Tinereţe (4) -trăiri noi

  • Acum doi ani am vrut să mă răcoresc ceva mai jos, unde e apa ceva mai adâncă. Încă speram să pot învăţa şi eu să mă menţin la suprafaţă şi, cum acolo, la mal e o rădăcină de care mă puteam ţine, m-am agăţat de ea şi am încercat să fac singură câteva mişcări ca să mă obişnuiesc cu apa. La un moment dat, unul din băieţi s-a aruncat de pe mal direct lângă mine. M-am dezechilibrat, mâna s-a desprins de le rădăcină şi m-am dus la fund. Dacă nu era un puşti, acolo rămâneam. Ăla mic m-a văzut când m-am afundat şi a râs ca de o glumă bună. A văzut după aceea că nu mai ies şi s-a scufundat după mine. M-a apucat de păr şi m-a ridicat la suprafaţă, apoi, ajutat de ceilalţi, m-au scos pe mal. După aceea nu am mai îndrăznit să intru în apă când e altcineva prin preajmă, însă tot speram că voi reuşi să învăt cândva să înot. Am rugat-o pe mama să mă ducă la bazin, să iau lectii cu profesor. M-a dus. La a doua lecţie, profesorul a plecat pentru câteva minute. Băieţii au început să se hârjonească la trambulină, s-au îmbrâncit, iar unul din el s-a lovit rău la cap în cădere. Zăcea acolo pe fundul bazinului şi un firicel de sânge ce-i pleca din tâmplă colora în roşu apa de sub el. A venit profesorul l-a scos, a chemat salvarea. Mult timp după aceea noaptea nu puteam dormi, pentru că îmi apărea în vis corpul acela afundat în apă cu faţa în jos şi  sângele colorând lent apa din jur. Nu am mai mers nici la bazin şi nici nu am mai putut vreodată să intru în apă decât la mal, unde ajunge doar până la glezne.
  • Îmi pare rău… Sunt un prost, trebuia să-mi dau seama că e ceva serios.
  • Nu-i nimic, nu aveai de unde să ştii. Cred că ar fi cazul să mergem acasă, mă tem că Maica se întreabă deja pe unde sunt.
  • Bine, hai să te ajut să strângi.

S-au întors în sat, unul lângă celălalt, fără să mai îndrăznească să-mi mai atingă degetele. Soarele amiezii moleşise toată suflarea în jur, râul era liniştit, doar ici colo câte o gâscă  ţipa chemându-şi bobocii. Copiii plecaseră pe la casele lor ameţiţi şi leşinaţi de apă. Curţile erau pustii, nici câinii nu mai lătrau se trăseseră la umbră să-şi răcorească blana răsuflând greu cu limbile scoase. La portiţă s-au oprit stingheri amândoi. Anei nu-i venea să ridice ochii să-l privească în faţă pe băiatul care o făcuse să nu-şi mai poată controla trupul. El s-a aplecat, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

  • Te rog să mă ierţi că mi-am pierdut capul mai devreme. Nu ştiu ce-a fost cu mine.
  • Şşşşt. Te rog, hai să nu mai vorbim de asta, vrei?
  • Dar nu vreau să rămâi supărată pe mine.
  • Nu sunt supărată pe tine. Nu ştiu ce-a fost şi nici nu vreau să vorbim, te rog. Nu sunt pregătită.
  • Promit să nu se mai întâmple. Îmi eşti tare dragă, Ana. Tare, tare dragă.
  • Şi tu mie…

*

Vara şi-a urmat cursul. Zilele s-au scurtat una după cealaltă, nopţile petrecute pe banca de la portiţă au devenit mai reci, mai înrourate şi i-au făcut să se apropie din ce în ce mai tare. Aşteptau cu nerăbdare acum să răsară luna şi vecinii să se adune fiecare pe la casa lui, ca ei  să poată ieşi împreuna sub clarul nopţilor cu lună. Doar câteva zile îi mai despărţeau de iminenta plecare. Ea boboc, în primul an de liceu, el veteran, în ultimul. Pentru amândoi urma un an greu, plin de necunoscute şi muncă multă.

  • O să-ţi mai aduci aminte de mine la oraş?
  • Ce prostii vorbeşti! Normal!

Degetele ei subţiri se plimbau nervoase prin părul lui sârmos, ondulat. Întins pe bancă, băiatul îşi ţinea capul în poala ei şi o privea de acolo, direct în ochi.

  • Vara asta o să rămână a noastră pe veci. Ce-o să se întâmple când vom pleca?
  • Trebuie să se întâmple neapărat ceva, Vali?
  • Nu ştiu. Poate o să găseşti un alt băiat să-ţi placă şi mă vei uita.

Degetele fetei s-au crispat şi-au strâns şuviţa de păr negru.

  • Poate că tu vei întâlni o altă fată mai frumoasă şi mă vei uita. Cine ştie? Eu… eu te iubesc pe tine.

Vocea-i devenise o şoaptă abia auzită. Ochii-i ardeau a lacrimi şi-o gâtuiau. Pe deasupra capetelor lor a trecut ca o umbră un nor ce-a ascuns pentru câteva minute faţa lunii.

  • Şi eu te iubesc, Ana, să nu uiţi.

Au tăcut. Tot ce trebuia spus se spusese. Acum stăteau amândoi mână în mână, privindu-se adânc în suflet. Ochii îşi spuneau singuri vorbe de dor. Ana s-a aplecat şi l-a sărutat cu delicateţe pe gură, el i-a ridicat mâna şi a sărutat-o uşor în palmă.

  • De câte ori îţi vei privi mâna să-ţi aduci aminte de buzele mele. O să te caut, Ana. Nu vreau ca povestea noastră să se sfârşească aici.

Scurta lor vară se sfârşea, totuşi, în acea seară. Toamna le păşea pe urme gonindu-i înainte pe drumul vieţii. Doar înainte, niciodată înapoi. Şi-au adunat cu grijă bagajul de amintiri, le-au închis în cutia de aur a sufletului, ferecându-le fiecare cu câte un lacăt la care celălalt purta cheia şi s-au despărţit promiţându-şi să se reîntâlnească după începerea şcolii în faţa teatrului. A doua zi fiecare pleca pe drumul lui având ca destinaţie finală marele oraş. Ce le va rezerva viitorul nu aveau cum să ştie. Ştiau doar că în acel moment dragostea lor era în stare să treacă peste orice bariere, să-i aştepte cuminte la locul stabilit şi să-i însoţească mână în mână către alt orizont.

988915_72716846

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s