Arhive lunare: decembrie 2014

Gânduri pentru 2015

Bună dimineața 2015! Bună dimineața în an nou, dragii mei!

E ceas de răscruce și bilanț, ceas de planuri de viitor, vise frumoase, dorințe ce se vor împlinite. E cumpănă între ce-a fost şi nu se va mai întoarce şi ce va veni cu speranţe şi gânduri bune.

Bilanţ îmi fac în fiecare an. De-a fost bine, de-a fost rău, rămân totdeauna cu regretul că nu am putut face mai mult, că nu am putut dărui mai mult, că sunt neputincioasă şi anostă şi nu-mi găsesc uneori nici măcar cuvinte să pot ajuta mai mult. Încă mai sper să reuşesc în noul an.

Ce vă doresc pentru 2015? Ce-mi doresc şi mie.

În primul rând, să fiţi sănătoşi. Să nu aveţi nicio problemă care să vă poarte pe la uşile prea aglomerate ale doctorilor şi spitalelor. Aveţi grijă de sănătatea voastră şi de sănătatea celor dragi, pentru că doar un om sănătos îşi poate împlini visele şi-i poate ajuta şi pe ceilalţi să şi-i le împlinească.

Să fiţi buni. Dacă puteţi să faceţi un bine, nu ezitaţi! Nimic nu se compară cu recunoştinţa unui om care primeşte ajutorul cerut atunci când a avut nevoie. Şi o coajă de pâine atârnă greu pentru o gură flămândă, împărţiţi-o de fiecare dată cu cei  ce n-au!

Respectaţi viaţa sub orice formă. Nimic nu justifică cruzimea şi răutatea gratuită. Până şi un animal, cât de mic, ştie să fie recunoscător când îl mângâi sau îl hrăneşti. Durerea loviturii o simte oricine la fel ca tine. Dacă tu ai fost lovit şi te-a durut cândva, nu produce la rândul tău aceeaşi suferinţă altcuiva, chiar dacă acel cineva e doar un biet animal.

Aveţi grijă de aerul pe care-l respiraţi. Un copac creşte în 25 de ani, dar produce oxigen şi pentru urmaşii voştri. Plantaţi, nu distrugeţi.

Învăţaţi să spuneţi oamenilor dragi „te rog”, „iartă-mă”, „te iubesc”, „îmi pasă de tine”, „am nevoie de tine”, „fără tine viaţa mi-ar fi mai grea”, „mulţumesc”. Nu ştiţi când vine ceasul de pe urmă pentru fiecare şi după aceea regretele sunt tardive. Oamenii au nevoie să ştie că sunt iubiţi şi apreciaţi, că eforturile lor nu trec neobservate, că sunt dragi celor pe care-i iubesc. Nu spuneţi vorbe care rănesc suflete, că sufletele plâng cu lacrimi de sânge şi lacrimile acestea sunt răzbunate de îngeri.

Nu judecaţi cu superficialitate. Uneori, oamenii pe care-i admiraţi şi-i idolatrizaţi nu sunt nici pe departe aşa cum vor să vă facă să credeţi. Sunt oameni care au nevoie de aprecierea celorlalţi doar pentru a-şi alimenta orgoliul nemăsurat. Şi sunt oameni care vi se pot părea reci şi distanţi, dar care ascund în suflet comori întregi de bunătate şi dorinţă de a ajuta, de a face bine celorlalţi doar că de-a lungul timpului au fost mult prea loviţi de soartă şi de semenii lor şi au învăţat să tacă, să se ascundă. Rănile de suflet nu se vindecă niciodată şi o vorbă urâtă e ca o piatră aruncată-n apă, efectele ei sunt din ce în ce mai întinse, durerile din ce în ce mai mari. Nu bogăţia şi popularitatea dau măsura unui caracter frumos, de cele mai multe ori măsurile sunt total opuse.

Zâmbiţi oriunde aţi fi! Zâmbiţi copiilor, oamenilor necunoscuţi când sunteţi întrebaţi ceva, când răspundeţi, când oferiţi un covrig unui cerşetor, când cumpăraţi o pâine sau o legătură de pătrunjel de la o ţărancă. Mult, cu gura, cu ochii, din toată inima. Oamenii au uitat să zâmbească, sunt reci şi cenuşii, se vor mira şi-i va bucura zâmbetul vostru. Spuneţi „mulţumesc!”, ceilalţi se vor molipsi de la voi şi vor deveni şi ei un pic mai buni. Iar dacă asta nu se va întâmpla imediat, veţi avea mulţumirea că măcar aţi înseninat ziua cuiva. Zilele astea se adună în registrul zilelor voastre şi vă vor încălzi sufletul atunci când veţi avea mai mare nevoie.

Faceţi bine, chiar dacă nimeni nu-l vede şi nu-l apreciază. Îl ştiţi voi şi-l vede Dumnezeu, e suficient.

Vorbiţi mai puţin şi faceţi mai mult. Atunci când vrem să schimbăm ceva, trebuie să punem umărul nu doar să-i criticăm pe cei care fac. Vorbele sunt ca un bumerang, se întorc de multe ori şi ne lovesc când ne aşteptăm mai puţin, chiar dacă şi-au atins şi scopul pe care l-am avut atunci când le-am aruncat. Faptele rămân, lasă urme durabile.

Nu staţi lângă oameni care vă fac nefericiţi, în locuri în care nu vă simţiţi bine doar pentru că v-aţi obişnuit aşa sau vă temeţi de gura lumii. Nimeni nu ştie prin ce treceţi pentru că nimeni nu se îmbracă cu pielea voastră şi nu trăieşte în locul vostru. Faceţi tot posibilul să vă fie bine, să fiţi fericiţi. Doar voi sunteţi în măsură să vă croiţi drumul în viaţă, nimeni altcineva nu are dreptul s-o facă. De multe ori e de preferat să fii singur, decât să trăieşti singur alături de cineva pe care-l simţiţi străin. Nu aşteptaţi de la alţii gesturi pe care nu sunt în stare să le facă. Nu aşteptaţi recunoştinţa nimănui, voi trebuie să vă mulţumiţi propria conştiinţă.

Învăţaţi să vă iubiţi şi să dăruiţi iubire. Dacă un om a rămas lângă voi indiferent cum v-aţi purtat nu uitaţi să-i mulţumiţi şi să fiţi recunoscători pentru că v-a primit în viaţa lui. Dacă în ciuda caracterului vostru dificil, a pretenţiilor exagerate uneori, a indiferenţei afişate acel om încă mai găseşte resurse să vă răsfeţe şi să vă surprindă cu mici gesturi pline de iubire, întoarceţi-i măcar din când în când onoarea. Îi va umezi ochii şi-i va împrospăta resursele de iubire. Nu călcaţi în picioare sentimentele lor crezând că ceea ce vă oferă vi se cuvine de drept. Oamenii care dăruiesc necondiţionat sunt rari, ca diamantele, nu riscaţi să-i pierdeţi din indiferenţă. Alţii nu veţi mai avea ocazia să cunoaşteţi în această viaţă şi poate nici în altele, dacă există. Unii nu întâlnesc o asemenea dragoste niciodată.

Iubiţi-vă, iubiţi, lăsaţi-vă iubiţi! Fără dragoste nimic nu este, nici măcar viaţă nu ar exista! Faceţi din anul care vine piatra de temelie a fericirii voastre viitoare. Viaţa e scurtă, trăiţi-o cu pasiune, cu recunoştinţă şi dăruiţi-o celor de lângă voi cu ambele mâini. Aşa până şi lumea în care trăim o să devină mai bună şi mai frumoasă!

Un an nou plin de fericire, bucurii, iubire, cu sănătate şi pace vă doresc! Să ne auzim şi să ne citim cu bine şi anul viitor! Vă mulţumesc tuturor că-mi sunteţi aproape!

Reclame

9 comentarii

Din categoria jurnal

Poveşti la gura sobei – Ultima zi

Studiu%3A+iarna+2010-2011+va+fi+cea+mai+grea+din+ultimul+mileniu_142910 (1)Ca să ajungi la căsuţa lui trebuie să urci cu greu pe o uliţă îngustă şi abruptă pavată cu nisipuri mişcătoare, apoi să faci o curbă strânsă până dai în răscrucea cu fântână largă şi să cobori dealul către Jiu. De-a lungul uliţei, casele înghesuite una în cealaltă te salută respectoase. În faţa bătrânei grădiniţe în care au învăţat de-a lungul timpului generaţii întregi de bunici şi nepoţi se aşterne privirii ruina unei biserici străvechi, ce stă de strajă crucilor de piatră înegrite de vreme, aplecate într-o rână şi îngropate pe jumătate în nisip, cu inscripţii într-o limbă necunoscută locuitorilor de acum ai satului. Atâta vreme au stat în calea timpului acolo, pe dealul nisipos, că nu se mai vedea sub stratul de muşchi decât câte o literă săpată mai adânc în piatră. Bătrânii spuneau că ruinele ar fi ale unei biserici de pe vremea romanilor.

În mica răscruce abia ai loc să întorci un car. Fântâna aşteaptă încă vite la adăpat cu jgheabul ei micuţ de piatră crăpată şi plină de muşchi. Odinioară, în această răscruce, la această fântână, îşi schimbau muierile copiii şi-i rebotezau, să păcălească moartea ce le dădea târcoale. Multe suflete fragede lua atunci nemiloasa moarte! Poate că de aceea şi făceau oamenii copii mulţi, sperând ca măcar unul din ei să apuce să scape de frigurile copilăriei şi să ajungă adult.

De aici până la căsuţa bătrână nu mai sunt decât câţiva paşi. În stânga, peste garduri privirea poate îmbrăţişa toată coasta dealului până departe  pe colina nisipoasă pe care stă adormit cimitirul satului cu crucile lui de lemn cu acoperiş de şindrilă vopsit albastru şi pictat cu flori naive de primăvară. Multe stau aplecate într-o rână, cu lemnul uscat crăpat de vânturi şi ploi, cu acoperişul înnegrit şi învechit pe care nu l-a mai îngrijit nimeni de prea mult timp. Poate că şi cei care le îngrijeau îşi dorm somnul de veci în acelaşi cimitir, în aripa nouă, unde crucile de ciment sau marmură cu înscrisuri frumos sculptate şi fotografie înrămată au luat locul vechilor cruci de lemn cu acoperiş albastru ca înaltul cerului. Vara, dacă te trezeai dimineaţa înainte de răsăritul soarelui auzeai valea răsunând de bocetele femeilor ieşite la tămâiat. Îşi plângeau bătrânele soarta, singurătatea, bărbaţii duşi, copii plecaţi prea devreme. Îşi plângeau mamele pruncii cu vieţi curmate timpuriu şi copiii mamele ce i-au lăsat orfani. Deasupra cimitirului se înălţa fum alb de tămâie ce plutea lin pe apele Jiului, peste grădinile şi curţile oamenilor din marginea satului. Odată cu zorile bocetul se stingea şi lăsa loc unei noi zile cu bune şi cu rele.

Casa era odinioară ascunsă de o boltă stufoasă de viţă de vie şi avea intrarea flancată de doi brazi falnici. Clipea din ferestrele albe ascunse pe jumătate în spatele gardului înalt de scândură nouă, ca un pisoi aşezat pe lăbuţe ce pândeşte cu ochii larg deschişi un şoarece, pitit după o piatră. Urmărea de la ferestrele ei tăcute toată viaţa ulicioarei.

