Cum m-am trezit vorbind ca proasta-n târg

Ajunsesem în sfârşit şi la liceu! După aventura nopţii petrecută într-o sinistră gară pustie, întunecată şi rece de provincie, în care am plâns cu lacrimi amare, fără să-mi fie nici mie foarte clar de ce, întrezărind un viitor mai mult decât sumbru, am ajuns într-un târziu şi la liceu, m-am înscris, am dat examenul şi m-am întors acasă cu inima cât un purice, urmând ca în toamnă să vin, să-mi iau în primire camera de cămin şi să încep să-mi aprofundez studiile în minunatul domeniul al electrotehnicii.

Ne-am adunat câteva fete din sat şi ne-am ţinut strâns de mână, să nu cumva să fim repartizate în dormitoare separate. Măcar atâta lucru mai aveam din familiile rămase acasă. Aveam o cameră cu vedere în curtea orfelinatului din spatele liceului, cu şase paturi rânduite de o parte şi de alta a uşii ce lăsau la mijloc un coridor îngust care mergea către fereastră şi care se împiedica în masa grea, cu picioare de metal aşezată strategic în faţa vestiarelor în care ne puteam ţine bruma de lucruri aduse de acasă.

Vestiarele, din placaj subţire, purtau pe ele urmele trecerii a generaţii întregi de liceene înaintea noastră. Bucăţi de ziare şi de reviste Cutezătorii lipite cu cocă pe pereţi şi pe rafturi făceau imposibilă curăţarea lor în totalitate, orare lipite pe uşi şi gândaci de bucătărie. Omniprezenţii gândaci de care scăpam din când în când, după deratizare, ca să reapară într-o bună zi veseli, cu forţe proaspete, hotărâţi să ne scoată din minţi.

Ne-am ales fiecare câte un pat. De fapt, eu m-am ales cu unul din paturile de după uşă, unde intra frigul de pe holul cu geamuri veşnic deschise şi vara şi iarnă. În anii aceia eram o zgâtie uscată, cu picioare ca două surcele prea lungi, pe care fluturau în vânt pantalonii de trening şi un corp ca al unui copil malnutrit crescut dincolo de gard, în orfelinat. Eram atât de conştientă de urâţenia şi diformitatea mea, că încercam să mă strecor cât mai nevăzută, pe lângă ziduri şi evitam totdeauna discuţiile de orice fel. Normal că fetele şi-au ales paturile bune lăsându-mi mie pe cel aflat în bătaia vântului şi uşii, nu?

Am mers apoi la magazie, fiecare cu buletinul în mână şi dovada că suntem eleve ale liceului cazate acolo, unde administratora şcolii, o femeie mare, de vreo 35-40 de ani, cu o pată roşie imensă ce i se întindea de la tâmpla dreaptă până sub bărbie, ne-a încredinţat fiecăreia câte o lenjerie aspră de bumbac tare, albă, apretată, cu şampilă la colţuri şi găuri ici-colo, carem ca nişte răni învechite stăteau mărturie despre generaţiile pe care le acoperiseră de-a lungul timpului. Am primit şi câte o pătură în carouri, din lănă aspră, tocită de atâta purtat, ce mirosea greu, a stătut şi mizerie.

Pe vremea aceea toamnele nu erau ca acum, un apendice blând al verii trecute. Erau toamne sănătoase în care noaptea temperatura scădea sub zero grade, cădea bruma dimineaţa şi frunzele în noiembrie erau doar o amintire nostalgică. Căldură am primit după mijlocul lui octombrie. Adică seara, de la ora 8 se încălzeau caloriferele cât să nu îngheţe, până la ora 10 câns se considera că dormim demult sub păturile călduroase. Stingerea era la ora 9. Dimineaţa de la ora 6 la ora 8 încă o porţie bună de căldură şi gata. Nu muream de frig, dar nici nu ne puteam plânge de normalitate. Noi eram fete sănătoase, care veneam de la ţară unde părinţii ne făceau focul de cum se lăsa frigul până în primăvară când pomii erau înfloriţi deja. Nu nu eram aşa călite ca fetele de oraş. Dimineaţa, până ne încălzeam, ne clănţăneau dinţii în gură, mai ales că toaleta de dimineaţă se făcea obligatoriu cu apă îngheţată. Băile căminului nu văzuseră apă caldă de la constructia acestuia.

