Bileţelul buclucaş

De când mă ştiu am avut o slăbiciune pentru dulciuri. Când plecau ai mei la câte o nuntă, rămâneam acasă să am grijă de frate-meu şi să fiu cuminte, doar cu gândul la răsplata pe care mi-o promiteau la întoarcerea acasă: un pachet mare de prăjituri.

Golea biata mama două-trei farfurii cu cozonac, fursecuri şi tot felul de bunătăţi de pe masă şi nu îndrăznea să se întoarcă la mine cu mâna goală! La 3-4 dimineaţa, când ajungeau, trebuia să intre la noi în cameră şi să-mi aducă prăjiturile pe care le mâncam atunci, în crucea nopţii, să nu cumva să risc să rămân fără ele până dimineaţa.

Cum făceam rost de un leu, cum alergam la cofetărie să-mi iau eugenii, biscuiţi cu cremă, pufarine, bomboane trase în cacao, violetă, amandină sau cine ştie ce bunătăţi îmi făceau cu ochiul. Ajunsese tanti Jeni, cofetăreasa, să mă cunoască precum pe un cal breaz. Practic am crescut sub ochii ei şi în anii în care începuse să se facă cunoscută criza alimentelor şi la noi îmi punea deoparte câte ceva bun de fiecare dată. Cumva îi intrasem în suflet şi îi infipsesem în creier gândul că aş fi o partidă bună pentru băiatul ei un pic mai mare şi mai golănaş.

Eu eram o zgâtie de fată slăbănoagă şi complexată de aspectul meu, băiatul ei, cu 4 ani mai mare era un pic cam pufos, dar mult mai frumos ca mine. Avea pielea albă, ochii de un albastru intens, păr negru. Eu, veşnic arsă de soare, cu mâinile negre şi obrazul bătut de vânt, sprâncenată, cu părul rebel prins în coadă de cal, cu picioarele ca nişte fuse de lemn abia cumpărate de la rudari, eram vai de capul meu. Dar femeia îşi pusese în gând să mă aibă drept noră şi alta nimic. Poţi să-i impui cuiva ce să-i placă? Nu.

Problema era că nici mie nu-mi putea impune cineva să-mi placă de fiu-său. Doar ce mă ridicasem, aveam încă de explorat şi de înţeles propriile schimbări, nu-mi stătea gândul la băieţi. Şi oricum, ăsta era prea leneş şi prea râzgâiat pentru gustul meu. A încercat ea tanti Jeni să ne apropie prin orice mijloace, totul a fost în zadar. Înclin să cred că nici el nu era convins că eu aş putea fi o alegere bună şi cum să-l condamni când nici măcar a fată nu arătam?

Dar când mamele îşi pun în cap să le facă bine copiilor, apoi să te ţii!

Luasem obiceiul să fug împreună cu o colegă în pauza mare, să îmi potolesc pofta de dulce. De ce să nu recunosc, mă simţeam şi măgulită de bunăvoinţa cu care mă trata cofetăreasa. Ei, şi într-o zi însorită de vară, când vacanţa aproape bătea la uşă iar nouă ne stătea gândul mai mult la scăldat decât la şcoală….

  • Luci, mamă, am şi eu o rugăminte la tine!
  • Sigur, tanti, cu mare drag!

  • Fii atentă. Am un bilet pe care trebuie să i-l duci lui Dorian. Dar să ai grijă, mamă, să nu-l dai decât băiatului în mână, că dacă pică în mâna cumnată-mii, ne ştie lumea! Intri în casă, că e deschis şi bate la a doua uşă din stânga. E camera lui.

  • Ştiţi… nu am timp prea mult, trebuie să ajungem şi la ora de matematică, dacă nu răspunde, nu-l pot duce mai târziu?

  • Nu mamă că e ceva urgent. S-ar putea să doarmă, baţi la uşă până se trezeşte.

Hopa… Ceva nu-mi mirosea a bine. Adică ce să caut eu în camera unui băiat străin care doarme? Însă firea mea nenorocită care nu mă lasă nici acum să refuz să acord sprijinul pe care mi-l cere cineva (chiar dacă nu-mi pică bine) nu m-a lăsat nici atunci să refuz.

  • Pot s-o iau şi pe Adriana cu mine?

Sigur. Doar să îi dai biletul direct lui, mamă!

Casa aceea era împărâită de doi fraţi -soţul femeii şi fratele lui. Aşa o moşteniseră. Un timp s-au împăcat şi s-au înţeles, până când fratele mai mic s-a însurat. Şi de atunci, se pândeau ca şoarecele şi pisica şi se certau şi pentru o oală de făsui uitată pe aragaz. Am înţeles oarecum temerea femeii şi eram hotărâtă să nu o dau de gol. În definitiv puteam ajunge şi la oră, că doar casa lor era peste stradă de şcoală, la câţiva paşi.

Am luat-o noi la fugă cu biletul în mână şi am ajuns în câteva minute la poartă. Strigăm. Nu ne răspunde nimeni. Mai strigăm o dată, la fel. Ne tragem un pic sufletul şi cu inima bătând nebuneşte intrăm în curte. Acolo strigăm iar, la geam. Nici un răspuns, ca şi cum casa ar fi fost goală. Măi să fie! Atunci de ce se temea tanti Jeni că o să pice biletul în mâna cumnatei? Uite că de la ăia chiar nu era nimeni acasă!

