamentale. Şi rău a făcut. Şi-a depăşit atribuţiunile şi a încălcat prevederile constituţiei cu nonşalanţă, creând un precedent periculos pentru toti cei ce vor râvni de acum înainte la această înaltă funcţie în stat.

    Şi efectele se văd deja în această murdară campanie electorală. Toţi candidaţii s-au întrecut în promisiuni electorale care le depăşesc atribuţiunile, încercând să câştige de partea lor electoratul încă prea încrâncenat împotriva celui care a fost de acord să li se reducă veniturile fără să clipească. E adevărat, România era în criză, aveam nevoie ca de aer de banii de la FMI şi pentru asta trebuiau făcute reduceri drastice de cheltuieli. Nu s-a redus însă nicidecum de unde trebuia, dincontră.

    Ca să se facă pe plac demnitarilor care nu au vrut să renunţe la nici un leu din veniturile lor consistente, s-a luat ca de obicei tot de la omul de rând şi aşa prea sărac şi prea împovărat de taxe şi impozite. Au fost umiliţi oamenii care şi aşa trăiau la limita decenţei şi au fost striviţi micii întreprinzători. Şi, cu toate sacrificiile, banii obţinuţi din împrumuturi au intrat tot în buzunarele fără fund ale demnitarilor şi acoliţilor lor, iar noi ne-am afundat şi mai tare în prăpastia datoriilor şi nivelului de trai din ce în ce mai scăzut. Degeaba a mai încercat preşedintele după aceea s-o dreagă scoţând de la naftalină dosarele hoţilor din tabăra adversă  şi dând mână liberă justiţiei. Degeaba toate arestările, toate scandalurile de corupţie şi dovezile că marile averi s-au făcut pentru că s-a băgat mâna până la umăr în bugetul statului.

    Omul de rând nu ştie toate subtilităţile politice, dar nici prost nu este. El a văzut că i s-a luat pâinea de la gură şi cel care şi-a asumat răspunderea să iasă în faţă şi să-l certe că oricum mănâncă prea mult a fost preşedintele ţării. Şi au început să-l urască, iar când românul urăşte o face cu patimă, din tot sufletul.

    De atunci până azi de fiecare dată când a fost chemat să-şi acorde votul de încredere, românul nu a mai votat pentru ceva constructiv, a votat împotriva cuiva. Împotriva lui Băsescu, cel care trebuie să plătească şi trebuie să moară.

    Cred că e inutil să spun că aceasta este cea mai perdantă soluţie pe care o puteam găsi, dar, chiar dacă sunt destul de inteligenţi să-şi dea seama că riscă să se întoarcă cu 25 de ani înapoi, românii tot vor vota contra celui care strigă cel mai tare contra lui. Iar PSD-ul în frunte cu Ponta profită din plin de această slăbiciune a electoratului. Nu contează că nu sunt în stare să prezinte celor cărora le cer voturile un program decent de conducere a ţării după alegeri, nu contează că mint cu neruşinare şi că nu-şi asumă niciunul din multiplele eşecuri ale unei guvernări dezastruoase în ultimii ani.

    Contează că au crescut din nou salariile bugetarilor cu un mic procent, că au mai pus o fărâmitură la pensie, că promit marea cu sarea pensionarilor şi asistaţilor sociali şi că strigă sus şi tare, jos Băsescu! Că s-au inventat noi taxe halucinante care au crescut ireal preţul serviciilor pe care tot noi le plătim, e irelevant. Că a crescut şomajul şi au dispărut mii de locuri de muncă prin aplicarea acestor taxe, iar e irelevant. Au reuşit să învrăjbească părinţi cu copii, nepoţi cu bunici şi continuă să urle ca şi cum cineva le-ar strânge părţile intime într-o menghină uriaşe şi doar pensionarii, preoţii şi săracii îi pot ajuta să scape.

    Asta am văzut şi în dezbaterile televizate între candidaţi. O lipsă crasă de judecată, lipsa oricăror soluţii viabile de scos ţara din conul de umbră, sărăcia şi mocirla în care hoţia şi inconştienţa lor ne-au afundat, lozinci, cifre umflate, minciuni sfruntate şi cam atât.

    Cei doi candidaţi s-au luptat orb, scoţându-şi la înaintare penalii care sunt din belşug în ambele partide. Ponta a apelat din nou la mila electoratului aducând vorba de pensionari şi de clerici, spunând de bunica lui pensionară şi de mama lui la fel şi bineînţeles, fiecare frază i-a fost însoţită de o trimitere la Băsescu. Contracandidatul lui e sosia lui Băsescu, va face la fel ca Băsescu, se comportă la fel ca Băsescu, vorbeşte la fel ca Băsescu, va tăia pensiile cum le-a tăiat Băsescu. Pentru că ştie bine că poate câştiga doar dacă întreţine ura omului de rând faţă actualui preşedinte.

    De partea cealaltă, Iohannis nu a venit cu nimic în plus. S-a coborât la nivelul oponentului său, încercând să-l bată cu propriile arme şi nereuşind decât să dea o replică palidă prea-versatului Ponta, crescut cu mândrie la pieptul lui Năstase, cu doctrina iliesciană. Indiferent cât am vrea să ne minţim şi să sperăm, primarul Sibiului nu a reuşit să ne arate decât că poate învăţa foarte repede lecţia politicii dâmboviţene şi că poate avea colţii la fel de ascuţiţi ca ceilalţi. Sinceră să fiu, eu una aş fi aşteptat ceva mai mult.

    Suntem din nou puşi în situaţia de a alege între două rele şi tare mi-e teamă că efectul Băsescu va prinde mult mai bine decât lupta anticorupţie, indiferent cât de mulţi hoţi ar răsufla uşuraţi astfel şi cât de tare ne va înrobi alegerea asta.

    Mergem la vot fără convingere, doar ca să încercăm să scăpăm ţara de ameninţarea pe care o reprezintă PSD-ul pentru viitorul acestei ţări dacă adună toată puterea în mâinile sale. Din păcate, mă tem că cei care vor merge la vot convinşi că neamţul e sosia lui Băsescu e mult mai mare şi până vor reuşi românii să urască pe altcineva la fel cum îl urăsc pe Băsescu, ne vom trezi singuri, săraci şi neputincioşi la marginea civilizaţiei.

    8 comentarii

    Din categoria Cotidian

    Cum m-am trezit vorbind ca proasta-n târg

    Ajunsesem în sfârşit şi la liceu! După aventura nopţii petrecută într-o sinistră gară pustie, întunecată şi rece de provincie, în care am plâns cu lacrimi amare, fără să-mi fie nici mie foarte clar de ce, întrezărind un viitor mai mult decât sumbru, am ajuns într-un târziu şi la liceu, m-am înscris, am dat examenul şi m-am întors acasă cu inima cât un purice, urmând ca în toamnă să vin, să-mi iau în primire camera de cămin şi să încep să-mi aprofundez studiile în minunatul domeniul al electrotehnicii.