Ei şi în acest cadru mirific, s-a gândit directorul liceului să ne ureze „bun venit”, adunând toţi elevii de anul I în sala de festivităţi a liceului. Alături de el erau pedagogi, profesori, diriginţii fiecărei clase, administratorii, reprezentanţii organizaţiei de partid şi UTC, ce mai, numai feţe subţiri şi lume fină. Noi, elevii, cu aerul nostru speriat de pui de ţărani arşi de soare, eram înghesuiţi pe scaune în faţa prezidiului. Ne-au ţinut discursuri pe rând fiecare „şef”: de promoţie trecută, de liceu, de organizaţie UTC pe liceu, fiecare încercând să ne ridice în slăvi meritele liceului, ale elevilor şi profesorilor săi şi să ne convingă pe noi, bobocii că am făcut cea mai bună alegere din viaţa noastră şi că vom avea un viitor luminos, de aur, dacă nu vom precupeţi nici un efort….bla, bla, bla.

Când aproape aţipisem în scaune, directorul ne-a adresat zâmbitor câteva cuvinte, ne-a urat obişnuitul „bun venit” şi ne-a întrebat, retoric, ce nevoi am avea acum, ca noi învăţăcei în instituţia păstorită de dumnealui. E inutil să spun că nimeni nu aştepta nicio remarcă, nu? S-a aşternut o tăcere stânjenitoare în care cei din prezidiu ne studiau intens, ca pe nişte gândăcei ce trebuie educaţi, iar noi, cei vreo 200 de elevi adunaţi acolo, coborâsem privirile şi ne roşeam ca nişte raci bine fierţi, năduşind sub privirile lor sfredelitoare. Nimeni nu avea curajul să zică ceva. Directorul şi-a repetat îndemnul, secretarul UTC la fel. Tăcerea devenea apăsătoare şi nu dădea semne că avea s-o spargă cineva.

Şi la un moment dat, în liniştea aia profundă de cavou în care se auzeau moliile rozând lemnul lambriurilor, un drăcuşor îmi dă ghiont şi mă ridică de pe scaun. Până şi eu m-am mirat!

  • Iată că avem o elevă curajoasă! Cum te cheamă tovarăşa elevă?

Ridic capul şi bâgui cu vocea gâtuită:

  • Stroilă Lucia, tovarăşe director.

  • Aha, bine. De unde vii?

  • Din Dolj, tovarăşe director, de la Bechet.

  • Şi stai în cămin, înţeleg! Bun. Ia zii tu, cu ce probleme vă confruntaţi voi fetele din cămin? Şi vorbeşte te rog mai tare, că nu-ţi taie nimeni gâtul.

Am tuşit uşor să-mi dreg glasul şi să-mi regăsesc vocea pierdută şi am privit speriată în jur căutând ajutor. Ce dracu’ mă găsise tocmai pe mine din masa aia de copii normali? M-aş fi aşezat înapoi pe scaun, dar nu mai era loc de întors. Mai tuşesc o dată şi-mi aud vocea cum se ridică clar deasupra capetelor tuturor şi izbeşte de pereţi.

  • Păi… Ştiţi, tovarăşe director, ar cam fi ceva probleme. Ne e frig. Caloriferele sunt reci şi când se dă căldură, ne îngheaţă mâinile pe cărţi şi nu putem învăţa, dimineaţa găsim apa cu pojghiţă de gheaţă în pahare.  Şi nu avem nici  apă caldă. Trebuie să cărăm apă cu găleata de la cantină şi bucătăresele nu ne dau, că nu ne cunosc. Şi avem decât câte o pătură amărâtă, de tremurăm toată noaptea. Multe fete au răcit în cămin. Să ni se dea mâcar câte o pătură în plus, ca să nu ne fie atât de frig noaptea… şi-i dădeam înainte mirată şi speriată, de parcă gura vorbea singură şi eu încercam să-mi trag vorbele înapoi fără să reuşesc.