Acum gardul a putrezit de vreme şi stă într-o rână împuţinat şi trist. Banca de la portiţă a dispărut, iar portiţa, odinioară solidă şi grea, flendure tristă şi abătură în ferecăturile rămase prea largi pentru lemnul ei subţiat de ploi şi viscol. În bătătura goală doar zăpada mai tronează albă, imaculată, neatinsă de niciun pas de om sau lighioană. Sub cuşma albă casa pare părăsită. Până şi brazii falnici şi-au luat rădăcinile la spinare, i-au spus la revedere şi au plecat pe drumul fără întoarcere. Dacă un fir subţire de fum nu ar ieşi pe coş, ai crede că nu mai locuieşte nimeni în căsuţa părăsită cu ochii închişi sub geamurile murdare acoperite cu ziare zdrenţuite îngălbenite de  vreme.

Portiţa scârţâie cu durere, împinsă greu de un băiat căruia abia-i mijea mustaţa. Venise pregătit cu lopată pe umăr, cojocuţă de miel în spinare, căciulă cu urechi pe cap, ghete îmblănite în picioare şi o traistă cu merinde atârnând într-un echilibru fragil pe coada lopeţii. Noianul din spatele porţii e mare şi cu greu poate fi clintit, să facă loc pentru o lopată. Totuşi, tânărul reuşeşte cumva să se strecoare şi să facă pârtie de un pas până la intrarea în casă, apoi până la stiva de lemne din bătătură, până la fântână, până la câinele bătrân care, aproape îngheţat, abia reuşeste să mişte din coadă. Ninge liniştit de două zile şi zăpada a avut timp să se pună din belşug, netulburată de nimeni. În podul casei se aud porumbeii. Nici ei nu îndrăznesc să zboare pe timpul ăsta hain.

Tânărul s-a încălzit. Ochii îi sclipesc şi obrajii s-au rumenit ca merele în prag de iarnă. Doar nasul îl simte îngheţat şi degetele de la picioare au început să-l doară în ghetele îmblănite prin carâmbul cărora zăpada şi-a făcut cu generozitate loc. Scoate o ciutură cu apă aburindă şi pune în vasul câinelui, peste gheaţa de pe fund. O lasă un pic, gheaţa se desprinde, o aruncă şi pune altă apă, proaspătă. Bătrânul Lăbuş bea însetat. Din traista cu care a venit scoate un colţ de mămăligă rece şi i-l aruncă în cuşcă. Câinele dă din coadă recunoscător. Prima masă după două zile.

Tropotind să se scuture de zăpadă băiatul se îndreaptă acum spre casă. În faţa uşii îşi scutură căciula, îşi bate bine pantalonii pe care zăpada s-a topit şi a îngheţat deja, ia sacoşa, deschide uşa şi intră. Îl întâmpină un miros greu de fum, aer stătut, praf şi bătrâneţe. În camera largă, pe un pat de spital cu gratii de fier şi saltea de paie, stă întins un bătrân. Pe chipul ridat şi obosit nu-i poţi citi vârsta. Pare să fi fost bătrân de-o veşnicie, atât de adânci îi sunt ridurile ce-i taie obrazii despărţindu-i în dealuri şi văi până la bărbie. Pe cap poartă un fes negru, murdar de atâta purtat şi plimbat în mâini în lungile ore de singurătate. Sub plapuma cu cearşaf rupt, de o culoare incertă se ghiceşte corpul osos, împuţinat, pe care pielea atârnă flască, lipsită de muşchii demult atrofiaţi. Din ochii albiţi de bătrâneţe, apoşi, curg boabe mari de lacrimi pe albiile săpate în obraji.

  • Săru’mâna! Ce faci, bătrânule? Ce-ai de plângi, credeai că nu mai vin?
  • Ce să fac, taică… uite stau şi eu şi-mi aştept ceasul. M-a anunţat azinoapte că vine, nu mă mai lasă mult. Abia m-am dat jos din pat să fac focul.

  • Ce vorbă e asta, tataie? Ai mâncat ceva ieri? O zi nu am tecut pe-aici şi se cunoaşte! Aşa ne-a fost vorba?

–  Ei, am mâncat o ţâr’ de ciorbă… Nu intră, mă tăicuţule, nu mai intră. Parcă am un nod mare în gât care nu mă lasă să înghit. Iau o lingură, o duc la gură şi nu se duce. Abia înghit, copile.

  • Eu ştiu, tataie, dar trebuie să te străduieşti să înghiţi şi să mai iei o gură şi încă o gură! Cum vrei mata să prinzi puteri dacă nu mănânci?
  • Dă-le alimănitului de puteri, taică! Nu mai vine ele la mine, copilul meu. Viaţa mea s-a terminat, gata! Am trăit degeaba, tăicuţule. Am trăit degeaba iar acu’ la bătrâneţe toţi au uitat de mine. Doar tu mi-ai mai rămas, nimeni nu-şi mai aduce aminte să-mi calce pragul!

  • Ochii bătrânului dau în clocot de lacrimi şi glasul i se frânge sub greutatea lor. Mâinile descărnate, cu unghii mari şi riduri adânci mângâie în neştire plapuma cu care e acoperit. Tremură de parcă ar fi cuprins de friguri. Bătrâneţea îi adusese şi tremurul ăsta în mâini şi nu-l lăsa nici să ducă lingura cu mâncare la gură. De la castronul de aluminiu în care-şi încălzea mâncarea până la gură, trei sferturi din mâncare se pierdea pe drum. Când voia să bea apă se uda tot.

    • Hai, nu mai vorbi aşa că mă superi! Ridică-te să-ţi dau să mănânci că ţi-a trimis mama sarmale şi cozonac. Ţi-am adus şi-o sticlă de vin să mai prinzi şi mata putere. A desfăcut tata ieri damigeana, că a avut mama de împărţit, doar e Crăciunul. E frig aicea la matale, de ce nu pui ca lumea pe foc? Uite, nici nu ai terminat lemnele pe care ţi le-am lăsat alaltăieri! De ce mă superi mata pe mine? Nu ţi-am spus că vin şi-ţi aduc altele?
  • N-am putut, taicule… abia m-am ridicat cu greu să nu-l las să se stingă. Nu mai am deloc putere, mă copile! Mai bine m-ar lua Dumnezeu odată să mă scape de chin! Uită-te şi tu cum trăiesc, taicule!!! Uită-te şi tu ce s-a ales de munca mea de o viaţă! Ţie ţi se pare normal? Am ajuns să stau cu ziare în geam, ca ultimul cerşetor! Tot mi-a luat, taică, tot! Până şi perdelele şi asternutul şi hainele de îngropăciune! Dacă mor cu ce mă duceţi voi la groapă? O să mă lăsaţi cu tronul gol din toată munca mea! Să n-am io o pereche de izmene pe mine, mă taicule? Să n-am şi io o perdea la geam, să stau cu ziarele alea să râdă lumea de mine…

  • Ochii tânărului se tulbură de lacrimi. Tuseşte să-şi dreagă glasul şi să le alunge, nu-i place să se simtă slab în faţa bătrânului. De cinci ani, de când rămâsese singur şi se certase cu fiică-sa, aceleaşi dureri le avea. Aia se supărase şi-i luase bătrânului tot din casă. Îi luase şi carpetele de pe pereţi, mobila, covoarele de pe jos, aşternuturile de pe pat, cearşafuri, perne, până şi hainele bune pe care le păstra să fie îngropat cu ele le luase. Venise într-o dimineaţă cu bărbatu-său cu un tractor, încărcase remorca şi dusă a fost. Nu i-a mai călcat pragul nici cât să-i dea bună ziua de atunci! Acum aştepta să moară să-i vândă casa. Parcă intrase dracul în ea.

    • De mai taci că nu râde nimeni! Şi dacă râde râde de prostia lui, nu mata. Ce treabă ai cu lumea? Dă-o dracu’ de lume, că unul nu vine să-ţi aducă o coajă de pâine şi să te întrebe de mai trăieşti sau nu! Ce te interesează ce zic ei?
  • Nu de ei îmi e, taicule, de mine, de sufletul meu! Cu lacrimi şi durere le-am făcut pe toate, că am fost sărac şi oropsit de soartă, aveam pantalonii peticiţi în cur când m-am însurat. Şi acu’ ajunsăi mai rău ca atunci, când eram măcar tânăr şi-n putere. Nu mai pot, taicule, nu mai vreau nici să trăiesc! Să mor să nu mai văd nimic, c-am fost prost şi m-am lăsat pe mâna copiilor iar acu’ stau şi îngheţ aci singur, fără nimeni pe lângă mine. Mă rog toată noaptea şi nu închid ochii de frică, să nu cumva să mor şi să nu mă ştie nimeni. Să apuc să-mi aprind şi io un muc de lumânare măcar, să nu mă duc în întuneric aşa cum trăiesc. Că am fost şi io cineva în lumea asta şi n-am făcut rău la nimeni, tăicuţule!

  • Lumina din încăpere e tristă, cenuşie, ceţoasă, iar becul mic atârnat în tavan nu face decât să împrăştie umbre prin colţuri. Camera e goală. În afară de patul cu vopseaua sărită de pe cadrul metalic, două preşuri murdare şi găurite pe jos, un dulap străvechi de bucătărie cu două uşi ce se deschid cu greu  pe care este întinsă o muşama şi este folosit drept masă, doar o plită într-un colt mai ocupă puţin spaţiu. Nu e o sobă adevărată, e o plită ridicată pe nişte plăci desperecheate de teracotă, construită rudimentar cât să aibă unde-şi fierbe oala şi cu ce se încălzi în acelaşi timp. Mare diferenţă faţă de frigul de afară nu se simte. Pe sub uşa veche intra frigul ca-n grajd. S-a strâmbat şi ea săraca, de la atâţia ani ce-au trecut peste lemnul ei. Geamurile nu se închid bine, tocăria de lemn e coaptă de soare şi roasă de ploi. Pământul amestecat cu paie cu care fusese cândva pomostită şi făţuită încăperea se tocise şi căpătase gropi din loc în loc.

    Băiatul aţâţă focul şi pune crăticioara cu sarmale la încălzit şi câteva felii de mămăligă pe marginea plitei. Mămăliga începe să sfârâie şi să prindă crustă. Încăperea se umple de miros apetisant de varză acră, carne şi mămăligă coaptă. Îi spală castrolul vechi şi tocit de aluminiu, îi pune un pic de vin în cana de apă şi începe să-i dea să mănânce.

    • Lasă, taicule, că mănânc io. Lasă-le pe masă şi du-te, c-oi avea treabă, copilul meu.
  • Nu mă duc niciunde, stau cu mata! Lasă să-ţi dau eu, că mata dai jumătate pe haine şi pe jos. Şi nu mănânci nimic singur, te ştiu eu! Hai să te ridic un pic şi stai cuminte să mâncăm împreună. Ia de-aici o gură de vin, să meargă sarmalele. Hai mă, bunule, nu mă supăra!

  • Bătrânul îşi înmoaie buzele în vinul rece. Înghite. Un firicel roşu de vin îi curge din colţul gurii pe bărbie.

    • Hai mă tataie! Înghite tot, nu-l da pe mata! Ia şi o lingură de mâncare!

    Cu greu, reuşeşte să-i dea câteva linguri de tocătură din sarmale. Obosit, cu stomacul încălzit dintr-o dată, bătrânul se lasă moale pe spate.