    Ne-am adunat câteva fete din sat şi ne-am ţinut strâns de mână, să nu cumva să fim repartizate în dormitoare separate. Măcar atâta lucru mai aveam din familiile rămase acasă. Aveam o cameră cu vedere în curtea orfelinatului din spatele liceului, cu şase paturi rânduite de o parte şi de alta a uşii ce lăsau la mijloc un coridor îngust care mergea către fereastră şi care se împiedica în masa grea, cu picioare de metal aşezată strategic în faţa vestiarelor în care ne puteam ţine bruma de lucruri aduse de acasă.

    Vestiarele, din placaj subţire, purtau pe ele urmele trecerii a generaţii întregi de liceene înaintea noastră. Bucăţi de ziare şi de reviste Cutezătorii lipite cu cocă pe pereţi şi pe rafturi făceau imposibilă curăţarea lor în totalitate, orare lipite pe uşi şi gândaci de bucătărie. Omniprezenţii gândaci de care scăpam din când în când, după deratizare, ca să reapară într-o bună zi veseli, cu forţe proaspete, hotărâţi să ne scoată din minţi.

    Ne-am ales fiecare câte un pat. De fapt, eu m-am ales cu unul din paturile de după uşă, unde intra frigul de pe holul cu geamuri veşnic deschise şi vara şi iarnă. În anii aceia eram o zgâtie uscată, cu picioare ca două surcele prea lungi, pe care fluturau în vânt pantalonii de trening şi un corp ca al unui copil malnutrit crescut dincolo de gard, în orfelinat. Eram atât de conştientă de urâţenia şi diformitatea mea, că încercam să mă strecor cât mai nevăzută, pe lângă ziduri şi evitam totdeauna discuţiile de orice fel. Normal că fetele şi-au ales paturile bune lăsându-mi mie pe cel aflat în bătaia vântului şi uşii, nu?

    Am mers apoi la magazie, fiecare cu buletinul în mână şi dovada că suntem eleve ale liceului cazate acolo, unde administratora şcolii, o femeie mare, de vreo 35-40 de ani, cu o pată roşie imensă ce i se întindea de la tâmpla dreaptă până sub bărbie, ne-a încredinţat fiecăreia câte o lenjerie aspră de bumbac tare, albă, apretată, cu şampilă la colţuri şi găuri ici-colo, carem ca nişte răni învechite stăteau mărturie despre generaţiile pe care le acoperiseră de-a lungul timpului. Am primit şi câte o pătură în carouri, din lănă aspră, tocită de atâta purtat, ce mirosea greu, a stătut şi mizerie.

    Pe vremea aceea toamnele nu erau ca acum, un apendice blând al verii trecute. Erau toamne sănătoase în care noaptea temperatura scădea sub zero grade, cădea bruma dimineaţa şi frunzele în noiembrie erau doar o amintire nostalgică. Căldură am primit după mijlocul lui octombrie. Adică seara, de la ora 8 se încălzeau caloriferele cât să nu îngheţe, până la ora 10 câns se considera că dormim demult sub păturile călduroase. Stingerea era la ora 9. Dimineaţa de la ora 6 la ora 8 încă o porţie bună de căldură şi gata. Nu muream de frig, dar nici nu ne puteam plânge de normalitate. Noi eram fete sănătoase, care veneam de la ţară unde părinţii ne făceau focul de cum se lăsa frigul până în primăvară când pomii erau înfloriţi deja. Nu nu eram aşa călite ca fetele de oraş. Dimineaţa, până ne încălzeam, ne clănţăneau dinţii în gură, mai ales că toaleta de dimineaţă se făcea obligatoriu cu apă îngheţată. Băile căminului nu văzuseră apă caldă de la constructia acestuia.

    Ei şi în acest cadru mirific, s-a gândit directorul liceului să ne ureze „bun venit”, adunând toţi elevii de anul I în sala de festivităţi a liceului. Alături de el erau pedagogi, profesori, diriginţii fiecărei clase, administratorii, reprezentanţii organizaţiei de partid şi UTC, ce mai, numai feţe subţiri şi lume fină. Noi, elevii, cu aerul nostru speriat de pui de ţărani arşi de soare, eram înghesuiţi pe scaune în faţa prezidiului. Ne-au ţinut discursuri pe rând fiecare „şef”: de promoţie trecută, de liceu, de organizaţie UTC pe liceu, fiecare încercând să ne ridice în slăvi meritele liceului, ale elevilor şi profesorilor săi şi să ne convingă pe noi, bobocii că am făcut cea mai bună alegere din viaţa noastră şi că vom avea un viitor luminos, de aur, dacă nu vom precupeţi nici un efort….bla, bla, bla.

    Când aproape aţipisem în scaune, directorul ne-a adresat zâmbitor câteva cuvinte, ne-a urat obişnuitul „bun venit” şi ne-a întrebat, retoric, ce nevoi am avea acum, ca noi învăţăcei în instituţia păstorită de dumnealui. E inutil să spun că nimeni nu aştepta nicio remarcă, nu? S-a aşternut o tăcere stânjenitoare în care cei din prezidiu ne studiau intens, ca pe nişte gândăcei ce trebuie educaţi, iar noi, cei vreo 200 de elevi adunaţi acolo, coborâsem privirile şi ne roşeam ca nişte raci bine fierţi, năduşind sub privirile lor sfredelitoare. Nimeni nu avea curajul să zică ceva. Directorul şi-a repetat îndemnul, secretarul UTC la fel. Tăcerea devenea apăsătoare şi nu dădea semne că avea s-o spargă cineva.

    Şi la un moment dat, în liniştea aia profundă de cavou în care se auzeau moliile rozând lemnul lambriurilor, un drăcuşor îmi dă ghiont şi mă ridică de pe scaun. Până şi eu m-am mirat!

    • Iată că avem o elevă curajoasă! Cum te cheamă tovarăşa elevă?

    Ridic capul şi bâgui cu vocea gâtuită:

    • Stroilă Lucia, tovarăşe director.

    • Aha, bine. De unde vii?

    • Din Dolj, tovarăşe director, de la Bechet.

    • Şi stai în cămin, înţeleg! Bun. Ia zii tu, cu ce probleme vă confruntaţi voi fetele din cămin? Şi vorbeşte te rog mai tare, că nu-ţi taie nimeni gâtul.

    Am tuşit uşor să-mi dreg glasul şi să-mi regăsesc vocea pierdută şi am privit speriată în jur căutând ajutor. Ce dracu’ mă găsise tocmai pe mine din masa aia de copii normali? M-aş fi aşezat înapoi pe scaun, dar nu mai era loc de întors. Mai tuşesc o dată şi-mi aud vocea cum se ridică clar deasupra capetelor tuturor şi izbeşte de pereţi.

    • Păi… Ştiţi, tovarăşe director, ar cam fi ceva probleme. Ne e frig. Caloriferele sunt reci şi când se dă căldură, ne îngheaţă mâinile pe cărţi şi nu putem învăţa, dimineaţa găsim apa cu pojghiţă de gheaţă în pahare.  Şi nu avem nici  apă caldă. Trebuie să cărăm apă cu găleata de la cantină şi bucătăresele nu ne dau, că nu ne cunosc. Şi avem decât câte o pătură amărâtă, de tremurăm toată noaptea. Multe fete au răcit în cămin. Să ni se dea mâcar câte o pătură în plus, ca să nu ne fie atât de frig noaptea… şi-i dădeam înainte mirată şi speriată, de parcă gura vorbea singură şi eu încercam să-mi trag vorbele înapoi fără să reuşesc.

