Tărcatul cere ajutor

imagine de aici: diana-kundalini.blogspot.com

Tarcatul
imagine de aici: diana-kundalini.blogspot.com

Miau! Asta înseamnă „bună ziua” în pisicească – pentru cei care nu cunosc limba. Mă cheamă Tărcatul. Nu ştiu să vă spun câţi ani am aşa cum calculaţi voi, oamenii. Da’s în floarea vârstei în ani pisiceşti. Un motan mare şi zdravăn şi frumos în toată legea, parol! Ei, uite-acu’ când să mă bucur şi eu mai bine de anii tinereţii mele cotoieşti îmi vine să-mi iau lumea în cap şi să plec să nu mă mai afle nimeni! Să vă povestesc de ce, ca să-mi spuneţi voi dacă sunt eu nebun, sau chiar locuiesc într-o casă de nebuni!

Am deschis ochii în casa asta pe vremea când nu erau decât pereţi goi pe aici. Mama a fugit de acasă, să ne nască într-un loc sigur şi a nimerit aici, într-un colţ în care erau adunate o haină veche şi câţiva saci de hârtie cu un praf ciudat ce i se lipea de ţâţe. Nu am supravieţuit decât doi: eu şi o soră de-a mea cu blăniţa toată numai pete şi cu năsucul în două culori. Era o mimoză sclifosită, dar o iubeam şi ne jucam amândoi până ameţeam până venea mama de la vânătoare.

Eu sunt galben. Galben cu dungi galbene şi burtică albă. Mama e mândră de mine, zice că semăn cu vagabondul de tata, frumos şi viril. Eu trebuie s-o cred pe cuvânt, că nu l-am văzut niciodată. Cică era un crai, colinda toată uliţa şi toate mâţele erau leşinate după el.

De când am crescut înclin să-i dau dreptate şi să-i fiu recunoscător că m-a făcut aşa frumos. Toate pisicuţele miaună după mine şi nu-mi ajunge noaptea să colind toate acoperişurile pe unde sunt chemat! Uneori le las naiba pe toate şi mă încolăceasc după sobă, la căldurică. Dorm dus o noapte întreagă. Păi, voi credeţi că e uşor să iubeşti toate mândruţele uliţei în fiecare noapte? Ha! Are şi băiatul nevoie de odihnă, să mai capete puteri!

Când eram mic mă plimbam băţos, cu codiţa-n vânt şi o puneam pe mama să-mi povestească de tata. Tare-mi plăcea, că ea mă lingea pe frunte şi-mi spunea numai vorbe de laudă. Aşa am învăţat şi mi-am pus ambiţia să fiu la fel când oi creşte!

Da e greeeu, să ştiţi! Trebuie să te lupţi cu toţi motanii din vecini, să-i faci să-ţi ia frica şi să le furi fetiţa de sub nas. Am amândouă urechile şfâşiate şi o zgârietură adâncă pe bot nu mi-a dispărut nici acum. He, he! De câte ori nu am ajuns dimineaţa acasă cu sânge pe botic! Aia mică se lua cu mâinile de păr şi mă dădea cu spirt. Mă! – ustură spirtu’ ăsta, ce-o fi el, de săream ca ars şi mă ascundeam în cel mai ascuns colţişor să nu mă mai prindă. Voi oamenii sunteţi sadici, vă place să chinuiţi animalele, frate!

Cine e aia mică? Stăpâna, nu v-am spus? Aaa, n-am apucat. Aşa e, nici să mă laud cu toate cuceririle nu am apucat, da’ nu asta voiam să vă povestesc acu’ aşa că va trebui să mă mai căutaţi dacă vreţi să aflaţi amănunte. Şi nu dau, băi,  lecţii pe gratis, să se ştie de la început! Dacă vreţi să aflaţi cum să cuceriţi pisicuţele voastre, plătiţi bine. Nu accept decât bunătăţi!

Buuun, să vă zic acu’.  Într-o zi mimoza de soru-mea s-a urcat tocmai sus pe geam şi a început să urle că nu mai ştia să se dea jos. Atunci au venit doi copii şi ne-au găsit. Şi au rămas stăpânii noştri până acum. Un băiat mic, grăsan, cu degete scurte care nu scapă nimic din ce prinde. Frate, ce-am pătimit cu omuleţul ăsta! Când mă apuca de coadă şi muşca de ea, trebuia să-mi înfig adânc unghiile în carnea lui pufoasă, să-mi dea drumul! De-atunci băiatul nu ne înghite, dar nici noi nu facem mulţi purici pe lângă el. E rău. Acu’ ne ia de coadă şi ne aruncă cât colo. Şi e doar o mână de om.

M-am supărat odată şi m-am întors de l-am zgâriat lung, pe amândouă mâinile lui grăsane. A urlat până n-a mai putut de a trebuit să vină mă-sa să-l potolească. De atunci mă ocoleşte, dar mă-sa mă priveşte cruciş şi nu pierde nici o ocazie să-mi tragă câte-un şut când mă prinde pe sub masă. Oameni răi, frate…

Noroc cu aia mică de care mă apucai să vă povestesc. Are ochi de pisică. Cred că în altă viaţă a fost cu siguranţă mâţă, altfel nu se justifică o aşa afinitate între noi. Daaaa, îmi plăcea să mă încolăcesc şi să torc în braţele ei în timp ce mă mângâia, până mă lua somnul.

