S-ar fi numit Felix-Petrişor

S-ar fi numit Felix-Petrişor şi ar fi fost un tânăr frumos şi fericit, ca şi surorile lui. Nu a fost să fie. Când s-a născut s-a bucurat un neam întreg şi pentru tatăl lui a fost ca o încununare a mândriei bărbăteşti. Băiatul lui tata, cel atât de mult aşteptat, cel pentru care finul meu ar fi fost în stare să facă orice.

Când i s-a născut primul copil era să divorţeze pentru că nevasta a avut tupeul să facă fată, nu băiat. S-a purtat iraţional, închizându-se în casă, nevrând să deschidă uşa proaspetei mămici şi pruncului nevinovat. A trebuit dusă multă muncă de lămurere cu el şi biata femeie a avut multe de tras până când nebunul s-a împăcat cu ideea că are o fată şi că singurul vinovat de asta e el, nu altcineva. Doar nu plantase nimeni altcineva sămânţa acolo!

Ei, vă daţi seama ce fericire imensă când s-a născut în sfârşit, băiatul! Şi era o mândreţe de copil, alb, bucălat, cu ochi albaştri ca cerul senin şi zâmbet cuceritor. Un adevărat înger de pictat pe icoane! Creştea ca din apă, văzând cu ochii, era cuminte şi aproape că nici nu ştia să plângă. Se născuse să fie fericit şi să lumineze ochii celor din jurul lui.

Urma să-l botezăm în toamnă şi aşteptam cu nerăbdare momentul. Îmi intrase în suflet cu totul, încă de când l-am văzut prima dată. Mi se întâmplă des să mă lipesc de nou-născuţi, ca şi cum ar fi cu toţii ai mei, atunci însă a fost parcă ceva mai mult, ca o minune. Voiam să-i facu un trusou complet, mă apucasem să-i tricotez un costumaş minunat, albastru ca privirea lui senină, eram aşa mândră şi fericită, că nu-mi încăpeam în piele şi povesteam despre el oricui era dispus să mă asculte. Numai că o asemenea fericire nu avea cum să reziste.

Cu trei săptămâni înainte de data stabilită pentru botez am primit vestea care mi-a frânt sufletul în două. Finuţul meu murise. S-a stins simplu, mult prea uşor şi prea repede. O moarte de neînţeles, de neacceptat. Doamna cu coasa a fost atât de haină şi de rece, că l-a luat fără să-i pese deloc de sufletele celor ce-l iubeau. Nu i-a trimis înainte vestitori, nu l-a trimis la spital, nu a făcut nimic pentru a-i lăsa nefericitei mame măcar gândul că a făcut tot ce-a fost omeneşte posibil să-şi salveze copilul. A lăsat-o să-i dea să mănânce, să-l culce şi să nu-l mai găsească în viaţă când s-a dus să-i verifice somnul.

Nimeni nu poate cuantifica durerea unei mame ce-şi pierde pruncul, nimic nu poate fi mai dureros de atât. S-a zbătut, sărăcuţa, a încercat să-i dea din viaţa ei, a implorat, a vrut să fugă după el, să-l întoarcă din drum. Numai că drumul acesta e fără întoarcere. A trebuit să rămână şi să fie tare, să-l primenească şi să-l ducă să se odihnească la umbra unei cruci mici şi negre, în pământul reavăn al cimitirului de pe coastă. Şi a trebuit să înveţe după aceea să trăiască fără el, cu braţele goale şi sânii dureroşi. A învăţat să zâmbească chiar şi atunci când simţea că se rupe în bucăţi, să plece capul sub loviturile cuvintelor acuzatoare ale neamului care o considerau vinovată de moartea neaşteptată, să-şi înghită lacrimile şi să-şi crească încontinuare fetiţa ce nu înţelegea nimic din drama ce se petrecea în viaţa părinţilor ei.

Dumnezeu mi-e martor că eu nu aş fi reuşit să fac faţă unei astfel de dureri. Mult, mult timp după întâmplare nu am mai fost în stare să privesc mame cu copilaşi în braţe pe stradă, fără să mă bufnească plânsul. Am rămas cu un puloveraş albastru ca cerul senin de care nu m-am putut atinge ani buni. Împletisem în el vise şi speranţe, imagini dintr-un viitor fericit pe care mi-era frică să le trezesc, ca nu cumva să mă sufoce durerea trezită odată cu ele.

Între noi s-a aşternut tăcerea o perioadă. Evitam s-o privesc în ochi, evitam să vorbesc despre el, despre copii în general, despre ce plănuisem să fie. Mă revoltau la maxim zvonurile, bârfele şi acuzele socrilor ei şi deveneam tăioasă ori de câte ori cineva încerca să deschidă subiectul şi să găsească vinovaţi de faţă cu mine. Aş fi ocrotit-o dacă aş fi ştiut cum, dar nu eram şi eu decât o oropsită de soartă pe vremea aceea. Timpul a trecut, viaţa a curs mai departe în albia ei plină de stânci, noi am îmbătrânit. Doar amintirea a rămas vie şi lacrima ce bate în malul pleoapelor şi-mi strânge dureros gâtul e încă acolo.

Se spune că azi se deschid cerurile şi că primesc lumină până şi sufletele plecate fără botez din lumea aceasta. Pentru finuţul meu pe care l-ar fi chemat Felix-Petrişor şi pentru toţi copiii plecaţi înainte de vreme din lume, azi aprind o mică lumină de ceară. Să-i odihnească Dumnezeu, să le lumineze calea şi să ne ierte şi pe noi, mamele care nu am putut, nu am ştiut sau nu am vrut la vremea respectivă să le dăm din viaţa noastră.

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Confesiuni

3 răspunsuri la „S-ar fi numit Felix-Petrişor

  1. Prea multi copii pleaca fara sa ne spuna ce-i cheama dincolo asa degraba… Dar sigur au si ei un rost pe lume si tare as vrea sa inteleg odata ce e dincolo de diagnosticul asta sec si stupid, „moartea subita a sugarului”! Se umple cerul de ingeri si cred ca e vremea sa se intoarca.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, aşa este, Adelina! Şi eu încă mă întreb ce se întâmplă cu ei de nu ne putem da seama din timp că au totuşi o suferinţă care-i ucide aşa rapid. S-a născut sănătos, a luat notă maximă, era un copil cuminte, mânca bine, nu a fost niciodată bolnav şi totuşi… Mi-ar plăcea să nu se mai întâmple astfel de cazuri, suferinţa e prea mare.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s