    Gurile căscate ale colegilor au început pe rând să însoţească liniştea din jur, o rază jucăuşă de soare râdea în hohote privindu-ne, eu îi dădeam înainte cu toţi ochii aţintiţi pe mine, directorul se întunecase la faţă şi devenea din ce în ce mai vânăt, de parcă îi lipsea aerul şi mai avea un pic până la un atac de apoplexie, administratorii şi profesorii făceau feţe-feţe, pedagogele încercau să-şi fixeze în minte chipul meu să ştie pe cine o să chinuie de acum înainte iar ochii dirigintelui îmi transmiteau clar că din momentul ăla sunt moartă pentru cel puţin un an. Simţeam cu podeaua se scurge uşor de sub picioarele mele şi îmi pierd echilibrul sub toate privirile alea ucigătoare şi auzeam clar în urechi hohotul razei de soare. Când am terminat m-am prăbuşit pe scaun incapabilă să mai schiţez un gest, cu ochii plini de lacrimi usturătoare.

    • Tovarăşa administrator, e adevărat ce spune eleva? tună deodată vocea directorului.

    • Ştiţi, tovarăşe director, eu…. noi…. încercăm, dar astea-s posibilităţile…

    • E adevărat, tovarăşa, sau nu? Ia să se ridice în picioare fetele care stau în cămin!

    De lângă mine, privirile colegelor de cameră îmi strigau printre gene că sunt moartă. „Vezi tu în cameră!” . S-au ridicat toate căministele, cu capul plecat.

    • E adevărat, mă, ce spune colega voastră?? Să nu mă minţiţi că aveţi de-a face cu mine!

    Un „da” firav s-a auzit şi eu am început să plâng speriată de-a binelea.

    • De ce, tovarăşa administratoră, nu ne-aţi semnalat problemele cu care se confruntă căminul până acum?

    • …..

    • Să faceţi bine să veniţi la mine cu solicitare de pături! Să le asigurăm fetelor condiţii optime de învăţat, că de-aia au venit aici să ajungă oameni de nădejde ai partidului! Te felicit pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, tovarăşa Stroilă! Avem nevoie de astfel de elemente în organizaţia noastră!

    Şedinţa s-a încheiat sub glasul de tunet al directorului şi discursul lui propagandistic. Personalul liceului a ieşit din sală cu obrajii în flăcări imediat după directorul care a plecat ca o furtună. Atmosfera s-a destins şi toţi colegii încercau acum să întindă gâturile să mă vadă, să ştie cine a dat culoare unei şedinţe ce se anunţa plicticoasă şi banală. Eu plângeam neputându-mă mişca de pe scaun. Sala s-a golit într-un final şi, ca un făcut, după două săptămâni, când nimeni nu mai spera să vadă vreo schimbare, am fost chemate din nou la magazie să ne luăm pe semnătură plapumile. Da, ne cumpărasetă plăpumi groase, noi, cum nu mai văzuse căminul până atunci.

    Prost e că de atunci mă tot trezesc vorbind exact în momentele în care toată lumea tace. Am un drăcuşor care-mi dă ghiont şi-mi scoate vorbele din gură de parcă nici nu ar fi ale mele. Dacă mă mai vedeţi câteodată luând poziţie, vă rog să luaţi aminte la drăcuşor. Eu sunt o persoană cuminte şi tăcută de felul meu, doar el mă împinge, parol!

    6 comentarii

    Din categoria Camera cu amintiri

    Votul decide, nu înjurătura!

    O să încep printr-o mărturisire. Sunt una din persoanele care a votat pe liste suplimentare. Pentru că locuiesc şi muncesc în alt oraş decât cel de domiciliu şi nu-mi permit o locuinţă proprietate personală aici. Societatea pe care unii o păstoresc de 25 de ani nu-mi lasă altă oportunitate şi ca să pot supravieţui, a trebuit să mă conformez. Ca mine sunt probabil sute de mii de cetăţeni cu drept de vot, inclusiv studenţi. Nu, nu am votat cu Ponta şi nici nu o voi face. Nu-mi plac mincinoşii, nici hoţii, nici baronii din spatele lui.

    Nu-mi plac nici baronii din spatele contracandidatului lui. Constat cu nemulţumire că nu se poate ridica un om cu principii cât de cât sănătoase, fără să fie înconjurat de tot felul de specimene care mai de care mai dubioase, interesate doar de câstigul propriu. Dar mă voi duce să votez şi a doua oară, pentru că-mi pasă de viitorul acestei ţări şi m-am săturat să fiu furată şi umilită.

    Se apropie termenul limită pentru campania asta electorală şi nu ştiu să spun dacă mă bucur sau începe să-mi fie de-a dreptul teamă. A fost o campanie urâtă, în care niciunul din candidaţi nu a apucat să prezinte un plan credibil de conducere a ţării. S-a venit cu promisiuni fără acoperire de creşteri salariale şi ale pensiilor,  pentru că asta depăşeşte cu mult atribuţiunile unui preşedinte. S-a promis libertatea justiţiei, continuarea luptei contra corupţiei în ţară, ceea ce iar nu intră în atribuţiunile unui preşedinte. S-a promis orice, numai despre ce trebuie nu s-a vorbit. Totul pentru a câştiga, pentru a mai adormi încă o dată mintea omului de rând care votează săracul, sperând totdeauna la mai bine.

    Se mizează mult pe faptul că românii încă mai cred în atotputernicia unui preşedinte, care să controleze tot şi cu mână de fier să îi dirijeze pe toţi ceilalţi. Epoca aceea a apus demult, oameni buni. Acum fiecare funcţie importantă în stat are nişte limite, aşa cum e normal într-o ţară democratică. Nu le mai daţi mână liberă să-şi depăşească atribuţiunile clar stabilite de constituţie, pentru că asta duce la anarhie şi la înflorirea corupţiei! Aşa ajung să se creadă stăpânii noştri, ai tuturor, în timp îţi umplu conturile din bugetul de stat şi ne dezbină rânjind.

    Un preşedinte nu are cum să vă acorde sau să vă taie salarii, pensii sau ajutoare sociale. Un preşedinte NU TREBUIE să se amestece în mersul justiţiei şi al instituţiilor statului de nici un fel, nu trebuie să învrăjbească, nu trebuie să dea dispoziţii nici de unde şi cum să se taie, nici unde să se pună. Are doar responsabilitatea de a reprezenta ţara cu demnitate în legăturile cu alte state, să apere interesele românilor oriunde s-ar afla şi să medieze orice conflict intern. În mare acestea sunt atribuţiile funcţiei omului pe care îl veţi vota duminică.

