Dincolo de poartă IV

Geta

Geta era ruşinea familiei, motivul pentru care părinţii ei nu îndrăzneau să scoată capul în lume. Primul lor copil, un băiat frumos, cu ochi mari, albaştri,  murise la doar câteva luni, din cauze pe care nici până acum nu le puteau explica. L-au găsit mort în pat într-o după amiază de vară. La prânz maică-sa îl hrănise, îl schimbase, îl culcase şi ieşise afară, să mai facă câte ceva prin curte. Aveau gospodărie mare şi frumoasă, trebuia întreţinută. Când a văzut că trec ore şi nu se mai trezeşte, a intrat în casă să vadă ce face. L-a găsit la fel cum îl lăsase, cu ochişorii închişi. Când a pus mâna pe el era rece deja. A urlat, a încercat să-l resusciteze, să-i dea viaţă de la ea, l-a luat în braţe şi a fugit cu el la dispensar. Totul a fost în zadar. Era mort ca toţi morţii. L-au aşezat într-un sicriaş cât o cutie pentru păpuşi şi i-au săpat groapă proaspătă în cimitir.

Geta a venit imediat după el. Maică-sa nici nu ştia că e gravidă când l-a îngropat pe primul. Abia când a mişcat, după două săptămâni de la înmormântare, a aflat. Avea deja patru luni de sarcină. A crezut că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de suferinţa ei şi i-a trimis sufleţelul copilului mort înapoi. S-au bucurat şi s-au speriat când a născut-o. Parcă nu mai erau aşa siguri că sunt în stare să crească un copil. Fata plângea mult, ei nu ştiau cum s-o mai liniştească, îşi pierduseră încrederea în puterile lor. A fost un permanent chin până au văzut-o ridicată pe picioruţele ei. Orice ţipăt le dădea fiori, orice julitură li se părea fatală.

Într-un fel, intuiţia lor funcţiona bine. Geta a crescut dar ceva nu era în regulă. Ţipa până leşina fără nici un motiv, era violentă, lovea pe oricine voia să se apropie de ea, era veşnic pusă pe harţă. Dacă nu avea pe nimeni prin preajmă se dădea cu capul de pereţi până rămânea sânge în urma ei. Când au dat-o la grădiniţă după două zile, educatoarea nu a vrut s-o mai primească. Bătuse atât de rău un băieţel, încât îl lăsase fără cunoştinţă. Nu avea motiv pentru a fi nervosă. Până şi liniştea o enerva.

Primul tratament a părut că îi face bine. Au avut în sfârşit şi ei un copil normal câteva luni. Până a trebuit s-o ducă la şcoală. După un trimestru au retras-o şi au internat-o semipermanent în acest spital. Nimeni nu-şi putea da seama câtă durere le-a putut produce un copil atât de mic. Parcă se născuse special pentru a-i chinui, să-i facă să-şi plătească cine ştie ce păcate capitale. Ajunseseră să răsufle uşuraţi când o lăsau în salonul de spital şi ieşeau singuri pe poartă.

Aşa mică şi năzdrăvană cum era, Geta îşi asumase firesc rolul de lider între copiii internaţi. Era cea mai veche locatară din secţia de copii. Nici ea nu-şi mai aducea aminte când ajunsese acolo. Medicamentele o linişteau, dar nu de tot. Mai avea uneori accese de furie ieşite din comun şi pe mâini purta urmele unor răni adânci ce lăsaseră cicatrici roşii şi umflate, ca nişte râme. Se rănea singură,zgâriindu-se,  lovindu-se de orice obiect dur întâlnit în cale. Lovea copiii care intrau în contact cu ea. Odată a prins de păr un băiat şi l-a târât aşa jumătate de uliţă, prin praf. Oamenii începuseră s-o alunge, să se teamă de ea şi să le ocolească familia.  Bieţii ei părinţi, izolaţi de comunitate, se tot străduiseră să o menţină pe linia de plutire. O luaseră acasă, o aduseseră înapoi, iar o luaseră, iar o aduseseră.

Era un făcut, de câte ori pleca acasă, Geta considera că e cazul să nu-şi mai ia medicamentele pe care le asocia firesc cu spitalul şi cu asistentele în halat. Ieşea pe poartă, lăsa în urmă şi pastilele. Orice-ar fi încercat ai ei nu o puteau face să le înghită în continuare şi inevitabil, căderea venea mai devreme sau mai târziu şi se întorceau de unde au plecat.