Gurile căscate ale colegilor au început pe rând să însoţească liniştea din jur, o rază jucăuşă de soare râdea în hohote privindu-ne, eu îi dădeam înainte cu toţi ochii aţintiţi pe mine, directorul se întunecase la faţă şi devenea din ce în ce mai vânăt, de parcă îi lipsea aerul şi mai avea un pic până la un atac de apoplexie, administratorii şi profesorii făceau feţe-feţe, pedagogele încercau să-şi fixeze în minte chipul meu să ştie pe cine o să chinuie de acum înainte iar ochii dirigintelui îmi transmiteau clar că din momentul ăla sunt moartă pentru cel puţin un an. Simţeam cu podeaua se scurge uşor de sub picioarele mele şi îmi pierd echilibrul sub toate privirile alea ucigătoare şi auzeam clar în urechi hohotul razei de soare. Când am terminat m-am prăbuşit pe scaun incapabilă să mai schiţez un gest, cu ochii plini de lacrimi usturătoare.

  • Tovarăşa administrator, e adevărat ce spune eleva? tună deodată vocea directorului.

  • Ştiţi, tovarăşe director, eu…. noi…. încercăm, dar astea-s posibilităţile…

  • E adevărat, tovarăşa, sau nu? Ia să se ridice în picioare fetele care stau în cămin!

De lângă mine, privirile colegelor de cameră îmi strigau printre gene că sunt moartă. „Vezi tu în cameră!” . S-au ridicat toate căministele, cu capul plecat.

  • E adevărat, mă, ce spune colega voastră?? Să nu mă minţiţi că aveţi de-a face cu mine!

Un „da” firav s-a auzit şi eu am început să plâng speriată de-a binelea.

  • De ce, tovarăşa administratoră, nu ne-aţi semnalat problemele cu care se confruntă căminul până acum?

  • …..

  • Să faceţi bine să veniţi la mine cu solicitare de pături! Să le asigurăm fetelor condiţii optime de învăţat, că de-aia au venit aici să ajungă oameni de nădejde ai partidului! Te felicit pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, tovarăşa Stroilă! Avem nevoie de astfel de elemente în organizaţia noastră!

Şedinţa s-a încheiat sub glasul de tunet al directorului şi discursul lui propagandistic. Personalul liceului a ieşit din sală cu obrajii în flăcări imediat după directorul care a plecat ca o furtună. Atmosfera s-a destins şi toţi colegii încercau acum să întindă gâturile să mă vadă, să ştie cine a dat culoare unei şedinţe ce se anunţa plicticoasă şi banală. Eu plângeam neputându-mă mişca de pe scaun. Sala s-a golit într-un final şi, ca un făcut, după două săptămâni, când nimeni nu mai spera să vadă vreo schimbare, am fost chemate din nou la magazie să ne luăm pe semnătură plapumile. Da, ne cumpărasetă plăpumi groase, noi, cum nu mai văzuse căminul până atunci.

Prost e că de atunci mă tot trezesc vorbind exact în momentele în care toată lumea tace. Am un drăcuşor care-mi dă ghiont şi-mi scoate vorbele din gură de parcă nici nu ar fi ale mele. Dacă mă mai vedeţi câteodată luând poziţie, vă rog să luaţi aminte la drăcuşor. Eu sunt o persoană cuminte şi tăcută de felul meu, doar el mă împinge, parol!

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Camera cu amintiri

6 răspunsuri la „Cum m-am trezit vorbind ca proasta-n târg

  1. Ahhh, ce aş pupa-o acum pe fetiţa aia sfioasă înghiontită de drăcuşor. Îţi dai seama câte generaţii au acoperit si păpimile alea? Bravo, Lucia!

    Apreciază

  2. Dan

    Şi eu tot cu o pupăceală aş fi venit da’ mi-a luat-o Potecuţa înainte. 😛 Rămâne doar să adaug că astfel de postări au făcut să îmi fii tare, tare dragă.

    Apreciază


  3. Sunt pe-aici, nu v-am uitat,
    Pe suflet v-am sărutat
    Somn ușor, stimați amici
    Și mai mari dar și mai mici,
    Somn ușor, din partea mea!

    I’m on here, I have not forgotten,
    On soul I kissed
    Sleep well, dear friends
    And higher and lower
    Sleep well, my part!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s