    Ce văd că se întâmplă azi în ţară şi în afara graniţelor îmi dă senzaţia că trăiesc într-un coşmar. Atât de disperaţi sunt unii să ajungă să pună stăpânire pe fotoliul de la Cotroceni, încât pentru asta sacrifică însăşi ideea de ţară, de cetăţenie română şi de unitatea pe care cu emfază o proclamă. În numele „omului care uneşte”, Ponta a reuşit să ne dezbine cum nu a mai reuşit nimeni până acum şi merge mai departe chiar cu riscul ruperii târii în bucăţi. Mi se pare ireal să continui să încerci să negociezi şi să obligi oamenii să te voteze, când vezi bine că ţara ta e ameninţată de instabilitate pe modelul vecinilor aflaţi deja în pragul războiului. Poate că „baronii” locali îl obligă să câştige să le apere interesele obscure sau poate că ambiţia lui de a ocupa această supremă fincţie în stat îi întunecă şi bruma de minte pe care o are.

    La fel de ireală mi se pare iniţiativa de a scoate oameni în stradă împotriva unui candidat. Oameni buni, ieşiţi în stradă pentru a obliga autotităţile să ne respecte drepturile, să nu ne calce în picioare, să vă apăraţi demnitatea, nu împotriva cuiva anume! Asta nu face decât să-i întărâte pe cei care-l susţin şi rezultatul obţinut nu va fi nicidecum cel scontat. Chiar a dispărut orice urmă de luciditate din neamul ăsta? Atât de mult am ajuns să ne urâm unii pe alţii încât orice luptă politică trebuie luată în nume personal şi dusă până la extrem?

    Realizaţi odată că politica nu se face muşcând din cel de lângă tine. Nu se face cu parul în mână şi nici nu aduce omului de rând avantaje nebănuite pe care partea adversă i le-ar răpi! Asiguraţi-vă că oricine va ajunge pe acel fotoliul vă va respecta drepturile şi vă va reda demnitatea. Mergeţi la vot cu toţii! Acolo se decide soarta voastră, nu în lupte de stradă care pot fi uşor deturnate. Ieşiţi şi votaţi aşa cum vă dictează conştiinţa, nu primarul, notarul, preotul, sau mai ştiu eu cine are pretenţia că e mai deştept ca voi.

    Nu poate judeca nimeni în locul vostru! Nu mai credeţi în gogoriţe şi gogoşi goale de conţinut! Nimeni nu vă poate tăia nici un drept din cele deja câştigate! Nici medicul nu are dreptul să vă refuze consultaţia dacă nu aţi votat cu candidatul susţinut de el, nici primarul nu poate tăia nimănui ajutorul social, dacă e obţinut legal. Nici popa nu vă poate blestema, pentru că e dreptul şi obligaţia voastră să vă alegeţi omul care vă reprezintă. Şi dacă credeţi că o sticlă de băutură sau 50 de lei ţin cât cinci ani de umilinţe şi foame, vă înşelaţi! Nu vă mai vindeţi viitorul pe un avantaj iluzoriu care mai rău vă va înrobi decât să vă ajute! Votaţi pe cine vreţi, gândindu-vă la viitor, numai mergeţi şi alegeţi cu sufletul curat. Indiferent cine va câştiga, va fi alegerea voastră, nu furtul lor. Astfel nimeni nu va mai putea să vă folosească ca pe nişte animale de companie. În faţa legii suntem cu toţii egali, nu vă mai lăsaţi păcăliţi de niciun îmbuibat care vă promite marea cu sarea. Haideţi că se poate!

    Scriu asta ca un îndemn la luciditate. Îi rog pe cei împătimiţi să evite să comenteze pe blog. Consumaţi-vă ura în altă parte, eu m-am săturat să văd doar lături şi scuipaturi peste tot. Dacă aveţi pretenţia să fiţi consideraţi deştepţi, purtaţi-vă raţional, că nu e nimeni obligat să vă suporte dejecţiile şi s-ar putea să vă treziţi cu ele înapoi în faţă.

    12 comentarii

    Din categoria Cotidian

    Tărcatul cere ajutor

    imagine de aici: diana-kundalini.blogspot.com

    Tarcatul
    imagine de aici: diana-kundalini.blogspot.com

    Miau! Asta înseamnă „bună ziua” în pisicească – pentru cei care nu cunosc limba. Mă cheamă Tărcatul. Nu ştiu să vă spun câţi ani am aşa cum calculaţi voi, oamenii. Da’s în floarea vârstei în ani pisiceşti. Un motan mare şi zdravăn şi frumos în toată legea, parol! Ei, uite-acu’ când să mă bucur şi eu mai bine de anii tinereţii mele cotoieşti îmi vine să-mi iau lumea în cap şi să plec să nu mă mai afle nimeni! Să vă povestesc de ce, ca să-mi spuneţi voi dacă sunt eu nebun, sau chiar locuiesc într-o casă de nebuni!

    Am deschis ochii în casa asta pe vremea când nu erau decât pereţi goi pe aici. Mama a fugit de acasă, să ne nască într-un loc sigur şi a nimerit aici, într-un colţ în care erau adunate o haină veche şi câţiva saci de hârtie cu un praf ciudat ce i se lipea de ţâţe. Nu am supravieţuit decât doi: eu şi o soră de-a mea cu blăniţa toată numai pete şi cu năsucul în două culori. Era o mimoză sclifosită, dar o iubeam şi ne jucam amândoi până ameţeam până venea mama de la vânătoare.

    Eu sunt galben. Galben cu dungi galbene şi burtică albă. Mama e mândră de mine, zice că semăn cu vagabondul de tata, frumos şi viril. Eu trebuie s-o cred pe cuvânt, că nu l-am văzut niciodată. Cică era un crai, colinda toată uliţa şi toate mâţele erau leşinate după el.

    De când am crescut înclin să-i dau dreptate şi să-i fiu recunoscător că m-a făcut aşa frumos. Toate pisicuţele miaună după mine şi nu-mi ajunge noaptea să colind toate acoperişurile pe unde sunt chemat! Uneori le las naiba pe toate şi mă încolăceasc după sobă, la căldurică. Dorm dus o noapte întreagă. Păi, voi credeţi că e uşor să iubeşti toate mândruţele uliţei în fiecare noapte? Ha! Are şi băiatul nevoie de odihnă, să mai capete puteri!

    Când eram mic mă plimbam băţos, cu codiţa-n vânt şi o puneam pe mama să-mi povestească de tata. Tare-mi plăcea, că ea mă lingea pe frunte şi-mi spunea numai vorbe de laudă. Aşa am învăţat şi mi-am pus ambiţia să fiu la fel când oi creşte!

    Da e greeeu, să ştiţi! Trebuie să te lupţi cu toţi motanii din vecini, să-i faci să-ţi ia frica şi să le furi fetiţa de sub nas. Am amândouă urechile şfâşiate şi o zgârietură adâncă pe bot nu mi-a dispărut nici acum. He, he! De câte ori nu am ajuns dimineaţa acasă cu sânge pe botic! Aia mică se lua cu mâinile de păr şi mă dădea cu spirt. Mă! – ustură spirtu’ ăsta, ce-o fi el, de săream ca ars şi mă ascundeam în cel mai ascuns colţişor să nu mă mai prindă. Voi oamenii sunteţi sadici, vă place să chinuiţi animalele, frate!