  • Geta, de ce nu iei tu pastilele acasă?
  • Nu-mi plac.
  • Dar aici cum le iei?
  • Aici au gust de spital. Acasă să-mi dai pastile cu gust de acasă.

Nu au reuşit să găsească pastilele cu gust de acasă pentru Geta şi uite aşa, devenise veterana întregului etaj cu copii. Avea o ţinere de minte extraordinară pentru vârsta ei, intra cu uşurinţă în vorbă cu oricine şi cunoştea poveştile majorităţii locatarilor spitalului cenuşiu de dincolo de poartă. Fără să-şi dea seama îşi făcuse din acest loc un cămin în care se simţea chiar bine şi chiar dacă pleca cu drag înapoi în satul ei, se întorcea cu aceeaşi vitalitate după câteva săptămâni. Părinţii obosiseră şi renunţaseră să se mai chinuie s-o înţeleagă. Singura cale prin care puteau să-i ţină în frâu firea năvalnică erau medicamentele şi cum pe astea nu le lua decât în spital, se obişnuiseră cu gândul că fata lor e a lor doar cu numele. Mai aveau încă trei copii, toţi sănătoşi, doar această fată ieşise cumva strâmb, cu mintea ei rătăcită.

Getei nu-i păsa. Pentru ea acasă era pretutindeni, inclusiv în spitalul cu miros puternic de clor plin cu oameni ale căror minţi rătăceau prin cine ştie ce lumi paralele.

*

În parc

Clădirea spitalului era înconjurată de o parcare pietruită ce-o despărţea de parcul imens, plin de copaci bătrâni şi tufişuri. Din loc în loc, pe aleile pietruite, ascunsă după frunziş, se afla câte o bancă. Era în el o agitaţie de parc orăşenesc. Aleile erau pline de tineri îmbrăcaţi în pijamale şi încălţaţi în papuci, fete cu capoate colorate îmbrăcate peste pijamale dungate, halate cărămizii şi cenuşii, cu veşnica ştampilă pe umăr.

Unii se plimbau cu mâinile la spate, alţii, agitaţi, vorbeau de unii singuri, fete cu părul în dezordine şi cu privirea pierdută undeva, în ele, păşeau pe alei fără să ştie unde merg. În toată marea aceea de oameni agitaţi, în transă, sau ciudat de liniştiţi persista o singurătate de sfârşit de lume. Nu vedeai niciunde perechi, chiar şi acolo unde băncile gemeau sub povara celor pe care-i odihneau. Fiecare trăia în lumea lui, cu gândurile lui, cu propria conştiinţă. Fiecare se concentra asupra propriei persoane ca şi cum ar fi descoperit în interiorul lor un străin ce le inspira teamă şi neîncredere. Încercau să se accepte singuri şi aproape niciunul nu era interesat de ce fac cei de lângă el. Medicamentele primite îi linişteau, totuşi suferinţa şi derutarea se citea pe faţa tuturor.

În mijlocul unei alei, o femeie cu părul alb şi ochi incredibil de negri. Număra frunzele unui copac. Alături, un bătrân cu cartea deschisă în mână, făcea planuri de viitor cu imaginara lui soţie. Nu citise o literă de când deschisese cartea. Pe una din aleile laterale, o fată tânără căuta greieri pe sub toate frunzele întâlnite. Îi auzea cântând de peste tot şi era extrem de agitată, pentru că nu reuşea să vadă niciunul. Într-o margine, o altă fată , cu păr de aur despletit, stătea în picioare şi-şi clătina capul de la dreapta la stânga atât de tare, că părul îi căzuse pe faţă şi-i flutura ameţit pe lângă ţeastă, ca şi cum nu ar fi fost al ei. Recita ceva ce numai ea înţelegea şi pe măsură ce părea că litania ei atingea un punct critic, mişcările capului deveneau din ce în ce mai violente. Aveai impresia că toată agitaţia asta o va dezechilibra şi o va face să cadă, să se tăvălească printre pietrele fine ale aleii. Era ciudat cum, deşi mişcarea capului trebuia s-o fi ameţit deja, fata subţirică rămânea încă pironită în acelaşi loc, în picioare.

  • O vezi pe asta? Adina o cheamă. Cică s-a bolnăvit când a lăsat-o gagicu’. De atunci face aşa!
  • De unde ştii tu?
  • Eu ştiu tot! Pe gagicu’său îl cheama Paul. Cică trebuia să se mărite cu el şi înainte de nuntă l-a prins cu alta în pat.
  • Ce făceau acolo?
  • Ha, ha, ha, ha!!Se pupau! Stai să vezi! Adiinaaa! Uite-l pe Paul!!