    • Lasă-mă, taicule, nu mai pot. Du-te acasă şi spune-i lui tac-tu să vină că io mă duc până deseară. Să-l mai văd şi io odată până nu închid ochii. Să vină şi mă-ta, să-mi cer iertare. Şi tu să mă ierţi dacă ţi-am greşit, copilul meu. De-aş fi ştiut că doar tu vei rămâne cu mine, altfel ar fi stat lucrurile acu’. Du-te acasă, copile. Să-mi pui o lumânare lângă mine şi-un chibrit. Să nu mor ca un câine, fără lumânare, de n-o veni niciunul până atunci.

    Cu lacrimi arzând sub pleoape tânărul iese afară, în ger. Aleargă către casă şi parcă drumul se lungeşte prea mult şi-l împiedică să ajungă la timp. S-ar întoarce să rămână lângă bătrânul lui bunic, dar ştie că trebuie să-și anunţe părinţii, să-i îndeplinească ultima dorinţă. Ajunge lac de apă cu lacrimile îngheţate pe obraji.

    • Da’ ce-ai muică, ce-ai păţit? Ho că nu dau turcii!
  •  Unde e tata?

  • În bătătură la animale.

  • Lasaţi tot, îmbrăcaţi-vă şi plecaţi în vale, la ăl bătrân, că se duce. Mă ocup eu de animale, voi duceţi-vă.

  • Ei, se duce! Lasă că nu are nimic, aşa face el, să nu stea singur!

  • Mă, voi înţelegeţi că vă cheamă?? Se duce, ştiu eu, simt! Eu am fost la el în fiecare zi, nu voi, îl cunosc!

  • Ce-ai, tată, ce urli aşa?

  • Mă tată, ascultă-mă! Îmbrăcaţi-vă şi duceţi-vă în vale, la tataie, că se duce, mă. Se duce şi nu poate muri fără voi! Lasă animalele că le curăţ şi le dau eu de toate.

  • Au plecat oamenii. Cu sufletul îndoit au plecat. Nu fuseseră în relaţii prea bune cu bătrânul care-i sancţionase de câte ori avusese ocazia. Se supăraseră rău când bătrânul alesese să dea casa fiică-sii şi lor nu le lăsase nimic, apoi, după de el căzuse li se făcuse milă şi se-mpăcaseră, dar doar aşa, de suprafaţă. În inima lor nu-l iertaseră, încă. Şi parcă nici nu le venea să plece aşa, pe nepusă masă chiar în zi de sărbătoare de acasă. Bătrânul se răsfaţă, ştiau ei. I se urâse singur acolo.

    Tânărul şi-a făcut de lucru pe bătătură, a curăţat grajdul, a adăpat animalele, le-a pus fân proaspăt, a mai dat la zăpadă. A făcut orice să nu simtă cum trece ziua, să nu se mai gândească la bătrânul neputincios şi la vorbele lui dureroase. Începuse să se întunece, ai lui nu se mai întorceau.

    A intrat în casă, a făcut focul care se stinsese între timp şi s-a aşezat să se încălzească puţin. Nu a mai aprins lumina, a rămas aşa, să simtă cum se întunecă.  Nu se auzea decât ticăitul molcom al ceasului de pe masă şi căderea ninsorii afară. Şi deodată, în toată liniştea aceea, s-a auzit un bocănit, ca şi cum cineva voia să intre în casă prin pod şi bătea în uşiţa din tavan, să i se deschidă. Inima i-a tresărit o dată. Apoi, în cea mai deplină linişte s-a ridicat, a aprins lumina şi-a ieşit afară. La lumina puzderiei de stele ale cerului, pământul îşi aprinsese toate stelele de zăpadă. A simţit, ştia.

    „Mergi în pace, tataie! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul mata, să-ţi găseşti liniştea!” 

    „Rămâi cu bine, copilul meu!”

    8 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Poveşti la gura sobei – Arătarea

    de-ce-avem-cosmaruri-1280x800

     

     

     

     

    -Eram tânăr flăcău pe vremea aia, nu gârbovit ca acum. Eiii, taică, cine ştia că vremea o să treacă aşa repede? Acu’ abia mai pot merge pe drum, dar pe atunci eram cel mai mândru flăcău din toate satele din jur. He, he, aţi crede că mă laud degeaba! Întrebaţi-l pe ăsta, să zîcă el dacă nu spui adevărul! Zîi mă fârtate, tu, am dreptate sau nu?!

    -Ai, dă-te dracu’! Aşa e, mă! Ne distram şi noi la bal până apărea ăsta, că pe urmă se ducea dracu toată distracţia. Toate fetele erau cu ochii după el, una nu ne lăsa! Unul a fost Gicu în zona asta, mă! Când apărea ăsta înalt, subţire, proaspăt bărbierit, dat cu odicolon, crezi că-i rezista vreuna?

    -Vezi? Vă zîsăi io că nu mă laud degeaba. Vă spuse şi fârtatu’. Da n-am avut noroc, taică. N-am avut, ce să fac. Câte fete n-am avut io în sat! Numai una şi una. Ce folos că fugeau ca dracu de tămâie când mă duceam cu taica în peţit? Când auzeau mumele lor cu cine vor să se mărite, luau foc! Cum să-şi ia ele de ginere unul cu mamă vitregă? Aşa era pe vremea aia, nu se îndemnau fetele să se bage noră în casă la unu’ fără mamă. Păi vitrega e vitregă şi cu el, dar cu nora? Am început să caut prin satele dimprejur. Succes aveam, noroc – nu, ce să fac.

    O găsisem pe nevastă-mea asta la trei sate depărtare. Mă duceam de două ori pe săptămână la ea. Să ştiţi că am avut şi eu, în sfârşit, noroc cu dragostea ei! Atâta m-a iubit fata asta că şi-a înfruntat toată familia pentru mine! Nu-mi pare rău acum, da’ la început ne-a fost greu de tot… Ei, taică! Habar nu aveţi voi cum e să fii al nimănui şi să trăieşti doar prin uşi străine! Am făcut-o şi pe asta, ce era să facem? Dacă asta ne-a fost soarta?

    Şi cum spusăi, mă duceam de două ori pe săptămână pe la ea. Cu bicicleta mă duceam. Stăteam ce stăteam împreuna, apoi veneam acasă. Când era câte o sărbătoare mai mare şi se făcea bal, întârziam mai mult şi ajungeam acasă aproape la ziuă. Murea maică-mea – vitrega – când vedea că intru odată cu zorile pe poartă! O jumătate de oră nu-i tăcea gura până o lua taica la înjurături să mă lase să mă odihnesc pentru a doua zi. Dormeam o oră-două şi venea taica de mă trezea să merg la câmp.  Nu mă angajasem pe atunci, abia peste un an m-am angajat la SMT-ul din sat, tractorist. Era greu, că adormeam pe mine pe loc, cu coarnele plugului în mână. Taica se făcea că mai scapă biciul şi mă mai şficuia cu vârful lui de mă trezeam imediat. Ce ştiţi voi? Acu’ dormiţi până la prânz şi a doua zi sunteţi în cârciumă iar! Noi ştiam şi ce înseamnă distracţia şi ce înseamnă munca!

    -Ai,  bă, nea Gicule, ce-o lungeşti atâta? Te apucaşi acu’ să ne faci nouă morală! Da ce, noi nu muncim? Muncim şi noi, chiar dacă nu cum munceaţi ale matale odată! Zii mai departe povestea şi lasă morala!

    -Eteee, vă deranjează când se ia omul de voi,  ’reaţi ai dracu’! Ho că vă spui acu’ mai departe! Ia, care mai dă o ţuică?

    În cârciuma slab luminată atmosfera sărăcăcioasă era întreţinută de mesele cu picioare reci de metal, acoperite de muşamale ieftine, înflorate, de scaunele de plastic cu spătar, potrivite mai degrabă pe o terasă de vară decât într-o încăpere cu pretenţii ca acea bombă din mijlocul satului. Pereţii afumaţi de la atâta tutun prost tras în plămânii clienţilor fideli şi eliberat apoi să se lipească în voie de vopseaua de proastă calitate şi geamurile opace, vopsite în albastru nu lasă să intre nici măcar o rază de lumină, deşi afară întunericul nopţii nu acoperise încă tot cuprinsul.

    În jurul unei mese murdare plină de pahare şi sticle de tărie, trei tineri şi doi bătrâni îşi omoară timpul sub un bec chior pătat şi plin de praf de care, uitată din timpul verii, atârnă o hârtie lipicioasă pe care îşi dăduseră obştescul sfârşit câteva muşte ce se uscaseră deja.  Pe feţele oamenilor lumina se juca cu umbre desenând imagini fanteziste pe feţele ţepoase şi ridate ale bătrânilor.

    Gicu sugea cu poftă dintr-o ţigară fără filtru. Părul încă negru îi stătea lipit de ţeasta mică ce stătea agăţată în vârful unui gât vânjos, făcut să susţină un cap de două ori mai mare. Ochii mici, căprui îi jucau vii sub fruntea înaltă pe care cădeau câteva şuviţe din părul soios, obrajii nebărbieriţi purtau fiecare câte două şanţuri adânci ce coborau până la colţul gurii cu buze subţiri, ferme şi un pic ţuguiate. Nodul lui Adam, proeminent, i se ridica şi cobora sub pielea ridată şi îmbătrânită de pe gât cu fiecare sorbitură din ţigară, cu fiecare vorbă. Când dădea peste cap păhăruţul cu ţuică îi cobora atât de tare că aveai senzaţia că o să şi-l înghită şi ă să se înece cu el. Apoi nodul revenea la locul lui şi bătrânul plescăia din buze şi se ştergea cu dosul palmei la gură cu o satisfacţie greu de redat. Trântea cu putere paharul pe masă, se scutura şi trăgea din nou din ţigară, privind pe rând la comeseni să simtă cât de tare le-a captat atenţia pentru povestea pe care le-o spunea învârtind vorbele cu o măiestrie înnăscută.

    Tinerii, cu ochii roşii de fum şi băutură, cu pungi mari sub ochi, aşteptau nerăbdători ca moşul să-şi termine povestea ce se anunţa atât de palpitantă. În spatele barului, cârciumarul picotea sprijinit într-un cot şi capul îi cădea din când în când de pe perna improvizată în podul palmei. Era un om fără vârstă, cu o burtă proeminentă peste care întinsese ochiurile unui pulover tricotat din lână vopsită cafeniu. Pe cap avea o bască decolorată ce fusese odinioară neagră, al cărei moţ drept părea că-şi râde de soarta amară a beţivilor ce călcau zilnic pragul bodegii.

    -Bă, nea Nicule! Mai dă, bă, o ţuică pentru nea Gicu ăsta, că i se uscă gâtul, nu mai poate povesti!!

    Cârciumarul mai turnă un pahar de ţuică, îl aduse la masă şi-şi reluă picoteala în spatele tejghelei. Bătrânul povestitor bău cu sete din nou, îşi şterse gura cu dosul palmei muncite şi începu din nou să povestească.