    Cine e aia mică? Stăpâna, nu v-am spus? Aaa, n-am apucat. Aşa e, nici să mă laud cu toate cuceririle nu am apucat, da’ nu asta voiam să vă povestesc acu’ aşa că va trebui să mă mai căutaţi dacă vreţi să aflaţi amănunte. Şi nu dau, băi,  lecţii pe gratis, să se ştie de la început! Dacă vreţi să aflaţi cum să cuceriţi pisicuţele voastre, plătiţi bine. Nu accept decât bunătăţi!

    Buuun, să vă zic acu’.  Într-o zi mimoza de soru-mea s-a urcat tocmai sus pe geam şi a început să urle că nu mai ştia să se dea jos. Atunci au venit doi copii şi ne-au găsit. Şi au rămas stăpânii noştri până acum. Un băiat mic, grăsan, cu degete scurte care nu scapă nimic din ce prinde. Frate, ce-am pătimit cu omuleţul ăsta! Când mă apuca de coadă şi muşca de ea, trebuia să-mi înfig adânc unghiile în carnea lui pufoasă, să-mi dea drumul! De-atunci băiatul nu ne înghite, dar nici noi nu facem mulţi purici pe lângă el. E rău. Acu’ ne ia de coadă şi ne aruncă cât colo. Şi e doar o mână de om.

    M-am supărat odată şi m-am întors de l-am zgâriat lung, pe amândouă mâinile lui grăsane. A urlat până n-a mai putut de a trebuit să vină mă-sa să-l potolească. De atunci mă ocoleşte, dar mă-sa mă priveşte cruciş şi nu pierde nici o ocazie să-mi tragă câte-un şut când mă prinde pe sub masă. Oameni răi, frate…

    Noroc cu aia mică de care mă apucai să vă povestesc. Are ochi de pisică. Cred că în altă viaţă a fost cu siguranţă mâţă, altfel nu se justifică o aşa afinitate între noi. Daaaa, îmi plăcea să mă încolăcesc şi să torc în braţele ei în timp ce mă mângâia, până mă lua somnul.

    Mă, dar de la un timp parcă a înnebunit şi asta! I-a intrat în cap că de când am crescut nu sunt în stare să mă spăl şi singur. Şi mă chinuie aproape zilnic într-un lighean mare, cu săpun de casă care pute aşa rău, că-mi ia aproape o zi întreagă să mă ling şi să mă tăvălesc prin culcuş până încep să simt mirosul meu. Şi dacă ar fi doar asta!

    Mai nou nu ma am voie nici să vânez! Măi oamenilor, voi aţi văzut mâţă care să nu vâneze şoareci? Păi, ce poate fi mai bun ca un şoricel proaspăt vânat cu care să-ţi pui la cale stomacul pentru o jumătate de zi, ai? Şi eu nu sunt un motan leneş ca alţii să aştept să-mi vâneze pisicuţele să-mi aducă ofrande! Nu frate, eu respect pisica, să ştiţi! Eu vânez pentru toate mândrele mele. Da şi ele cad toate pe spate când mă văd şi li se scurg ochii după mine, mmmmrrrrrr.

    De când au cules ăştia cocenii şi i-au făcut glugi în grădină, e un rai al pisicilor, plin de şoareci care de care mai gustos. Şi nu las nici o mâţă din vecini să-mi calce teritoriul, aşa să ştiţi! Totul e până la mâncare! Mă’, şi i-a intrat asteia în cap că şoriceii sunt fiinţe gingaşe şi dulci şi că merită să trăiască. Voi vă daţi seama de grozăvie?

    Pfff, auziţi şi voi, oameni buni, să ţii un motan splendid, în floarea vârstei, să stea pe un loc cu un clan de şoareci care nu merită decât să stea aşezaţi la rând pe un platou din care să mă servesc după poftă, de câte ori am chef! Ei, nu vă puteţi închipui voi cât mă aleargă pe mine asta şi câtă bătaie mănânc ca să dau drumul şoarecelui gata prins!

    „ Dă-i drumu’, fi-re-ai al dracu’, n-auzi!”, aşa-mi strigă şi zvââââr cu jordeaua după mine! Uneori chiar mă nimereşte de merg şchiopătând două zile! Păi frate, eu am consumat timp şi energie, am stat la pândă fără să răsuflu, să nu mă simtă, am sărit să-l prind, l-am alergat, am depus efort şi când să mă bucur şi eu ca motanul de trofeu, hop că sare nebuna şi începe să mă alerge până scot limba să-i dau drumul!

    Spuneţi voi, acu’, mai e de trăit într-o asemenea casă de nebuni? O să-mi iau lumea-n cap, ce mai! O să caut o pisicuţă mai liniştită, care să nu facă crize că mai sar gardu’ pe la vecini să le iubesc şi pe celelate şi mă aşez la casa mea ca orice motan de la o vârstă.

    Acu’ v-aş mai ruga, dacă ştiţi aşa o pisicuţă frumuşică şi cuminte, să-mi daţi şi mie un semn, să testez terenul. Faceţi un bine unui biet motan tărcat şi chinuit! Şi eu chiar vă promit că vă învăţ cum să cuceriţi pisicuţele, parol! Miiiaaaaauu!!! (adică: ajutooorrr!)

    6 comentarii

    Din categoria Jurnalul unei pisici vagaboande

    Dincolo de poartă IV

    Geta

    Geta era ruşinea familiei, motivul pentru care părinţii ei nu îndrăzneau să scoată capul în lume. Primul lor copil, un băiat frumos, cu ochi mari, albaştri,  murise la doar câteva luni, din cauze pe care nici până acum nu le puteau explica. L-au găsit mort în pat într-o după amiază de vară. La prânz maică-sa îl hrănise, îl schimbase, îl culcase şi ieşise afară, să mai facă câte ceva prin curte. Aveau gospodărie mare şi frumoasă, trebuia întreţinută. Când a văzut că trec ore şi nu se mai trezeşte, a intrat în casă să vadă ce face. L-a găsit la fel cum îl lăsase, cu ochişorii închişi. Când a pus mâna pe el era rece deja. A urlat, a încercat să-l resusciteze, să-i dea viaţă de la ea, l-a luat în braţe şi a fugit cu el la dispensar. Totul a fost în zadar. Era mort ca toţi morţii. L-au aşezat într-un sicriaş cât o cutie pentru păpuşi şi i-au săpat groapă proaspătă în cimitir.

    Geta a venit imediat după el. Maică-sa nici nu ştia că e gravidă când l-a îngropat pe primul. Abia când a mişcat, după două săptămâni de la înmormântare, a aflat. Avea deja patru luni de sarcină. A crezut că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de suferinţa ei şi i-a trimis sufleţelul copilului mort înapoi. S-au bucurat şi s-au speriat când a născut-o. Parcă nu mai erau aşa siguri că sunt în stare să crească un copil. Fata plângea mult, ei nu ştiau cum s-o mai liniştească, îşi pierduseră încrederea în puterile lor. A fost un permanent chin până au văzut-o ridicată pe picioruţele ei. Orice ţipăt le dădea fiori, orice julitură li se părea fatală.

