Când mamele pleacă

Ai grijă, Doamne, de sufletele lor!

mama-874x492Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost. Cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă chiar dacă uneori nu le lăsăm nici să respire liniştite. Ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.

Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc aşteptând cu braţele goale, ne îndrăgostim, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne luăm la trântă cu provocări din ce în ce mai multe şi mai mari.

Nu ne oprim o clipă să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp. Timpul… parşiv cuvânt! Cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu! Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem. Numai că între timp ne-am depărtat prea mult. Am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Ce falsă împlinire!

Le căutăm din când în când şi ele se bucură ştergând cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit şi s-a înceţoşat, dar nu ne reproşează nimic. Ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm să trăim şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte cu dor până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?

Plecarea noastră le lasă casa pustie. Se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească. Aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să ne facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi.  Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână. Poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”

Cu timpul mâinile lor uită să se mai mişte în voie. Încep să tremure şi să scape lucruri. Încheieturile dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, aşteptând. Nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, Tăcerea le-a devenit tovarăşă de un timp. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea. Doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?

Şi vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor,  mamelor noastre. Constatăm cu stupoare că niciunul nu face minuni şi ne enervăm. Îi înjurăm pe primii şi mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim. Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.

Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea!! Au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate.  Le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost. Acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte. Şi ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.  Cu lacrimi amare ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte şi insignifiante! Acum timpul vostru a expirat.”

Iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da acum să putem întoarce timpul! Să redevenim copii neputincioşi şi să punem capul în poala lor să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Destinul ne smulge rădăcina şi ne lasă orfani, să rătăcim, ciulini purtaţi de vânt, prin lumea largă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem! Nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, căsuţa s-a aplecat uşor  într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.

Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără nou început. Şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria jurnal

12 răspunsuri la „Când mamele pleacă

  1. Cred ca asa suntem „setati”, Lucia. Totul ni se pare normal, nu ne gandim ca va veni si acea zi in care toata viata noastra va fi data peste cap, acea zi in care singurul om din lume care ne-a dorit numai binele pleaca. Doar atunci cand durerea musca din noi, am da orice, oricat, sa le mai avem. Dar ele raman doar in sufletul nostru si – daca Dumnezeu este bun cu noi – uneori in vise, sa ne mangaie.
    Odihna vesnica, mame dragi…

    Apreciat de 1 persoană

    • Trist e că de multe ori le repezim, ridicăm vocea şi le umilim pentru că ni se pare că sunt înapoiate, nu mai ţin pasul cu timpurile şi vorbesc fără rost, doar ca să se bage în seamă. Târziu realizăm că ajungem la rândul nostru învechite şi inoportune şi ne dăm seama că de fapt ele încearcă să ne înţeleagă atât cât pot. Le doare înfatuarea noastră dar tac şi-şi înghit lacrimile. Şi cât de tare ne doar pe noi după aceea toată durerea asta pe care le-am pricinuit-o gratuit!

      Apreciat de 1 persoană

  2. mama este mama si nu o putem inlocui cu nimic, dar nu trebuie sa ignorăm si tatăl fara de care femeia nu poate fi mama

    Apreciază

  3. Pingback: ENEL Dobrogea îşi bate joc de noi - Ziarul lui Ipu

  4. Of, cât de adevărate gânduri. Mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ziua cumplită a marii despărţiri… Trăim, aşa cum ai spus, „furaţi” de grijile noastre neostoite, cu gândul că EA – Mama este acolo, la locul ei, în acel „acasă” de unde am plecat spre zări, dar unde ne întoarcem de fiecare dată cu emoţie… Până într-o zi când linişte se aşterne peste toate, iar acel „acasă” plin de parfumul inconfundabil al Mamei….. este doar un loc pustiu. Mă gândesc cu groază la un astfel de moment…dar ştiu că nimeni nu scapă de aşa ceva.
    Cât de bun este îndemnul de a nu pierde timpul preţios şi de a le fi cât mai mult aproape Mamelor noastre dragi – fiinţele minunate din care ne-am plămădit şi-am răsărit în lume…
    Numai bine! Sărut mâna pentru aceste minunate şi atât de emoţionante gânduri!

    Apreciază

  5. Reblogged this on Jurnal de fraieră and commented:
    Dragi prietene şi prieteni mai noi sau fără blog. Astazi, când în calendarul ortodox amintită Sfânta mucenică Lucia, vă recomand blogul Luciei, cea frumos grăitoare.

    Vom mai auzi de ea. Îi trimit un sincer „La mulţi ani” şi respectuoase urări de succes în ale scrisului.
    Mai am un motiv. Pe mama mea o chema Lucia şi îmi amintesc de sufletul ei mare trecut dincolo.

    Apreciază

  6. Mulţumesc din suflet, scumpa mea! O aşa mare bucurie mi-ai facut, de nici nu-ţi dai seama!
    Dumnezeu s-o odihnească între îngeri pe mama ta şi pe toate mamele ce-au plecat dintre noi.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Cand mama a plecat eu aveam 13 ani, n-am avut timp sa-i spun nimic. Faceti-va timp pentru mamele voastre.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s