Mă, dar de la un timp parcă a înnebunit şi asta! I-a intrat în cap că de când am crescut nu sunt în stare să mă spăl şi singur. Şi mă chinuie aproape zilnic într-un lighean mare, cu săpun de casă care pute aşa rău, că-mi ia aproape o zi întreagă să mă ling şi să mă tăvălesc prin culcuş până încep să simt mirosul meu. Şi dacă ar fi doar asta!

Mai nou nu ma am voie nici să vânez! Măi oamenilor, voi aţi văzut mâţă care să nu vâneze şoareci? Păi, ce poate fi mai bun ca un şoricel proaspăt vânat cu care să-ţi pui la cale stomacul pentru o jumătate de zi, ai? Şi eu nu sunt un motan leneş ca alţii să aştept să-mi vâneze pisicuţele să-mi aducă ofrande! Nu frate, eu respect pisica, să ştiţi! Eu vânez pentru toate mândrele mele. Da şi ele cad toate pe spate când mă văd şi li se scurg ochii după mine, mmmmrrrrrr.

De când au cules ăştia cocenii şi i-au făcut glugi în grădină, e un rai al pisicilor, plin de şoareci care de care mai gustos. Şi nu las nici o mâţă din vecini să-mi calce teritoriul, aşa să ştiţi! Totul e până la mâncare! Mă’, şi i-a intrat asteia în cap că şoriceii sunt fiinţe gingaşe şi dulci şi că merită să trăiască. Voi vă daţi seama de grozăvie?

Pfff, auziţi şi voi, oameni buni, să ţii un motan splendid, în floarea vârstei, să stea pe un loc cu un clan de şoareci care nu merită decât să stea aşezaţi la rând pe un platou din care să mă servesc după poftă, de câte ori am chef! Ei, nu vă puteţi închipui voi cât mă aleargă pe mine asta şi câtă bătaie mănânc ca să dau drumul şoarecelui gata prins!

„ Dă-i drumu’, fi-re-ai al dracu’, n-auzi!”, aşa-mi strigă şi zvââââr cu jordeaua după mine! Uneori chiar mă nimereşte de merg şchiopătând două zile! Păi frate, eu am consumat timp şi energie, am stat la pândă fără să răsuflu, să nu mă simtă, am sărit să-l prind, l-am alergat, am depus efort şi când să mă bucur şi eu ca motanul de trofeu, hop că sare nebuna şi începe să mă alerge până scot limba să-i dau drumul!

Spuneţi voi, acu’, mai e de trăit într-o asemenea casă de nebuni? O să-mi iau lumea-n cap, ce mai! O să caut o pisicuţă mai liniştită, care să nu facă crize că mai sar gardu’ pe la vecini să le iubesc şi pe celelate şi mă aşez la casa mea ca orice motan de la o vârstă.

Acu’ v-aş mai ruga, dacă ştiţi aşa o pisicuţă frumuşică şi cuminte, să-mi daţi şi mie un semn, să testez terenul. Faceţi un bine unui biet motan tărcat şi chinuit! Şi eu chiar vă promit că vă învăţ cum să cuceriţi pisicuţele, parol! Miiiaaaaauu!!! (adică: ajutooorrr!)

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Jurnalul unei pisici vagaboande

6 răspunsuri la „Tărcatul cere ajutor

  1. Dragul de el 🙂 ! Îmi amintesc cum am spălat și eu un cățeluș, cu săpun, să-l scap de purici, apoi, scăpat din mîinile mele, s-a tăvălit prin toată curtea și a adunat tot praful, de se făcuse din alb negru 😆 . Am avut și eu un gălbior ca Tărcatul, dar a căzut victimă tribunalului sătesc, pentru că dăduse iama în puii de găină 🙂 .

    Apreciază

    • Offf, încă nu-mi vine să cred că în satele astea în care oamenii judecă atât de rudimentar, am crescut şi noi! Eu am vorbit cu tata aseară şi-mi spunea că unul din câini nu prea mănâncă. I-am zis să vorbească şi el cu veterinarul, poate vine să-l vadă, sau îl duce acolo şi s-a revoltat tot! Ce, e câine, doar n-o să se ducă la veterninar să piardă timp şi bani pentru un câine!? Nu-mi vine să cred cât de insensibili au devenit. Sau au fost aşa totdeauna şi nu mi-am dat seama eu? Sunt tristă. Bieţii câinii lui stau doar în lanţ de ani buni, mai şi mor acolo, legaţi cu lanţuri grele de gât fără să-i pese nimănui de ei.

      Apreciază

      • În lumea lor, animalele sunt prețuite după foloasele directe pe care le obțin de la ele: carne, ouă, lapte. Vaca, oaia, găinile vor fi mereu mai importante decât ”boalele” de pisici 🙂 . Câinii și pisicile sunt un rău necesar, mai mereu obiectul înjurăturilor stăpânilor nervoși că ”javra” aia iar a scăpat și a mâncat un ou sau că ”boala” aia stă și doarme în loc să prindă șoarecele din hambar. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        • Mda… păcat. Toate animalele merită respectate, pentru că fiecare are rolul său pe lume. Fără pisici i-ar mânca şoarecii, fără câine i-ar fura hoţii si nu ar mai avea ce băga în gură. Dar, na. Ca la noi, doar ce se transformă în mâncare contează.

          Apreciat de 1 persoană

  2. Fain Tarcatu’ si destept, iar „povestea” tare frumos scrisa! Sunt sigura ca se va descurca si fara ajutor, avand in vedere ca oamenii au invatat sa nu se ajute nici intre ei, daramite sa bage in seama patrupezii…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s