    Într-un fel, intuiţia lor funcţiona bine. Geta a crescut dar ceva nu era în regulă. Ţipa până leşina fără nici un motiv, era violentă, lovea pe oricine voia să se apropie de ea, era veşnic pusă pe harţă. Dacă nu avea pe nimeni prin preajmă se dădea cu capul de pereţi până rămânea sânge în urma ei. Când au dat-o la grădiniţă după două zile, educatoarea nu a vrut s-o mai primească. Bătuse atât de rău un băieţel, încât îl lăsase fără cunoştinţă. Nu avea motiv pentru a fi nervosă. Până şi liniştea o enerva.

    Primul tratament a părut că îi face bine. Au avut în sfârşit şi ei un copil normal câteva luni. Până a trebuit s-o ducă la şcoală. După un trimestru au retras-o şi au internat-o semipermanent în acest spital. Nimeni nu-şi putea da seama câtă durere le-a putut produce un copil atât de mic. Parcă se născuse special pentru a-i chinui, să-i facă să-şi plătească cine ştie ce păcate capitale. Ajunseseră să răsufle uşuraţi când o lăsau în salonul de spital şi ieşeau singuri pe poartă.

    Aşa mică şi năzdrăvană cum era, Geta îşi asumase firesc rolul de lider între copiii internaţi. Era cea mai veche locatară din secţia de copii. Nici ea nu-şi mai aducea aminte când ajunsese acolo. Medicamentele o linişteau, dar nu de tot. Mai avea uneori accese de furie ieşite din comun şi pe mâini purta urmele unor răni adânci ce lăsaseră cicatrici roşii şi umflate, ca nişte râme. Se rănea singură,zgâriindu-se,  lovindu-se de orice obiect dur întâlnit în cale. Lovea copiii care intrau în contact cu ea. Odată a prins de păr un băiat şi l-a târât aşa jumătate de uliţă, prin praf. Oamenii începuseră s-o alunge, să se teamă de ea şi să le ocolească familia.  Bieţii ei părinţi, izolaţi de comunitate, se tot străduiseră să o menţină pe linia de plutire. O luaseră acasă, o aduseseră înapoi, iar o luaseră, iar o aduseseră.

    Era un făcut, de câte ori pleca acasă, Geta considera că e cazul să nu-şi mai ia medicamentele pe care le asocia firesc cu spitalul şi cu asistentele în halat. Ieşea pe poartă, lăsa în urmă şi pastilele. Orice-ar fi încercat ai ei nu o puteau face să le înghită în continuare şi inevitabil, căderea venea mai devreme sau mai târziu şi se întorceau de unde au plecat.

    • Geta, de ce nu iei tu pastilele acasă?
    • Nu-mi plac.
    • Dar aici cum le iei?
    • Aici au gust de spital. Acasă să-mi dai pastile cu gust de acasă.

    Nu au reuşit să găsească pastilele cu gust de acasă pentru Geta şi uite aşa, devenise veterana întregului etaj cu copii. Avea o ţinere de minte extraordinară pentru vârsta ei, intra cu uşurinţă în vorbă cu oricine şi cunoştea poveştile majorităţii locatarilor spitalului cenuşiu de dincolo de poartă. Fără să-şi dea seama îşi făcuse din acest loc un cămin în care se simţea chiar bine şi chiar dacă pleca cu drag înapoi în satul ei, se întorcea cu aceeaşi vitalitate după câteva săptămâni. Părinţii obosiseră şi renunţaseră să se mai chinuie s-o înţeleagă. Singura cale prin care puteau să-i ţină în frâu firea năvalnică erau medicamentele şi cum pe astea nu le lua decât în spital, se obişnuiseră cu gândul că fata lor e a lor doar cu numele. Mai aveau încă trei copii, toţi sănătoşi, doar această fată ieşise cumva strâmb, cu mintea ei rătăcită.

    Getei nu-i păsa. Pentru ea acasă era pretutindeni, inclusiv în spitalul cu miros puternic de clor plin cu oameni ale căror minţi rătăceau prin cine ştie ce lumi paralele.

    *

    În parc

    Clădirea spitalului era înconjurată de o parcare pietruită ce-o despărţea de parcul imens, plin de copaci bătrâni şi tufişuri. Din loc în loc, pe aleile pietruite, ascunsă după frunziş, se afla câte o bancă. Era în el o agitaţie de parc orăşenesc. Aleile erau pline de tineri îmbrăcaţi în pijamale şi încălţaţi în papuci, fete cu capoate colorate îmbrăcate peste pijamale dungate, halate cărămizii şi cenuşii, cu veşnica ştampilă pe umăr.

    Unii se plimbau cu mâinile la spate, alţii, agitaţi, vorbeau de unii singuri, fete cu părul în dezordine şi cu privirea pierdută undeva, în ele, păşeau pe alei fără să ştie unde merg. În toată marea aceea de oameni agitaţi, în transă, sau ciudat de liniştiţi persista o singurătate de sfârşit de lume. Nu vedeai niciunde perechi, chiar şi acolo unde băncile gemeau sub povara celor pe care-i odihneau. Fiecare trăia în lumea lui, cu gândurile lui, cu propria conştiinţă. Fiecare se concentra asupra propriei persoane ca şi cum ar fi descoperit în interiorul lor un străin ce le inspira teamă şi neîncredere. Încercau să se accepte singuri şi aproape niciunul nu era interesat de ce fac cei de lângă el. Medicamentele primite îi linişteau, totuşi suferinţa şi derutarea se citea pe faţa tuturor.

    În mijlocul unei alei, o femeie cu părul alb şi ochi incredibil de negri. Număra frunzele unui copac. Alături, un bătrân cu cartea deschisă în mână, făcea planuri de viitor cu imaginara lui soţie. Nu citise o literă de când deschisese cartea. Pe una din aleile laterale, o fată tânără căuta greieri pe sub toate frunzele întâlnite. Îi auzea cântând de peste tot şi era extrem de agitată, pentru că nu reuşea să vadă niciunul. Într-o margine, o altă fată , cu păr de aur despletit, stătea în picioare şi-şi clătina capul de la dreapta la stânga atât de tare, că părul îi căzuse pe faţă şi-i flutura ameţit pe lângă ţeastă, ca şi cum nu ar fi fost al ei. Recita ceva ce numai ea înţelegea şi pe măsură ce părea că litania ei atingea un punct critic, mişcările capului deveneau din ce în ce mai violente. Aveai impresia că toată agitaţia asta o va dezechilibra şi o va face să cadă, să se tăvălească printre pietrele fine ale aleii. Era ciudat cum, deşi mişcarea capului trebuia s-o fi ameţit deja, fata subţirică rămânea încă pironită în acelaşi loc, în picioare.

    • O vezi pe asta? Adina o cheamă. Cică s-a bolnăvit când a lăsat-o gagicu’. De atunci face aşa!
    • De unde ştii tu?
    • Eu ştiu tot! Pe gagicu’său îl cheama Paul. Cică trebuia să se mărite cu el şi înainte de nuntă l-a prins cu alta în pat.
    • Ce făceau acolo?
    • Ha, ha, ha, ha!!Se pupau! Stai să vezi! Adiinaaa! Uite-l pe Paul!!