    -Mă întorceam în noaptea aia de la un bal din satul vecin. Se făcuse acolo la căminul cultural bal  de Sfântul Andrei.  Mă dusesem şi eu, cum să lipsesc? Mai ales că venea şi nevastă-mea asta şi nu puteam s-o las singură să se uite altul la ea şi să mi-o fure. Mă cam bătea gândul s-o cer de la ta-su. Mi se aprinseseră călcâiele tare de tot, ce mai. Da şi aveau după cine, că nicio fată din satul nostru nu era aşa frumoasă ca ea cu ochii ăia mari, albaştri şi coadele împletite până la brâu. Şi cânta, măi taică, muierea asta a mea când era tânără, de ziceai că-i privighetoare! Până şi muma mea vitregă recunoştea că nu a auzit pe nimeni cântând aşa frumos, chiar dacă în ochii ei nu era bună de nimic altceva! M-am dus cu bicicleta, ca de obicei. Că s-a nimerit să fie o toamnă lungă şi blândă cum nu mai văzusem până anul ăla! La sfârşit de noiembrie a fost un soare frumos, de am jucat în curtea căminului cultural în cămaşă cu mânecă scurtă! Dacă vă spui, aşa a fost! Nu-i aşa, fârtate?

    -Aşa e, taică, aşa cum spune ăsta! A fost o zi ca de primăvară şi ne-am distrat atunci până târziu. Io am rămas acolo, la un văr de-al meu. Ăsta s-a întors acasă, nebunul! L-am rugat să rămână cu noi, da’ ce, am avut cu cine ne-nţelege?

    -Păi trebuia să mă întorc, cum să rămân acolo? Ce-ar fi zis taica dacă nu m-aş fi întors în noaptea aia acasă? Am stat şi eu până pe la două la bal. Am dus-o acasă pe Verginica, apoi m-am întors şi am mai băut o bere cu fârtaţii, am mai povestit, mi-am luat bicicleta şi am plecat către casă. Eram aşa, un pic cu chef, nu mă îmbătasem. Atunci când eram plecat nu îndrăzneam să beau mai mult, că veneam cu bicicleta şi nu voiam să cad să dorm prin vreun şanţ până dimineaţa. Mă mai abţiguiam io un pic uneori, dar nu mai mult.

    În timp ce vorbea, pe fruntea bătrânului ridurile se adânceau şi faţa căpăta o seriozitate gravă, uşor speriată şi întunecată.

    -Mă taică, şi-am urcat io pe bicicletă şi-am luat-o la pedalat către casă. Era o lună plină şi-o lumină aproape ca ziua, aşa era! Îmi vedeam umbra cum aleargă pe lângă mine de ziceam că în crucea verii sunt, în în prag de iarnă. Pe marginea drumului numai copaci. Era plin de meri, peri, pruni, nu ca acu’. Acum au tăiat ăştia tot, ai dracu’ şi n-au mai pus nimic în loc! Îşi întindeau crăcile alea negre, fără frunze către lună şi cum te loveai de umbra lor pe şosea, poc-poc, poc-poc, parcă ţi se făcea urât. Îţi venea să crezi că întind nişte mâini costelive să te apuce de guler. Ies io din satul ălora şi dau în câmp. Mă, io nu sunt un om fricos, voi mă ştiţi! Sunt al dracu’, nu mă sperie pe mine orice, dar în noaptea aia, când am intrat în petecul ăla de pădure de se întinde pe la mijlocul drumului între noi şi ei, m-a trecut un fior rece pe şira spinării!

    Tinerii izbucniră într-un râs nervos.

    -Olele, moşule, dă-o dracu’! De ce să-ţi fie frică, mă? Că pe acolo nici câinii satului n-ajung!

    -Să nu râdeţi, taicule, că nu-i de râs! Pomii s-au apropiat şi s-au îndeşit iar luna parcă nu mai avea atâta putere să lumineze drumul, să mi-l aştearnă alb ca-n palmă ca până atunci! Îl întindea înaintea mea tot umbre tremurătoare. M-a luat frica, cât mă vedeţi voi de vânjos! M-a luat frica, vă spui drept! Uite aşa, cu gheaţă pe spinare şi cocleală în gură mi-a intrat! Parcă mi se umflase şi limba şi nici nu mai puteam să respir cum trebuie, de înghiţeam în sec tot la două-trei rotiri de pedală. Am început să pedalez mai tare şi mai tare, să scap dracu’ de acolo, din iadul ăla! Când mă apropiam de mijlocul pădurii, văd io în faţa mea o arătare neagră.

    Parcă mergea înaintea mea, aşa, ca un om înalt, cu o manta din aia de război lungă pe el şi cu un câine negru la picior. Într-o mână părea să aibă o ghioagă mare, aproape cât el de lungă, pe care-o muta în ritmul paşilor, tot înainte.  Mi s-a uscat gura de tot şi mi s-au încleştat mâinile pe coarnele bicicletei. Mă, taică, mă şi venea un viscol dinspre omul ăla de credeam că o să-mi îngheţe obrajii şi nasul cu totul! Dintrodată a început să bată un vânt îngheţat şi crăcile copacilor trosneau şi se aplecau până aproape de pământ de parcă ar fi vrut să pună mâna pe mine. Imi tremurau genunchii, sincer vă spui! Dau eu să pedalez mai repede, dar a dracu’ bicicletă, parcă pedalam în gol, nu se mişca deloc şi vântul ăla îngheţat mă bătea în faţă. Dau să ocolesc arătarea, nu reuşesc. Cum încercam eu să merg mai repede să trec de ea prin stânga, se punea de-a curmezişul cu ghioga aia mare, dacă dam să trec prin dreapta la fel! Îmi venea să strig, da-mi luase necuratul şi glasul. Nici un sunet nu puteam scoate, nimic! Eram mut ca toţi muţii, doar în mintea mea urlam cât toţi câinii satului la lună plină. Credeam că mi-a venit ceasul, ce mai! M-aş fi închinat, dar nu-mi puteam dezlipi mâna de pe coarnele bicicletei. Eram gata-gata să fac pe mine de frică! N-am crezut că mai scap viu de-acolo. Ce mi-a venit mie, atunci, să-mi fac cruce cu limba-n gură! Toată viaţa mi-am bătut joc de popi şi de biserică, nu am învăţat nici Tatăl nostru, nu ştiam nici măcar o rugăciune, dar nevoia te învaţă de toate în ceasul de pe urmă! Aşa că am zis şi io un „Doamne iartă-mă şi-ajută-mă” şi făceam cruce după cruce cu limba pe cerul gurii. Parcă a început să se dezgheţe aerul, să mă încălzesc şi am prins putere.

    Pe comeseni îi trecu fiorul de gheaţă pe spinare. Până şi barmanul se trezi cu totul ascultând povestea şi văzând cu ochii minţii arătarea cea neagră şi ciudată. Zâmbetul şi badjocura le dispăruse tuturor de pe faţă, ba parcă şi beţia se muiase şi-şi luase picioarele la spinare speriată de-aşa întâmplare fantastică.

    -Cam pe la marginea pădurii, am prins viteză deodată şi am reuşit să trec înaintea arătării. Am zărit-o doar aşa, cu coada ochiului, că nu am îndrăznit s-o privesc în faţă. Auzisem io din ăi bătrâni că dacă apuci să priveşti în ochii goi ai unui strigoi eşti pierdut. Atunci îţi ia sufletul cu el şi dus este, de te lasă mort ca toţi morţii în mijlocul drumului. Nu m-am uitat, mi-a fost frică, vă spusăi. Mă, cât sunt eu de tare, acu’ mă mir că nu m-am scăpat în pantaloni! Sub o pălărie mare nu se vedea nici un cap, nimic. Doar gulerul mantalei ridicat părea că ţine pălăria aia să n-o zboare vântul! Ciudat era că în jurul meu bătea crivăţul îngheţat, iar pe lângă arătarea asta nu mişca nicio crenguţă, nimic. Linişte totală. Mă uit io în jos şi eram gata să leşin! Tocmai când mi-a venit să deschid gura să-i dau bună seara, luna a luminat iar drumu’ ca-n palmă şi pe şosea, doar umbra mea! Taică, dacă atunci nu mi-a luat Dumezeu minţile, io cu mintea întreagă mor, să ştiţi! Am pedalat ca nebunul, fără să privesc în urmă, am intrat în sat pe la baza de cereale şi dus am fost! La prima uliţă au început să cânte cocoşii. Am ajuns acasă lac de apă, cu hainele ude în spate de puteai să storci apă din ele. Am adormit imediat, ca după scăldat. Ca un copil mic am adormit! M-am trezit peste trei zile, când nu ştia taica ce să-mi mai facă, mă păzeau cu lumânarea şi-mi aduseseră popa să-mi citească că mor. Am zăcut atunci două săptămâni de friguri, că vedeţi voi, intraseră nişte friguri mari în mine, de nu mai credea nimeni că o să mai scap. Vorbeam fără şir şi spuneam numai tâmpenii de se cruceau bieţii oameni adunaţi ciopor, ca la căpătâiul mortului, ce mai! Toţi aşteptau să-mi iasă sufletu’ şi habar nu aveau ce mi s-a întâmplat! De-atunci când mai trebuie să plec noaptea la drum nu mai plec niciodată singur aşa, în crucea nopţii. Mai bine aştept până a doua zi, decât să mai păţesc ce-am păţit. Aia e taică, erau alte vremuri! Pe timpul ăla Sfântu Andrei chiar scotea moroii la plimbare!

    Peste încăperea plină de fum, cu lumina ei chioară, se lăsă o linişte de mormânt. Tinerii tăceau cu ochii în paharele din care uitaseră să bea, în scrumieră ardea singur un capăt de ţigară şi fumul se înălţa alb către pătura groasă de deasupra. Gicu, îngândurat, privea în gol şi mărul lui Adam i se mişca singur, arar, ca şi când ar fi încercat să tot care saci cu aer până-n plămânii rămaşi goi după o asemenea poveste. Fârtatul freca cu degetul noduros pe muşamaua soioasă, urmărind liniile desenelor decolorate. De-ar fi fost vară până şi muştele ar fi rămas mute.

    Undeva, în depărtare, se aude lătratul nervos al unui câine. Toţi câinii uliţei sar să-i răspundă cu părul zbârlit pe ceafă şi sparg cu glasurile lor tăcerea aşternută peste povestea lui Gicu ale cărei imagini stranii încă pluteau amestecate prin colţurile întunecate ale cârciumii.Bărbaţii se scutură ca de un somn greu aşternut pe umerii lor pe nevăzute.

    -Taci bă, neică Gicule, că nu te credem! Astea-s poveşti de adormit copiii, bă!

    -Bine, taică! Treaba voastră dacă nu credeţi! Io vă spusăi! Să nu păţiţi ca mine, că pe urmă vă aud plângându-vă pe-aci că v-a strâmbat gura vreun moroi! Io am avut noroc mare, mă! Mare noroc, am avut că mi-a venit în gând să-mi fac cruce cu limba-n gură! Mi-a zis şi popa atunci „Mă copile, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a luminat mintea să-ţi închini măcar suflarea, că dacă nu o făceai, acu’ îţi cântam prohodul!” Aşa era, să ştiţi!

    -Păi şi ce-ai făcut, bă? Cum te-ai mai însurat, dacă nu te-ai mai dus pe la tanti Verginica?

    -Ei, pe nevastă-mea am luat-o acasă după ce m-am întremat bine, n-am mai aşteptat! M-am dus şi-am cerut-o la ta-su şi am şi luat-o! Păi crezi că-mi mai ardea mie de plecat pe drumuri bântuite? Iote, se făcură 52 de ani săptămâna trecută. De o viaţă de om suntem împreună, nu ne-am mai despărţit decât obligaţi de atunci!