Capul cu plete blonde s-a oprit ca la comandă şi litania fetei a încetat ca prin farmec. A ridicat doi ochi albaştri, spăluciţi, plânşi şi s-a uitat în jur. O umbră de zâmbet i-a apărut în colţul gurii. Privirea-i căuta înfrigurată pe alei, flămândă, plină de speranţă.

  • Vezi? Doar aşa se linişteşte! Pe urmă o ia de la cap, că-şi aduce aminte.
  • De ce-ai zis că vine dacă nu vine? O minţi!
  • Ha, ha, ha, ha!!

Avea Geta o veselie molipsitoare şi agitată. Alerga de colo colo, de la un bolnav la altul, trăgea de mânecă o bătrână de la care primea râzând ocări, se hârjonea cu băieţii pe alei.  Ileana se simţea stingheră şi nu-i venea să se prindă în jocul ei. În haosul acesta aglomerat în care copii gălăgioşi  se strecurau printre picioarele adulţilor, era tristă şi speriată. Fiecare mişcare din jur îi dădea fiori şi voia înapoi acasă. Nu-i plăcea deloc locul ăsta.

  • Ileeaaanaaa! Uite, el e Radu! Cică îi place de tine! Cică vrea să fie gagiu’ tău! Ha, ha, ha, ha!!!

Asta a speriat-o definitiv. Parcă i s-au muiat genunchii şi a simţit nevoia să fugă departe, să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic din ce se întâmplă în jur. A luat-o la fugă printre tufişurile dese, încercând să scape din cosmarul acela pe care acum îl trăia, nu era doar vis, ca în nopţile de acasă.

Geta şi Radu au luat fuga ei drept o invitaţie la joacă şi au început s-o urmărească alergând şi ţipând. Ea plângea încercând să scape şi să găsească un loc în care să se ascundă. Pretutindeni dădea de câte o figură rătăcită care o speria mai tare. Inimioara bătea să-i iasă din piept, obrajii ardeau, ochii luau foc şi gura nu mai putea scoate decât ţipete mute. Îşi pierduse glasul, ca în coşmarul care o adusese acolo. La un moment dat s-a prăbuşit. În jurul ei s-a adunat toată gaşca de copii gălăgioşi, care ţipau râzând ca de o glumă bună,  adulţi rătăciţi ce o priveau cu interes, neînţelegând de ce se zbate aşa, fără să spună nimic, iar ea încerca din răsputeri să deschidă gura şi să urle după ajutor, fără să poată scoate nici un sunet. Încurajat de râsetele isterice din jur, Radu s-a aplecat şi a pupat-o sfios pe obraz. Isteria a devenit generală, râsetele se auzeau de acum din spital şi o infirmieră a venit în fugă să vadă ce se întâmplă. După ea, păşea cu paşi mari, apăsaţi, portarul.

  • Ce faceţi aici, dracilor? Aţi înnebunit de tot? Ia uite!!! Hei, fetiţo, hai sus, ce-ai păţit!? Te-ai lovit? Hai sus, mamă, copăcel! Cine e fata asta?
  • E Ileana, tanti Ana! A venit ieri e la doctorul Burlacu! Auzi, tanti Ana? E gagica lui Radu… Râsetele isterice izbucniră din nou.
  • Tăceţi dracu’, împieliţaţilor! Ce ştii mă, tu, despre gagici? Auzi la ei, nebuni-nebuni, dar la prostii le merge mintea, ai dracu’! Ileanaa! Mă Ileana, mamă, hai cu mama sus, să mergem în cameră!
  • Tanti Ana, i s-a făcut rău când a pupat-o Radu! Ha, ha, ha, ha, ha!!!
  • Uşti’ de aci, că acum pun jordeaua pe voi! Treceţi în camerele voastre toţi că vin la voi cu o seringă din aia mare şi vă fac câte o injecţie în cap, nebunilor!! Unul nu mai aveţi voie afară! Hai, nea Nelule, să luăm fata asta de aici, că nu-şi revine deloc. Trebuie s-o ducem la dom’ doctor.

În urma lor râsetele s-au auzit mult timp, însoţite obsesiv de un vers dintr-un cântec la modă pe atunci „Radu mamii, Radule!”

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria jurnal

Un răspuns la „Dincolo de poartă IV

  1. ovi

    tu povesteti absolut minunat…
    abia astept sa citesc si ceva vesel… optimist…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s