    Capul cu plete blonde s-a oprit ca la comandă şi litania fetei a încetat ca prin farmec. A ridicat doi ochi albaştri, spăluciţi, plânşi şi s-a uitat în jur. O umbră de zâmbet i-a apărut în colţul gurii. Privirea-i căuta înfrigurată pe alei, flămândă, plină de speranţă.

    • Vezi? Doar aşa se linişteşte! Pe urmă o ia de la cap, că-şi aduce aminte.
    • De ce-ai zis că vine dacă nu vine? O minţi!
    • Ha, ha, ha, ha!!

    Avea Geta o veselie molipsitoare şi agitată. Alerga de colo colo, de la un bolnav la altul, trăgea de mânecă o bătrână de la care primea râzând ocări, se hârjonea cu băieţii pe alei.  Ileana se simţea stingheră şi nu-i venea să se prindă în jocul ei. În haosul acesta aglomerat în care copii gălăgioşi  se strecurau printre picioarele adulţilor, era tristă şi speriată. Fiecare mişcare din jur îi dădea fiori şi voia înapoi acasă. Nu-i plăcea deloc locul ăsta.

    • Ileeaaanaaa! Uite, el e Radu! Cică îi place de tine! Cică vrea să fie gagiu’ tău! Ha, ha, ha, ha!!!

    Asta a speriat-o definitiv. Parcă i s-au muiat genunchii şi a simţit nevoia să fugă departe, să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic din ce se întâmplă în jur. A luat-o la fugă printre tufişurile dese, încercând să scape din cosmarul acela pe care acum îl trăia, nu era doar vis, ca în nopţile de acasă.

    Geta şi Radu au luat fuga ei drept o invitaţie la joacă şi au început s-o urmărească alergând şi ţipând. Ea plângea încercând să scape şi să găsească un loc în care să se ascundă. Pretutindeni dădea de câte o figură rătăcită care o speria mai tare. Inimioara bătea să-i iasă din piept, obrajii ardeau, ochii luau foc şi gura nu mai putea scoate decât ţipete mute. Îşi pierduse glasul, ca în coşmarul care o adusese acolo. La un moment dat s-a prăbuşit. În jurul ei s-a adunat toată gaşca de copii gălăgioşi, care ţipau râzând ca de o glumă bună,  adulţi rătăciţi ce o priveau cu interes, neînţelegând de ce se zbate aşa, fără să spună nimic, iar ea încerca din răsputeri să deschidă gura şi să urle după ajutor, fără să poată scoate nici un sunet. Încurajat de râsetele isterice din jur, Radu s-a aplecat şi a pupat-o sfios pe obraz. Isteria a devenit generală, râsetele se auzeau de acum din spital şi o infirmieră a venit în fugă să vadă ce se întâmplă. După ea, păşea cu paşi mari, apăsaţi, portarul.

    • Ce faceţi aici, dracilor? Aţi înnebunit de tot? Ia uite!!! Hei, fetiţo, hai sus, ce-ai păţit!? Te-ai lovit? Hai sus, mamă, copăcel! Cine e fata asta?
    • E Ileana, tanti Ana! A venit ieri e la doctorul Burlacu! Auzi, tanti Ana? E gagica lui Radu… Râsetele isterice izbucniră din nou.
    • Tăceţi dracu’, împieliţaţilor! Ce ştii mă, tu, despre gagici? Auzi la ei, nebuni-nebuni, dar la prostii le merge mintea, ai dracu’! Ileanaa! Mă Ileana, mamă, hai cu mama sus, să mergem în cameră!
    • Tanti Ana, i s-a făcut rău când a pupat-o Radu! Ha, ha, ha, ha, ha!!!
    • Uşti’ de aci, că acum pun jordeaua pe voi! Treceţi în camerele voastre toţi că vin la voi cu o seringă din aia mare şi vă fac câte o injecţie în cap, nebunilor!! Unul nu mai aveţi voie afară! Hai, nea Nelule, să luăm fata asta de aici, că nu-şi revine deloc. Trebuie s-o ducem la dom’ doctor.

    În urma lor râsetele s-au auzit mult timp, însoţite obsesiv de un vers dintr-un cântec la modă pe atunci „Radu mamii, Radule!”

    Un comentariu

    Din categoria jurnal

    Dincolo de poartă III

    De una singură

    Aşa începea călătoria ei în lumea celor de dincolo de poartă. A primit o pijama un pic cam mare, ponosită şi cam aspră. Purta pe guler o ştampilă pe care nu putea citi ce scrie. Mama a ajutat-o să se schimbe şi să se pună în pat, tatăl, plecat între timp s-a întors cu o cană, o lingură şi o pereche de papuci de plastic negri, un pic prea mari pentru picioruţele ei micuţe şi subţiri. Apoi ei au plecat iar ea a rămas singurică în patul pustiu din camera întunecoasă cu pereţi vopsiţi într-un verde strident, alături de trei fetiţe care o priveau cu ură. S-a întors cu faţa la perete şi a plâns tăcut până a udat perna.

    La un moment dat a intrat asistenta şi i-a luat sânge pentru analize, apoi i-a dat o pastiluţă. Una singură, mică, prăpădită. Celelalte fete au primit medicamentele şi pe lângă ele câte o tabletă mare de un soi de ciocolată albă. Ar fi vrut şi ea, dar a tăcut. Îi era ruşine să vorbească. Îşi privea mânuţele întunecate şi aspre, cu unghii scurte, tăiate din carne şi încerca să le frece să arate ca mânuţele albe şi fine ale fetelor cu care împărţea camera.

    Ele se adunaseră într-un pat, la perete şi se jucau vorbind în şoaptă. Ea, ridicată în capul oaselor acum, se legăna uşor, privindu-le pe furiş. Nu îndrăznea să le privească în faţă, ochii lor ostili îi strigau să plece. Stăteau acolo încruntate şi o priveau din când în când şoptind şi gesticulând nemulţumite. Nu o plăceau, era clar. Ele erau acolo, în camera aceea de la început, ea era o intrusă.

    Ileana şi-a culcat bărbia pe genunchi, i-a îmbrăţişat şi a început fără să-şi dea seama să se legene. Ca acasă. Pe fereastra cu zăbrele de la picioarele patului ei se vedea un petec de cer senin şi un vârf de plop cu frunze tremurânde.  Se simţea atât de singură acolo în atmosfera aia ostilă, că-i venea să plângă. Nu înţelegea cu ce greşise de o aduseseră şi o lăsaseră în spitalul ăla mare şi rece. Nu ştia cât o să stea acolo, vedea că mama şi tata nu se mai întorc.