    2 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei, trecut

    Poveşti la gura sobei – Dispariţia moaşei

    zapada-iarna-peisaj-alb-negruNinge mărunt de trei zile. Zăpada se aşterne tăcut, fulg cu fulg, ca o plapumă întinsă pe câmpie. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea care cade neconenit, îngroşând stratul de zăpadă deja existent. Nu se mai cunoştea diferenţa dintre drumul plin de noroi până săptămâna trecută şi câmpul întins până la marginea zării. Doar copacii negri ce se profilau tăcuţi pe marginea drumului mai arată călătorului că pe acolo ar fi trebuit să fie o potecă bătătorită pentru picioarele oamenilor.

    Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută i-a trecut prin cap să plece de acasă. I se urâse de singurătate, avea nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă.

    Moaşa Ghiţa e singură de mult timp. Nici nu mai ştie câţi ani are, atât de bătrână este. Ochii ei, odinioară mari şi limpezi, au căpătat cu timpul o culoare tulbure, nedefinită, pe obraz poţi desluşi dealuri şi văi întortochiate, mâinile îi tremură şi nu o mai ajută aproape deloc, corpul împuţinat se adună de spate şi o apropie de pământul care o aşteaptă de prea mult timp. O perioadă se rugase de el s-o primească, să nu mai cineze singură în fiecare seară, dar pământul, hain, se făcuse că nu aude. Acum s-o aştepte el până s-o îndura Dumnezeu să-i curme zilele. Multe n-or mai fi că şi aşa face umbră pământului degeaba. Abia de mai poate să ducă lingura la gură să mănânce -ea, care pe vremuri nu ştia să se odihnească nici zi nici noapte.

    De mâncare îi aduc pe rând oamenii din sat. Neamuri nu are. Copii nu i-a dat Dumnezeu, deşi doar El ştie cât şi-au dorit şi ei un suflet, să le fie aproape când n-o mai putea. Om bun a avut, slavă Domnului, dar s-a prăpădit, săracul,  demult.  Cât l-a avut lângă ea îi era drag să se întoarcă acasă. Avea un suflet bun care o aştepta. Îi masa tălpile după o zi grea petrecută pe teren, o aştepta cu focul făcut şi soba caldă în serile de iarnă, cu un ceai fierbinte când era ger şi o farfurie de ciorbă încălzită. De când îl dusese la groapă pe o vreme din asta câinoasă, ca acum, îi mergea şi ei din ce în ce mai rău. Îi dispăruse pofta aceea de viaţă cu care colinda satul în lung şi-n lat călare pe bicicletă până la căderea zăpezii.

    O luă  înainte pe drum, către satul vecin, unde avea o soră rămasă în casa părintească. Murise şi soră-sa de cinci ani, dar în mintea ei rătăcită nimic nu mai era clar de ceva timp. Nu-şi mai aducea aminte decât episoade din tinereţea ei de femeie harnică, în putere. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare, peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase acum vreo 15 ani să le aibă de bune, că poate murea într-o iarnă şi n-or fi avut  cu ce s-o încalţe. Şi-a luat şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor lăsaţi liberi pe uliţă, deşi niciunul nu ar fi ieşit în calea ei azi, pe ninsoarea asta păcătoasă. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. L-a gonit de câteva ori, să se întoarcă acasă, acum nu-i mai pasă. Dacă e prost şi vrea să meargă cu ea, ce să-i facă?

    Înaintează greu prin nămetele mare. Piciorul i se afundă în zăpada afânată până aproape de genunchi uneori. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept, calcă şi ea pe unde poate, să nu piardă drumul. Merge de ceva timp. Satul s-a departat destul de bine, abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor. În faţă nu se vede decât alb cât vezi cu ochii. O doare privirea de atâta alb şi-i lăcrimează ochii de ger. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge lacrimile plecate pe obraz şi nasul.

    Oboseala o ajunge repede şi parcă s-ar întoarce, mai ales că aici, în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Începe să se întunece, cenuşiul norilor devine mai apăsător şi mai greu de pătruns, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin, dar în jur nu reuşeşte să distingă nimic, doar pătura albă a cărei strălucire începea să pălească odată cu lumina zilei.

    Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers, mâinile o dor, inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit?

    Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Nu mişcă nici măcar un fir de iarbă, toate sunt acoperite de stratul gros de nea. Copacii nu se mai văd, se ascund acum, de când cu căderea nopţii. În spatele ei, Ursu s-a aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele o priveşte cu ochii lui mari, omeneşti şi tace. Nu ştie vorbi. Ridică doar o ureche şi încearcă să desluşească un zgomot cât de mic în liniştea din jur. Nu aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Nu se aude bine nici ea, măcar. Doar bătrânul câine dă obosit din coadă.

    „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te înainte şi adu pe cineva să mă scoată de aici. Hai cu mama, ştiu că poţi. Fugi până la vecinul Mărin şi vino cu el după mine. Iote, eu mă aşez aici şi nu mă mai mişc. Aştept să te întorci.” Câinele o priveşte, dă din coadă şi stă. Nu-i vine a pleca. „ Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Şi cum câinele nu se dă dus, ridică ciomagul să-l lovească. Câinele se fereşte, se mai uită o dată în urmă şi o ia la fugă peste câmp. Moaşa Ghiţa, obosită de atâta efort, răsuflând din ce în ce mai greu, se aşează uşurel în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept. O să vină cu siguranţă, trebuie doar să nu mă mişc de aici.”

    S-a înnoptat de tot. Şi dacă ar vrea să meargă mai departe acum, nu ar mai vedea pe unde merge. Începe să simtă cum frigul pătrunde încet prin hainele ude. Prin faţa ochilor orbi de vârstă şi de noapte îi trece toată viaţa ei petrecută la marginea acestui sătuc de câmpie.

    De când s-a măritat  stă la marginea satului. De la căsuţa ei joasă de paiantă, până la marginea lanului cu porumb e o aruncătură de băţ iar vara  când e senin şi limpede cerul, satul în care crescuse se vedea destul de bine. Nu sunt decât 3 km între cele două sate.

    Cum casa ei e aşezată pe jumătate în câmp, deseori se trezea că-i intră în bătătură ba un iepure rătăcit, ba câte o vulpe şireată în căutare de ouă proaspete şi găini grase să-şi hrănească puii veşnic flămânzi. Acum degeaba mai veneau, nu mai aveau ce să-i fure. În tinereţe se necăjea şi blestema când găsea dat iama prin găini şi se trezea fără cele mai frumoase exemplare.

    Omul ei, mai blând din fire, încerca s-o calmeze totdeauna. „Lasă tu, Ghiţă, că trebuie să trăiască şi lighioanele câmpului. Noi om creşte altele!” Se enerva şi înjura mai tare când îl auzea aşa. „Păi bine, Ioane, cum să mai dăm noi înainte când toată agoniseala noastră se duce într-o noapte la vulpi? Tu gândeşti când vorbeşti?” „ Si mai dă-o-ncolo de agoniseală, Ghiţă! Pentru cine agoniseşti tu? Pentru două guri ale noastre? Vezi bine că ne-a lăsat Dumnezeu singuri pe lume, după ce ne-om duce noi o să se dărâme şi coşmelia asta şi o să rămână locul gol, ca şi cum nu am fi fost. Pentru cine să agonisim noi?”

    Cea mai mare durere a lui această lipsă era. Ar fi vrut şi el un sufleţel de copil să-i înveselească casa şi să-i aline bătrâneţile. Ea era sătulă de copii şi de orăcăitul lor, învăţase să nu mai simtă lipsa asta. Nu era copil în sat  pe care să nu-l fi moşit ea. De-aia îi şi rămâsese numele aşa: Moaşa Ghiţa. Toată lumea în sat îi zicea „ săru’mâna moaşă!”, de parcă ar fi fost ruda tuturor. Şi era normal să fie aşa, ea a fost prima care i-a întâmpinat cu o palmă la fund când au venit pe lume. Şi n-au fost puţini. Acum nasc toate la maternitate, în spital cu doctor şi felceri pe lângă ele. Copiii nu se mai nasc în patul lor să se adape din sânul mamei cum ies din găoace, ca atunci când îi ajuta ea să vadă prima dată lumina lămpii sau a lumânării. Au camere separate şi ajung să-şi cunoască mama abia după ce au urlat bine o zi întreagă singuri în pătuţul ăla cu gratii de fier din spital. Ăia pe care i-a moşit ea aveau saltele de paie cu cearsafuri albe, scrobite şi căldura mamei lângă ei. Ce să zică ea acu? Or ştii ei mai bine doctorii ăştia de acu’, că doar sunt şcoliţi pe la şcoli înalte, nu ca ea. Şi nici nu se mai nasc copii mulţi ca odinioară. Abia dacă mai vin pe lume doi-trei pe an.

    Eheei, pe vremuri năşteau muierile şi câte două într-o noapte. Ce timpuri au fost! Ea, tânără, abia apuca să închidă ochii că-i şi bătea câte unul în poartă. Veneau bărbaţii îngrijoraţi şi speriaţi în crucea nopţii de-i întărâtau câinii. „Hai moaşă Ghiţo, că moare! I-a venit sorocul nevesti-mii şi urlă acolo în pat de-mi e milă de sufletul ei. Dacă-ţi spun că moare, moare!?” „Taci mă prostule, că nu moare. Dă-ţi o palmă peste gura aia spurcată! Mă-ta a murit când te-a făcut pe tine? Stai să-mi trag fusta pe mine şi vin!”

    Trăgea repede fusta şi bluza pe ea, încălţa te miri ce şi pleca cu omul şi cu emoţia lui. Ajunsese de se culca îmbrăcată când ştia că are vreuna căreia trebuia să-i vină sorocul. Nu-i murise nici o muiere în braţe. Pe toate le scăpase şi toţi îi mulţumiseră. Când îi vedea pe bărbaţii ăia mustăcioşi cu privirea dură cum se înmoaie şi plâng ca nişte copii când auzeau plânsul pruncului lor, o treceau şi pe ea lacrimile. Apoi ei plecau de se îmbătau ca porcii, se întorceau cu sămânţă de scandal şi nu de puţine ori luau la bătaie muierea lăuză şi neputincioasă. Ptiu, blestemaţii! Ce le-ar mai fi făcut ea de-ar fi fost în locul muierilor alora plânse şi supuse!

    Ea a fost aprigă muiere. O singură dată încercase în tinereţe Ion al ei să ridice mâna. Se îmbătase la o nuntă şi venise acasă cu chef de ceartă, montat de nişte fârtaţi de-ai lui de pahar. El ridicase mâna, ea luase toporul de coadă. „Dă-i tu că rămâi fără mâini cât ai clipi!” Aşa i-a zis şi s-a uitat odată la el cu o privire de oţel pe care o căpătase luptându-se cu viaţa şi cu moartea în fiecare zi. El se uitase în ochii ei şi se trezise imediat din beţie. A coborât mâna ruşinat şi a ieşit pe uşă. De atunci nu a mai ieşit niciodată cu fârtaţii la cârciumă şi nici nu i-a mai primit în casă. A avut ea grijă de asta. Frumoasă viaţă a avut, ar fi păcat să-l mânie pe Dumnezeu spunând că nu. Offf!

    I-au îngheţat picioarele de s-au făcut sloi. Nici mâinile nu le mai simte în mănuşile de lână. I s-a făcut şi somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Cum s-o găsească acu’, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal, aşternându-i-se pe umeri şi pe creştet în căpiţe mărunte de zăpadă. Îşi suflă în palmele îngheţate încercând să se încălzească niţel de la propria-i suflare. Slabă speranţă, suflarea ei e atât de mică şi de rece, încât nici măcar nu se mai simte. De-ar mai trăi moşul ei ar veni acu’ după ea. S-ar fi îngrijorat că nu primeşte vorbă de la cumnată-sa că a ajuns cu bine la ea.