Mă sfătuiesc eu un pic cu Adriana şi dacă văd că tot nu ne bagă nimeni în seamă, îmi iau inima în dinţi şi intru pe hol. Acolo strig din nou de câteva ori fără rezultat. Măi frate şi dintr-odată mi s-a făcut o frică de ce m-ar putea întâmpina în casa aceea mută, că am ieşit în fugă afară şi nu am mai îndrăznit să mai zic nimic.

  • Adriană, ceva nu-mi miroase a bine aici.
  • Hai fată la şcoală şi las-o dracu’ cu biletul ei cu tot. Să i se trezească odrasla să vină după tine!

  • Dar eu nu vreau! Să vină ăsta să mă caute la şcoală să râdă toţi de mine? Mă duc să-i dau biletul înapoi.

  • Nu te duci niciunde că nu mai ai timp şi pierdem ora. Uite, lasă-l aici pe masă, sub vaza asta.

  • La mijloc, între cele două jumătăţi de casă era o masă pe care trona o vază de flori. Ca de delimitare, cum ar veni. Am pus biletul sub vază, cu inima strânsă.

    • Adriană, dar dacă îl găseşte altcineva?
  • Fată, tu eşti proastă? Intră atunci să-l trezeşti pe puturosul ăla! Dacă nu e nimeni altcineva acasă, cine să-l găsească? Se trezeste şi el într-o jumătate de oră, că e prânzul deja! O să-l scoale foamea, stai liniştită. Mai venim o dată să mai strigăm la el după oră.

  • Aşa am făcut. Am pus biletul sub vază, astfel încât să i se vadă doar un colţişor mic, mic şi am fugit la şcoală. Am ajuns în ultimul moment, chiar înainte de a intra profesorul la oră. În pauza următoare nu am ieşit, că am făcut exerciţii până a sunat din nou de intrare. Peste două ore ne-am dus să vedem ce s-a întâmplat cu biletul buclucaş. N-am mai strigat la poartă, n-am mai apucat. Poarta era larg deschisă şi în curte se auzea aşa un scandal, că am rupt-o amândouă la fugă înspăimântate.

    Câteva zile nu am mai îndrăznit să dăm pe la cofetărie. Îmi ardeau buzele după nişte bomboane din alea bune, dar nu îndrăzneam să dau ochii cu tanti Jeni. Când pofta a învins ruşinea, cofetăreasa m-a întâmpinat încruntată.

    • Aşa te-am rugat eu pe tine, Luci? Ai lăsat biletul pe masa de afară să-l găsească aia. Ce scandal a fost!!! Aoleu, am zis că ne află şi satele dimprejur!
  • Ştiţi… Eu am strigat, am intrat şi-n casă, dar nu a răspuns nimeni!

  • Nu ţi-am spus eu să intri peste el în cameră? Dormea, fi-i-ar somnul al dracului!

  • …..

  • Auzi, tanti Jeni!,  s-a trezit Adriana vorbind. Matale ai trimis-o pe asta să-l scoale pe băiatul mata din aşternut, s-o afle lumea şi să creadă că a dormit cu el? Da’ ce-ai crezut că suntem proaste?!

  • Cofetăreasa s-a înnegrit, s-a încruntat de tot şi a tăcut. De atunci s-a dus naiba şi prietenie şi favoruri. A trebuit să-mi caut altă sursă de dulciuri, că de asta m-am lins pe bot. Femeia şi-a îndreptat atenţia către altcineva şi a renunţat la ambiţia de a-l face pe fiu-său să mă vadă şi pe mine să-l plac. Păi, ce-ar fi făcut ea cu o noră care habar nu are să ţină un secret faţă de cei mai mari duşmani?

    Anunțuri

    5 comentarii

    Din categoria jurnal

    5 răspunsuri la „Bileţelul buclucaş

    1. Tare frumos ai povestit, Lucia! Nu imi este greu sa imi imaginez fatuca Lucia, pentru ca si eu eram vesnic sub greutatea normala! Mi-a placut si Adriana, fata dintro bucata, nu povesti! Poate daca ai fi fost fara ea, lucrurile ar fi stat altfel acum… Eu am avut noroc cu faptul ca doamna de la Alimentara imi era nasa de botez.
      Imbratisari cu sanatate!

      Apreciază

      • 🙂
        Săru’mâna, Cafeluţo! Ei, cine ştie? Eu aveam pe timpul acela un înger păzitor care mă scotea din toate belele în care mă băgam fix ca musca-n lapte, când nici nu te aşteptai! Numai cu bune intenţii, bineînteles.

        Apreciază

    2. Reblogged this on Aripi străvezii and commented:

      Azi din amintiri cu zâmbet, că e prea ploaie şi prea urât.

      Apreciază

    3. Ce frumos ai scris! Si acum! Mereu citesc cu mare placere cuvintele tale.
      Povestirea ta mi-a adus in minte cum si eu, mica fiind, abia asteptam intoarcerea parintilor mei de la vreo nunta pentru a-mi scalda narile in parfumul de prajituri impletit cu parfumul mamei…
      Ce mult timp a trecut! Acum sunt eu cea asteptata…

      Apreciat de 1 persoană

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s