    Afară lumina scădea încet şi bucata de cer senin începea să facă loc întunericului. În cameră abia se mai vedeau umbre. Fetele celelalte dormeau liniştite acum, fiecare în patul ei, numai pe ea o ustura ochii de lacrimi şi oboseala privitului în gol. Ar fi oftat, îi era însă teamă să nu le trezească. La un moment dat a intrat o asistentă şi a aprins lumina. Venea cu tratamentul. A primit şi ea două pastile pe care abia le-a înghiţit. După ce-a plecat asistenta, a trecut infirmiera să le cheme la masă şi imediat după ea a intrat ca o vijelie o fată roşcovană, zvăpăiată şi mai înaltă cu un cap faţă de ele. Avea în mână o cană şi o lingură pe care le agita grăbită deasupra capului şi striga:

    – Hai la masăăăă!!

    A dat cu ochii de fetiţa timidă şi firavă pe care nu o cunoştea şi s-a oprit brusc. S-a aproiat de pat şi a privit-o intens cu ochii ei albaştri spăluciţi, fără gene.

    • Tu cine esti?

    • Ileana…

    • Ce cauţi aici?

    • Nu ştiu…

    • Aha, înseamnă că eşti ca şi noi, ”pacentă”. Pe mine mă cheamă Geta. Hai, vrei să mergi cu mine la masă?

    • Da, merg.

    Şi-a luat cuminte lingura din sertar şi-a încălţat papucii cu un număr mai mare în care se împiedica şi a plecat după noua ei prietenă zvăpăiată cu ochi albaştri.

    • Trebuie să fii atentă aici. Nu toţi te primesc la masă dar azi stai cu mine, te apăr eu. Dacă vrei stai cu mine în fiecare zi. Vrei?

    • Da, vreau…

    • Aşa. Eşti prietena mea acum. Câţi ani ai?

    • Opt…

    • Eu am zece. Eşti la şcoală?

    • Da.

    • Eu nu merg la şcoală. Am fost un trimestru şi pe urmă nu m-a mai lăsat mama că m-am bolnăvit şi râdeau copiii de mine când îmi era rău. Da’ şi eu îi băteam de le suna apa în cap când îmi era bine. Auzi, dacă eşti bolnăvită nici tu nu trebuie să te mai duci la şcoală, să ştii.

    • De ce?

    • Să stai acasă, să te joci.

    • Da’ mie îmi place la şcoală!

    Geta s-a oprit în loc şi a fixat-o din nou cu ochii ei albaştri pe fetiţa timidă de lângă ea. Se pare că a văzut ea ceva privind-o aşa, că a concluzionat repede:

    • Dacă îţi place, atunci ai voie să te duci, te las eu. Mie nu-mi place deloc. Nici nu am învăţat toate literele. Tu ştii să scrii?

    • Da, ştiu.

    • Şi să citeşti?

    • Da.

    • O să te pun să-mi citeşti şi mie poveşti. Îmi plac poveştile. Uite aici mâncăm. Hai să ne punem repede la masă.

    În capătul coridorului, câteva mese cu picioare metalice şi cu faţă lucioasă de melamină, înconjurate de câte patru scaune din acelaşi material, îmbiau bolnavii cu câţiva codri de pâine neagră ce tronau în coşuri de plastic în mijlocul fiecăreia. Nu existau feţe de masă şi nici farfurii, doar acele coşuri cu codrii lor de pâine rece. S-au aşezat la prima masă liberă. În câteva minute sala s-a umplut şi la uşă s-a făcut coadă, alţi bolnavi aşteptându-şi rândul la un loc liber. Lângă ele s-au aşezat două din colegele de salon ale Ilenei: Irina şi Ancuţa.

    • Nu te uita, Cami nu mănâncă cu noi. La ea vine bunica cu mâncare în fiecare zi şi nu mănâncă decât bunătăţuri.

    Infirmiera a trecut pe lângă fiecare masă, aşezând în dreptul fiecăreia câte o farfurie metalică în care abureau câteva felii de cartofi şi un pic de sos.

    • Carne nu avem azi?

    • Tu numai carne vrei! Nu avem, azi mănânci şi fără carne. Hai. mâncaţi repede că stau şi alţii la rând!

    Au mâncat în silă câte puţin. Mâncarea nu avea nici un gust. Un cartof tăiat în patru felii mari, fiert în apă şi prins cu puţină făină. Nici măcar sare nu aveau, era spital, bolnavii trebuiau să mănânce de regim. S-au ridicat de la masă mai mult frămânde. Ajunsă înapoi în camera ei Ileana s-a aşezat cu faţa la perete şi a plâns până a adormit. După mult timp, pastilele i-au adus somnul mult dorit. Un somn greu, negru, fără vise, fără zbatere, ca o moarte binefăcătoare.

    Dimineaţa a venit cu lumina aprinsă şi mopul infirmierelor. Începea o nouă zi. Fetele s-au trezit şi vorbeau uşurel, urma să vină asistenta cu tratamentul, doar Ileana noastră nu se putea trezi.  A venit asistenta, a trecut, s-a întors, a încercat s-o zgâlţâie, totul în zadar. Până la urmă au chemat doctorul care a venit, a verificat pulsul, a ascultat respiraţia liniştită, egală şi a lăsat-o să doarmă în continuare.

    • Nu vă faceţi griji, se va trezi. A adunat prea multe nopţi albe şi tratamentul îşi face deja efectul. Totul este bine, nu s-a întâmplat nimic rău. O lăsaţi să doarmă cât vrea ea şi continuăm cu tratamentul după aceea. Are nevoie de odihna asta.

    Şi au lăsat-o. A dormit până după-amiază când s-a trezit transpirată, cu părul lipit de frunte şi perna udă. Dormise fără întrerupere optsprezece ore. Ratase şi micul dejun şi prânzul. O infirmieră mai miloasă îi pusese pe noptieră un codru de mâine cu marmeladă. Marmelada se cam uscase aşteptând, dar fetei i s-a părut delicioasă. Atâta odihnă cere şi mâncare.

    • Ha, te-ai trezit! Credeam că o să dormi până mâine! Ai promis că-mi citeşti şi te-am căutat.

    • Dar nu am nici o carte!

    • Am eu. Lasă acum, nu mai am chef. Mergi afară?

    • Unde afară.

    • În parc. Hai să ne jucăm.

    • Avem voie afară?

    • Dacă nu ne vede asistenta. Lasă că ştiu eu cum s-o fentez, mergi cu mine.

    • Voi mergeţi afară?

    Le întrebase la grămadă pe toate. Stăteau adunate grămadă în patul de la perete şi-şi făceau de lucru cu jucăriile de acasă. Nu i-au răspuns nimic.

    • Lasă-le pe ele, hai cu mine.

    Au ieşit strecurându-se tiptil pe coridor până la scară. Uşa asistentelor era deschisă, dar Geta ştia cum să meargă să nu o simtă nici vântul. Avea experientă. Au coborât scrările în goană. Odată ajunse în curte, lumina crudă a zilei le-a făcut să se oprească. Le rănea ochii obişnuiţi cu  palida strălucire a neonului din salon.

    • O să te duc odată cu liftul. E ca o cuşcă pe care o închizi şi te plimbă sus-jos, unde vrei tu.

    • Mie nu-mi plac cuştile. Mă sperie.

    • Asta o să-ţi placă. Eşti cu mine.

    4 comentarii

    Din categoria jurnal