    Dar cum îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acu’, cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Lasă, că-i trimit vorbă Lenii să vină ea la noi. Hai că mă ridic şi vin la tine. Mă omule, mă… Să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

    Îi venea să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună din orice la gura sobei până se făcea mâncarea. I se părea că stă deja în faţa plitei încinse iar pe plită fierbe încet mămăliga în ceaun. Făcuse o tocăniţă cu ceapă multă şi aşteptau acu’ să se coacă mămăliga, s-o răstoarne să mănânce. Plita dogorea şi ea transpirase pe frunte cu mestecăul în mână, tot frecând la mămăligă cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” „Ba-mi place, Ghiţă, cum să nu-mi placă? Uite, pune-mi acu una pe obraz, colea!” „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat, ai?!” „Da’ ce-are pupatul cu picioarele, muiere? Că doar picioarele mă dor şi nu mă lasă să merg, inima e bună, cere dragoste, nebunatica! Ce treabă are cu picioarele?” „Hai, hai, du-te azi unde plecaşi, că dau cu mestecăul după tine! Auzi la el, om bătrân, la ce-i stă capul!” Se îmbujorase de tot Ghiţa. Tare drag îi e omul ăsta al ei, iubăreţ şi blând.

    Se trezeşte şi se scutură odată ca de friguri. I-a luat Dumnezeu minţile? În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Simte mii de ace în obraji şi-n ochi, nasul o doare de-i vine să urle, degetele la fel.

    „Lasă, Ghiţă, fii tu cuminte că sunt aci, cu tine. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, să vezi tu că te trezeşti bine. Lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat.” „Ce ştiai, omule? Ştiai pe ăl din baltă, habar nu aveai! În prima noapte îţi clănţăneau dinţii în gură aşa cum îmi clănţăneau şi mie!” „He, he! N-ai uitat, ai?  Da ne-am descurcat până la urmă, nu? Ne-am descurcaaat şi am rămas aşa, ca atunci, de-mi tremurau genunchii de câte ori te atingeam noaptea în pat. Ştiam io că o să-mi aprinzi sângele în mine toată viaţa, măi muiere!” „Lasă Ioane, că nici mie nu mi-a trecut. Tare-mi plăcea când îţi simţeam corpul vânjos şi cald lângă mine în pat.  Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că se termină!” „Nu se termină acu’. Ne mai dă Dumnezeu, o să vezi. Tot unul în braţele celuilalt om fi şi de-acu’ înainte. Hai, închide ochii că te-ncălzesc io. Uite, mă întind aci, lângă tine.”

    „Ştii tu, Ioane, de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia pe care i-am măcelărit, mă. Pe toate le-am ajutat să avorteze şi nu ar fi trebuit. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Bine că n-ai văzut, mă! Bine că n-ai văzut… mai mişca câte o mânuţă, câte un picior… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era aşa, ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se devea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

    *

    Epilog

    Dimineaţa a venit la timpul ei, crăpând încet pleoapele zilei. Norii cenuşii doar s-au luminat a ziuă, ninsoarea continua să cadă ca şi în ziua precedentă, mută, albă, liniştită. Pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos, cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte, parcă ar plânge. „ Ăla nu e câinele lu’ moaşa Ghiţa, Mărine?” „ Ba al ei e! Ce-o fi păţit? I-o fi venit să moară de-o fi fugit aşa de-acasă şi urlă acolo, în marginea drumului în câmp.” „Io ştiu… mă trece aşa, un fior. Ia du-te tu şi vezi ce face moaşa Ghiţa, că nu se simte nicio mişcare la ea. Nici focu’ nu l-a făcut în dimineaţa asta. Uită-te şi tu, nu iese nici un fir de fum pe coş! O fi murit acolo singură în casă, Doamne fereşte.”

    În casa goală şi îngheţată, lucrurile îl priveau pe Mărin mirate, întrebându-l de ştie ceva de stăpâna lor. S-a înfiorat omul şi a ieşit afară. A strigat vecinii, a alertat autorităţile.  Tot satul a ieşit s-o caute pe moaşa tuturor. Până seara au bătut câmpurile şi au răscolit zăpada. Au adus miliţienii şi câini lupi antrenaţi pentru căutare, le-au dat haine de-ale ie să-i ia mirosul. Totul a fost în zadar.  Parcă o înghiţise pământul. S-au lăsat bieţii oameni pătimaşi. După o săptămână a murit şi bietul Ursu în bătătura lui Mărin. Le-a rupt sufletul. Până şi-a dat ultima suflare a schincit şi a urlat. Nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă.

    Iarna a fost grea în anul ăla. A nins o săptămână încheiată, a venit gerul şi a troienit-o, apoi viscolul şi a spulberat-o, după aia din nou ninsoare mare. Zăpada a rămas pe câmp până hăăt târziu la început de aprilie. Abia după ce a dat colţul ierbii, un tractorist a dat peste corpul umflat şi înnegrit al bătrânei pe care o acoperise până atunci zăpada cu pătura ei groasă. Şedea chircită pe marginea unui şanţ cu hainele putrede şi sfâşiate de lighioanele ce-o dezgropaseră din mormântul improvizat de iarnă.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    Sărbători cu bine!

    A venit şi Ajunul. Eu nu ştiu când a trecut anul acesta şi a fost unul atât de greu cum parcă nu mi-aş mai dori. Nu mai spun a fost cel mai greu, de câtiva ani Dumnezeu se încăpătânează să-mi demonstreze că se poate şi mai rău în fiecare an şi că mă poate împovăra cât nu credeam c-aş putea duce. Şi-am dus la viaţa mea, nu glumă! Anul ăsta nu cer nimic, aşa că nu-i cazul să-l trimiteţi pe moş şi pe la mine, că eu nu-l mai aştept, încui uşa deseară. L-am aşteptat destul degeaba. Îmi las soarta în mâinile lui Dumnezeu şi fie ce-o fi.

    Eu vin azi să vă cer iertate dacă v-am supărat cu ceva, v-am dezamăgit şi v-am cam neglijat în ultimul timp. Mi-am luat o pălărie mult prea mare pentru puterile mele şi am sfârşit prin a neglija ceea ce-mi făcea mai mare plăcere. O să mă străduiesc să schimb lucrurile.
    Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi prietenii mei, mă citiţi şi-mi sunteţi alături chiar dacă am ajuns atât de rar în ultimul timp pe aici, şi vă dorest sărbători binecuvântate, cu veselie, pace şi căldură în case. Să preţuiţi fiecare clipă alături de cei dragi vouă, să iertaţi şi să vă iertaţi pe voi, să aveţi parte numai de bine şi fericire!

    Crăciun fericit, dragii mei!!!

    17 comentarii

    Din categoria Uncategorized

    Tinereţe (5)

    661029-bigthumbnailÎntr-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta şcolii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.

    • Uite, Vali, ninge!!!!!

    Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile în lături, să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

    Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au intrat în casă şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de  mânecă şi l-a oprit.

    • Rămâi, te rog.
    • Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
    • Rămâi. Vreau.

    L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi sufletul i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.

    • Ţi-e frig?
    • Mmmnu.
    • Vrei să mă opresc?
    • Nu, te rog.

    Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El s-a străduit cât a putut să nu se grăbească în timp ce ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i fiecare gest, fiecare şoaptă, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate şi fericite. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace.  Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.

    • Plângi! Ana, iubita mea, ţi-am făcut rău! Ce dobitoc am fost!
    • Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.

    Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.

    • Iubita mea frumoasă, nici nu ştii cât sunt de fericit. Iubita mea, dragostea sufletului meu, iartă-mă dacă te-am rănit. Te rog să nu mai plângi. Hai, te rog…

    Sub mângâierile şi sărutările lui fata îşi revenea uşor în simţiri. El s-a ridicat în capul oaselor, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

    • Sărut mâna, iubito. Îţi mulţumesc.

    Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până  în tălpi.

    • Mulţumesc.

    Un timp au rămas îmbrăţişaţi. Lumânarea se terminase, afară se aprinsesere felinarele. Revenise energia electrică.

    • Ana, scumpa mea, trebuie să ne ridicăm, e târziu. Hai să facem ordine, o să vină mama ta.
    • Strâng eu, te rog să pleci. Nu vreau să-i spun acum, deocamdată e secretul nostru.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Uncategorized

    Schimb rest de suflet

    LostSoul Îl dau ieftin, la ofertă! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atâta purtat la vedere. Din loc în loc are petice cusute cam strâmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar.

    Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemânarea, habar nu aveţi cât e de greu să operezi aşa, fără anestezie!

    Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.

    Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, e de la sine înţeles. Unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare,  imens pentru constituţia mea firavă. Nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul, îmi rupea mâinile. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l împart, nu am avut de ales, cred că mă înţelegeţi.

    Aşa am ajuns să ies în stradă şi să împart cu generozitate oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără bucăţi din el, ca fără o mână, sau picior, chiar fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? M-am aşezat în răscruce, l-am pus pe o tarabă şi i-am invitat să ia, fiecare după nevoi. Cu amândouă mâinile-am împărţit, iar ei tot veneau şi venea, se împingeau şi se certau care să apuce să intre în faţă, să ia bucăţi de suflet curat, rubiniu.

    Unii mai veseli, alţii mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit. Au întins mâna, au apucat şi au plecat mai departe  fără să mă privească. Eram ca un student flămând ce-mparte fluturaşi la metrou. O mână întinsă fără chip.

    Au trecut pe lângă mine în goană fără să-mi mulţumească. Cum să mulţumeşti cuiva invizibil? Rişti să nu primeşti răspuns sau să fii considerat nebun. Ei au plecat, taraba mea a rămas goală. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da! sufletul meu era ca mâncarea din blidul fermecat, nu se sfârşea niciodată. Trecători prin viaţa mea au rupt tot bucată cu bucată, până am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.

    Bineînţeles că oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd! De aceea şi cicatricile au rămas din ce în ce mai urâte.  Unele sângerează şi dor încă. Rău dor.

    Au fost şi unii care n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mână, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o la uşă în loc de preş şi au călcat peste ea. Cum să bage ei orice suflet străin în casa lor curată, plină de minciuni frumos poleite, făţărnicie şi măşti? A plouat, a nins, a bătut vântul în drumul lor, iar ei şi-ai şters conştiincios picioarele de sufletul meu, cărând cu grijă în braţe ba o minciună nouă, ba o mască mai zâmbitoare ca cea de ieri.

    A trebuit să-mi duc paşii pe străzi necunoscute, printre case cu priviri ostile şi oameni bănuitori, ca să ajung la uşile lor, să mă aplec umilă şi să-mi  culeg bucăţile murdărite de suflet muribund. Erau zdrobite, pline de lacrimi, dureau al naiba de tare! Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rând la sufletul rămas. Ăsta de vreau să-l scot acum la mezat.

    Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mâna întinsă şi nu se mai opresc să se servească decât cei ce-au nevoie de preş de care să-şi steargă tălpile bocancilor. Poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima. Am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui. Şi mi-a mai rămas atât de puţin… doar nişte zdrenţe-nlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi. Aşa că m-am hotărât să-l dau cu totul, la ofertă.

    Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atârne greu că am îmbătrânit şi nu mai pot căra atâta greutate. Una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.

    4 comentarii

    Din categoria jurnal

    Când mamele pleacă

    Ai grijă, Doamne, de sufletele lor!

    mama-874x492Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost. Cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă chiar dacă uneori nu le lăsăm nici să respire liniştite. Ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.

    Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc aşteptând cu braţele goale, ne îndrăgostim, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne luăm la trântă cu provocări din ce în ce mai multe şi mai mari.

    Nu ne oprim o clipă să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp. Timpul… parşiv cuvânt! Cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu! Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem. Numai că între timp ne-am depărtat prea mult. Am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Ce falsă împlinire!

    Le căutăm din când în când şi ele se bucură ştergând cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit şi s-a înceţoşat, dar nu ne reproşează nimic. Ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm să trăim şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte cu dor până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?

    Plecarea noastră le lasă casa pustie. Se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească. Aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să ne facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi.  Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână. Poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”

    Cu timpul mâinile lor uită să se mai mişte în voie. Încep să tremure şi să scape lucruri. Încheieturile dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, aşteptând. Nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, Tăcerea le-a devenit tovarăşă de un timp. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea. Doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?

    Şi vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor,  mamelor noastre. Constatăm cu stupoare că niciunul nu face minuni şi ne enervăm. Îi înjurăm pe primii şi mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim. Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.

    Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea!! Au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate.  Le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost. Acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte. Şi ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.  Cu lacrimi amare ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte şi insignifiante! Acum timpul vostru a expirat.”

    Iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da acum să putem întoarce timpul! Să redevenim copii neputincioşi şi să punem capul în poala lor să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Destinul ne smulge rădăcina şi ne lasă orfani, să rătăcim, ciulini purtaţi de vânt, prin lumea largă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem! Nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, căsuţa s-a aplecat uşor  într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.

    Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără nou început. Şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”

    12 comentarii

    Din categoria jurnal

    Tinereţe (4) -trăiri noi

    • Acum doi ani am vrut să mă răcoresc ceva mai jos, unde e apa ceva mai adâncă. Încă speram să pot învăţa şi eu să mă menţin la suprafaţă şi, cum acolo, la mal e o rădăcină de care mă puteam ţine, m-am agăţat de ea şi am încercat să fac singură câteva mişcări ca să mă obişnuiesc cu apa. La un moment dat, unul din băieţi s-a aruncat de pe mal direct lângă mine. M-am dezechilibrat, mâna s-a desprins de le rădăcină şi m-am dus la fund. Dacă nu era un puşti, acolo rămâneam. Ăla mic m-a văzut când m-am afundat şi a râs ca de o glumă bună. A văzut după aceea că nu mai ies şi s-a scufundat după mine. M-a apucat de păr şi m-a ridicat la suprafaţă, apoi, ajutat de ceilalţi, m-au scos pe mal. După aceea nu am mai îndrăznit să intru în apă când e altcineva prin preajmă, însă tot speram că voi reuşi să învăt cândva să înot. Am rugat-o pe mama să mă ducă la bazin, să iau lectii cu profesor. M-a dus. La a doua lecţie, profesorul a plecat pentru câteva minute. Băieţii au început să se hârjonească la trambulină, s-au îmbrâncit, iar unul din el s-a lovit rău la cap în cădere. Zăcea acolo pe fundul bazinului şi un firicel de sânge ce-i pleca din tâmplă colora în roşu apa de sub el. A venit profesorul l-a scos, a chemat salvarea. Mult timp după aceea noaptea nu puteam dormi, pentru că îmi apărea în vis corpul acela afundat în apă cu faţa în jos şi  sângele colorând lent apa din jur. Nu am mai mers nici la bazin şi nici nu am mai putut vreodată să intru în apă decât la mal, unde ajunge doar până la glezne.
    • Îmi pare rău… Sunt un prost, trebuia să-mi dau seama că e ceva serios.
    • Nu-i nimic, nu aveai de unde să ştii. Cred că ar fi cazul să mergem acasă, mă tem că Maica se întreabă deja pe unde sunt.
    • Bine, hai să te ajut să strângi.

    S-au întors în sat, unul lângă celălalt, fără să mai îndrăznească să-mi mai atingă degetele. Soarele amiezii moleşise toată suflarea în jur, râul era liniştit, doar ici colo câte o gâscă  ţipa chemându-şi bobocii. Copiii plecaseră pe la casele lor ameţiţi şi leşinaţi de apă. Curţile erau pustii, nici câinii nu mai lătrau se trăseseră la umbră să-şi răcorească blana răsuflând greu cu limbile scoase. La portiţă s-au oprit stingheri amândoi. Anei nu-i venea să ridice ochii să-l privească în faţă pe băiatul care o făcuse să nu-şi mai poată controla trupul. El s-a aplecat, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

    • Te rog să mă ierţi că mi-am pierdut capul mai devreme. Nu ştiu ce-a fost cu mine.
    • Şşşşt. Te rog, hai să nu mai vorbim de asta, vrei?
    • Dar nu vreau să rămâi supărată pe mine.
    • Nu sunt supărată pe tine. Nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să vorbim, te rog. Nu sunt pregătită.
    • Promit să nu se mai întâmple. Îmi eşti tare dragă, Ana. Tare, tare dragă.
    • Şi tu mie…

    *

    Vara şi-a urmat cursul. Zilele s-au scurtat una după cealaltă, nopţile petrecute pe banca de la portiţă au devenit mai reci, mai înrourate şi i-au făcut să se apropie din ce în ce mai tare. Aşteptau cu nerăbdare acum să răsară luna şi vecinii să se adune fiecare pe la casa lui, ca ei  să poată ieşi împreuna sub clarul nopţilor cu lună. Doar câteva zile îi mai despărţeau de iminenta plecare. Ea boboc, în primul an de liceu, el veteran, în ultimul. Pentru amândoi urma un an greu, plin de necunoscute şi muncă multă.

    • O să-ţi mai aduci aminte de mine la oraş?
    • Ce prostii vorbeşti! Normal!

    Degetele ei subţiri se plimbau nervoase prin părul lui sârmos, ondulat. Întins pe bancă, băiatul îşi ţinea capul în poala ei şi o privea de acolo, direct în ochi.

    • Vara asta o să rămână a noastră pe veci. Ce-o să se întâmple când vom pleca?
    • Trebuie să se întâmple neapărat ceva, Vali?
    • Nu ştiu. Poate o să găseşti un alt băiat să-ţi placă şi mă vei uita.

    Degetele fetei s-au crispat şi-au strâns şuviţa de păr negru.

    • Poate că tu vei întâlni o altă fată mai frumoasă şi mă vei uita. Cine ştie? Eu… eu te iubesc pe tine.

    Vocea-i devenise o şoaptă abia auzită. Ochii-i ardeau a lacrimi şi-o gâtuiau. Pe deasupra capetelor lor a trecut ca o umbră un nor ce-a ascuns pentru câteva minute faţa lunii.

    • Şi eu te iubesc, Ana, să nu uiţi.

    Au tăcut. Tot ce trebuia spus se spusese. Acum stăteau amândoi mână în mână, privindu-se adânc în suflet. Ochii îşi spuneau singuri vorbe de dor. Ana s-a aplecat şi l-a sărutat cu delicateţe pe gură, el i-a ridicat mâna şi a sărutat-o uşor în palmă.

    • De câte ori îţi vei privi mâna să-ţi aduci aminte de buzele mele. O să te caut, Ana. Nu vreau ca povestea noastră să se sfârşească aici.

    Scurta lor vară se sfârşea, totuşi, în acea seară. Toamna le păşea pe urme gonindu-i înainte pe drumul vieţii. Doar înainte, niciodată înapoi. Şi-au adunat cu grijă bagajul de amintiri, le-au închis în cutia de aur a sufletului, ferecându-le fiecare cu câte un lacăt la care celălalt purta cheia şi s-au despărţit promiţându-şi să se reîntâlnească după începerea şcolii în faţa teatrului. A doua zi fiecare pleca pe drumul lui având ca destinaţie finală marele oraş. Ce le va rezerva viitorul nu aveau cum să ştie. Ştiau doar că în acel moment dragostea lor era în stare să treacă peste orice bariere, să-i aştepte cuminte la locul stabilit şi să-i însoţească mână în mână către alt orizont.

    988915_72716846

    Scrie un comentariu

    Din categoria jurnal, Uncategorized

    Tinereţe (3)- trăiri noi

    S-au despărţit greu, în faţa portiţei vechi, promiţându-şi să se revadă cu siguranţă a doua zi. El a plecat apoi cu inima uşoară, aproape zburând, ea a rămas cu picioarele grele şi umerii împovăraţi de noua experienţă. Niciunul nu a putut adormi în noaptea aceea. Două paturi străine şi două ferestre luminate de aceleaşi raze au fost martore tăcute atingerilor noi pe care fiecare le-a retrăit iar şi iar până la ivirea zorilor.

    Dimineaţa i-a descoperit obosiţi şi fericiţi  pe amândoi. El, vesel şi volubil ar fi îmbrăţişat pe oricine-i ieşea în cale, făcându-i pe toţi să se întrebe ce s-o fi întâmplat cu el de-i aşa drăgăstos. Ea, tăcută, cu privirea plecată, ruşinată de sentimentele pe care le simţea noi, proaspete şi necunoscute, părându-i-se că toţi o priveau cu reproş mut, ca şi cum ar fi fost martorii serii ei de păcat adolescentin. Avea buzele uscate şi palide şi se ascundea de întrebări şi răspunsuri pe care nu le putea da, invocând o durere de cap inexistentă.  Toată ziua a stat cu cartea deschisă pe genunchi, ochii pierduţi printre literele ce nu-i mai puteau spune nimic şi gândul aiurea, încercând să-şi închipuie ce face el. Făcea ce făcea şi ieşea la portiţă să privească de-a lungul drumului alb, să-l vadă venind.

    Seara a trecut mută, noaptea din nou albă. Dimineaţa parcă nici soarele nu mai strălucea la fel.  Două zile la rând flăcăul nu a mai trecut prin faţa portiţei şi pe Ana o frământau tot felul de gânduri negre. Ar fi vrut ca pământul să se deschidă şi s-o înghită cu tot cu dorul care-i strângea inima ca într-o menghină. Nu înţelegea tăcerea asta şi nu-şi putea dezlipi gândul de la buzele lui moi şi parfumate. Îşi dorea acel sărut aşa cum îşi doreşte însetatul picătura de apă.

    Întrebări fără răspuns se învârteau în creierul ei şi o lacrimă stingheră a însoţit prima bătaie dureroasă a inimii îndrăgostite. Încerca să găsească tăria să râdă şi să-şi poată spune „la naiba! Nu a fost decât o seară!! Vor mai fi multe, sunt prea crudă să-mi bat capul!”

    Se gândea la ce-ar face şi ce-ar zice mama ei într-o asemenea situaţie. Îi era necaz că nu-s împreună acum, să-i sară în braţe şi să-i plângă pe umăr iar ea să-i netezească părul uşor spunându-i că totul va fi bine. De câteva ori chiar a pus mâna pe telefon s-o sune, apoi s-a răzgândit. Ce să-i fi spus? Pentru prima dată simţea că nu-şi putea găsi cuvintele şi calea de a-şi deschide curat inima în faţa mamei. Până atunci îi fusese cea mai bună confidentă.  Nu avea prietenă mai bună ca ea şi poate că legătura asta unică se păstrase aşa strânsă pentru că erau doar ele două de când se ştia. Hmmm…. mai bine să tacă. Doar ce se întorsese la bunici, de ce să-şi facă griji acum?

    Trebuie să se scuture singură de starea asta. Bunicii nu-i putea spune, ar fi certat-o că-şi face iluzii degeaba, prietene atât de bune cu care să împartă un asemenea secret- nu avea. „ Proastă eşti fetiţă! Viaţa merge înainte, nu ştii? O să te caute el de-o vrea! Lasă că nu i s-a întâmplat nimic, ce te frămânţi aşa? Suntem într-un sătuc în care dacă latră un câine aici se aude în capătul celălalt! Ai fi aflat până acum. Imposibil să nu ştie ţaţa Leana tot ce mişcă în satul ăsta şi să nu fi venit până acum să-ţi spună.”

    *

    În amiaza caldă a sfârşitului de vară soarele strălucea pe cerul fără nici o pată de nor şi nisipul fierbinte ardea tălpile goale. Apa albastră a râului curgea nestingherită printre picioarele goale ale copiilor ce se bălăceau râzând şi se aruncau în apă împroşcând cu stropi în toate părţile. Ana stătea aplecată deasupra cărţii, absorbită de lectură şi doar din când în când mai ridica ochii să privească la agitaţia din râu. I-ar fi plăcut să se bălăcească şi ea puţin, dar nu se amesteca niciodată cu copiii satului, îi era teamă, nu ştia să înoate.

    Odată se avântase într-un loc în care apa înşelătoare era mai adâncă şi, neatentă, s-a dus la fund. A scos-o un puşti fără dinţi şi toată gaşca a râs de ea o săptămână. De atunci intra în râu doar când nu mai era nimeni prin preajmă şi nu avea cine râde de ea. Îşi muia picioarele în apa călduţă de la mal şi urca repede înapoi pe iarbă, cu teamă, de parcă dacă ar mai fi întârziat, râul însuşi s-ar fi urcat după ea şi ar fi acoperit-o cu totul cu apele sale.

    Obosită, s-a lăsat pe spate, privind soarele prin frunzele fremătătoare şi lucioase de un verde crud ale plopilor de pe marginea râului. Anii copilăriei îi treceau rând pe rând prin faţă: prima zi de şcoală cu emoţiile ei, prima literă greşită, foaia ruptă, lacrimile ce-au pătat şi pierdut şi a doua foaie cu buclucaşa literă… Mai e puţin şi începe şcoala. Un nou început, de data aceasta la liceu. Colegi noi, profesori noi, mai exigenţi, probabil, clase necunoscute, materii despre care nu ştia nimic şi dintrodată, cu bătaie speriată de aripă, inima îşi aduse aminte de o seară magică şi un sărut pe care-l mai purta încă pe buzele arse. Cum va decurge viaţa ei de acum când ochii minţii nu mai putea privi inocent drept în faţă? De ce-o fi tăcând de atâta timp? Oare, făcuse ea ceva care să-l fi supărat?

    Stropi reci de apă împroşcaţi pe pielea fierbinte au trezit-o brusc din visare.

    • Ce faci, frumoasă visătoare, pe unde-ţi umblă gândul?
    • Heeei, Tu!!! Răule! Mă gândeam cum să fac să-ţi trag nişte palme pentru o tăcere prea mare. Până acum nu te-a interesat ce fac?

    În faţa ei Vali râdea cu amândoi ochii sclipind.

    • M-am gândit c-ar fi păcat să te las să te ardă soarele până arăţi ca un rac fiert. Am venit să-ţi ţin companie. Cum să nu mă intereseze?
    • De unde ştiai unde sunt?
    • Păi… am trecut întâi pe acasă, normal. Mi-a zis daica Mărioara că pe aici îţi faci veacul. După aceea am luat malul la scrutat. Nu aveai cum să fii prea departe.
    • Ce s-a întâmplat de nu ai mai dat nici un semn până azi? Altfel ne fusese vorba… Tu nu ştii să te ţii de cuvânt?
    • Te rog să mă ierţi, a fost ceva neprevăzut. Dimineaţă am primit un telefon de la profesorul meu de fizică şi a trebuit să plec urgent. Am dat o testare pentru facultate. Dacă nu mă duceam acum, nu mai puteam da până în octombrie şi pierdeam prea mult timp. Te-aş fi sunat să-ţi spun, dar nu am avut cum! Nu mi-ai dat un număr de telefon!
    • .. nu am crezut că e cazul, nici tu nu ai zis nimic… În fine, te iert, dar să nu se mai repete. Habar nu ai câte procese de conştiinţă mi-am făcut!
    • Dar de ce? Nu sunt decât un băiat oarecare, nu merit atâta atenţie!
    • Uşor de zis. Hai s-o lăsăm aşa. Cum a fost la testare?
    • Ce să-ţi spun? A fost bine… adică omul mă primeşte la pregătire. Îmi e de mare ajutor. Îmi pare rău că te-am supărat chiar aşa de la început. Sincer, mi-era teamă că nici nu o să vrei să mai vorbeşti cu mine.
    • Nici nu aveam de gând, dar ţi-ai cerut scuze!
    • Îmi dai voie să mă aşez lângă tine?
    • Da, dar nu prea aproape, că nu vreau să ne vadă cineva şi apoi să ne povestească în sat.
    • Hei! Nu facem nimic rău, de ce te stresezi!?
    • Facem-nu facem, am decis să o luăm un pic mai uşor. Dacă mă trezesc din nou că dispari?
    • Biinee, văd că nu mă ierţi. Regret că s-a întâmplat aşa.

    Posomorât, s-a aşezat pe iarbă, lângă cearsaful Anei şi a început să arunce cu bulgări de pământ în apă. Acum tăceau, din nou, amândoi. Se auzeau doar broaştele într-un concert de zile mari şi în depărtare copiii aflaţi la scăldat ce săreau ţipând în apă. Cu cartea deschisă în faţă, fata îl privea printre gene, prefăcându-se că citeşte. Pe chipul lui frumos se juca o rază de soare şi buzele-i erau ademenitor de roşii.

    • Hai în apă!
    • Nu merg. Nu ştiu să înot.
    • Hai măi, mă păcăleşti! Cum să nu ştii, doar toată ziua eşti pe malul apei!
    • Nu am putut învăţa niciodată. Du-te tu, rămân să citesc.
    • Te învăţ eu, hai!
    • Nu înţelegi că mi-e frică? Nu intru în apă, lasă-mă-n pace!
    • Hai, Ana! Te porţi copilăreşte! Cum să nu înveţi să înoţi? Dacă vine o inundaţie mare ce faci?
    • Mă înec. E simplu.
    • Taci, măi, nu vorbi prostii. Uite, intru eu şi ai să vezi că nu păţesc nimic. După aceea te iau şi pe tine.

    Băiatul s-a aruncat în apă împrăştiind stropi cristalini în jur, până pe prosopul ei. Ea s-a scuturat uşor şi l-a privit serioasă.

    • Orice-ai face, nu mă convingi să intru în apă! Mi-e teamă, nu înţelegi?
    • Hai măi! Uite, stau în picioare, vezi? Abia-mi ajunge până la brâu!
    • Nu mă interesează! Eu mă înec şi-n lighean.
    • Nu se poate! Trebuie să te învăţ. Nu există oameni care să nu poată înota, Ana. E doar mintea ta.
    • Da, ştiu. Eu nu pot trece de un prag.
    • Ce prag? Nu există praguri decât dacă noi le punem acolo. Lucrurile sunt mult mai simple fără. Uite, dă-mi mâna şi te ţin eu.
    • Tu chiar nu înţelegi? Nu pot şi gata!Lasă-mă-n pace!
    • Hei, dar de ce te superi?

    Vali ieşise din apă şi o privea contrariat. Pe trupul lui ud apa lucea şi din păr i se scurgeau stropi mari pe ochi, pe faţă. Nu i-a şters, doar clipea din când în când şi scutura din cap, stropind-o şi făcând-o să se înfioare când stropii reci se prelingeau uşor pe pielea fierbinte.

    • Ce s-a întâmplat?
    • Nimic, doar nu pot şi tu nu vrei să înţelegi!
    • De ce nu poţi? Cum să înţeleg când te comporţi ilogic? Nu ţi-am făcut nici un rău, doar vreau să te învăţ ceva ce-o să-ţi folosească!
    • Nu mă interesează, Înţelege odată!

    Ana s-a întors să plece, mâna lui a oprit-o brusc, strângându-i încheietura ca-ntr-o menghină. Încerca să se smulgă fără să reuşească, încheietura o durea şi ochii îi ardeau de lacrimi, de nervi şi neputinţă. S-a întors să-l lovească şi el i-a prins cu uşurinţă şi cealaltă mână. Stăteau acum faţă în faţă, periculos de aproape, ea privindu-l furioasă cu luciri de oţel în ochi, el afundându-şi ochii de păcat până în fundul sufletului ei. S-a aplecat deodată brusc şi a sărutat-o sălbatic pe buze. Mâinile au slăbit strânsoarea şi au eliberat încheieturile prizoniere. Doi pumni mici s-au abătut cu furie în pieptul lui, dar mâinile băiatului îi strângeau deja mijlocul, lipind-o mai tare de el. Surprinsă şi imobilizată, Ana s-a abandonat buzelor fierbinţi ce-i sorbeau flămânde şi ultimele resurse de împotrivire. Se simţea ciudat strâns lipită de corpul lui ud cu muşchi tineri, tari, ce se încordau nervos sub piele. Inima îi bătea nebuneşte, sângele i-a urcat rapid până în  urechi şi s-a speriat de propiile-i simţuri. Era ceva de neînţeles în sângele ce-i înnebunise şi încerca să iasă din închisoarea propriului trup  să se amestece cu sângele tânăr al băiatului ce-o strângea cu putere în braţe. S-a smuls dintr-o dată speriată. El s-a întors cu spatele, cu ochii în pământ şi a sărit din nou în apă, tulburat.  Ea s-a aşezat uşurel înapoi pe prosop. Ar fi plecat, dar nu putea, îi tremurau genunchii. Încerca să-i liniştească strângându-i la bărbie cu mâinile amândouă. Capul îi vâjâia şi nimic din ce se întâmpla în jur nu mai ajungea până la ea, ca şi cum un vârtej o ridicase deasupra tuturor şi ă lăsase aşa, suspendată undeva între cer şi pământ.

    • Iartă-mă, te rog.

    Vali se întorsese răcorit şi spăşit şi încerca să-şi dea seama acum dacă ea e bine.

    • Nu ştiu ce m-a apucat, iartă-mă. Promit să nu mai fac. Sunt un dobitoc!

    Fata tăcea în continuare cu ochii în pământ, strângându-şi inconştientă genunchii. Nu ştia de ce îi venea să plângă. Un râu de lacrimi se zbătea dincolo de digul pleoapelor şi-şi cerea dreptul de-a uda pământul. Ochii o ardeau şi bărbia se zbătea încercând să le ţină în frâu.

    Alături, Vali se îmbrăcase deja şi se aşezase alături, pe iarbă. Tăcerea se aşternuse cu totul între ei şi-i făcea pe amândoi să se simtă stingheri. Nu ştiau ce se rupsese şi cum să înnoade firul siguranţei distrus aşa, pe neaşteptate. Amândoi erau uimiţi şi speriaţi.

    • Ana, uită-te la mine, te rog. Vrei să plec?
    • Fata doar a scuturat din cap. Nu, nu voia să-l lase să plece, se temea să rămână singură cu ea. Au tăcut un timp,  încercând să-şi înţeleagă simţurile noi. Într-un târziu ea a rupt tăcerea, dregându-şi glasul.poveste-de-dragoste

    2 comentarii

    Din categoria jurnal