Schimb rest de suflet

LostSoul Îl dau ieftin, la ofertă! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atâta purtat la vedere. Din loc în loc are petice cusute cam strâmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar.

Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemânarea, habar nu aveţi cât e de greu să operezi aşa, fără anestezie!

Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.

Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, e de la sine înţeles. Unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare,  imens pentru constituţia mea firavă. Nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul, îmi rupea mâinile. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l împart, nu am avut de ales, cred că mă înţelegeţi.

Aşa am ajuns să ies în stradă şi să împart cu generozitate oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără bucăţi din el, ca fără o mână, sau picior, chiar fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? M-am aşezat în răscruce, l-am pus pe o tarabă şi i-am invitat să ia, fiecare după nevoi. Cu amândouă mâinile-am împărţit, iar ei tot veneau şi venea, se împingeau şi se certau care să apuce să intre în faţă, să ia bucăţi de suflet curat, rubiniu.

Unii mai veseli, alţii mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit. Au întins mâna, au apucat şi au plecat mai departe  fără să mă privească. Eram ca un student flămând ce-mparte fluturaşi la metrou. O mână întinsă fără chip.

Au trecut pe lângă mine în goană fără să-mi mulţumească. Cum să mulţumeşti cuiva invizibil? Rişti să nu primeşti răspuns sau să fii considerat nebun. Ei au plecat, taraba mea a rămas goală. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da! sufletul meu era ca mâncarea din blidul fermecat, nu se sfârşea niciodată. Trecători prin viaţa mea au rupt tot bucată cu bucată, până am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.

Bineînţeles că oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd! De aceea şi cicatricile au rămas din ce în ce mai urâte.  Unele sângerează şi dor încă. Rău dor.

Au fost şi unii care n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mână, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o la uşă în loc de preş şi au călcat peste ea. Cum să bage ei orice suflet străin în casa lor curată, plină de minciuni frumos poleite, făţărnicie şi măşti? A plouat, a nins, a bătut vântul în drumul lor, iar ei şi-ai şters conştiincios picioarele de sufletul meu, cărând cu grijă în braţe ba o minciună nouă, ba o mască mai zâmbitoare ca cea de ieri.

A trebuit să-mi duc paşii pe străzi necunoscute, printre case cu priviri ostile şi oameni bănuitori, ca să ajung la uşile lor, să mă aplec umilă şi să-mi  culeg bucăţile murdărite de suflet muribund. Erau zdrobite, pline de lacrimi, dureau al naiba de tare! Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rând la sufletul rămas. Ăsta de vreau să-l scot acum la mezat.

Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mâna întinsă şi nu se mai opresc să se servească decât cei ce-au nevoie de preş de care să-şi steargă tălpile bocancilor. Poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima. Am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui. Şi mi-a mai rămas atât de puţin… doar nişte zdrenţe-nlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi. Aşa că m-am hotărât să-l dau cu totul, la ofertă.

Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atârne greu că am îmbătrânit şi nu mai pot căra atâta greutate. Una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria jurnal

4 răspunsuri la „Schimb rest de suflet

  1. Să nu-l dai! Este singura comoară adevărată pe care o avem. Şi singurul lucru cu care plecăm din această lume!
    Numai bine, sănătate şi Sărbători cu bucurii! 🙂

    Apreciază

  2. I absolutely love your site.. Great colors & theme.
    Did you make this site yourself? Please reply back as
    I’m wanting to create my own blog and would like to find out
    where you got this from or exactly what the theme is named.
    Thank you!

    Apreciază

    • Bună seara,
      Mulţumesc pentru aprecieri. Da, mi-am ales singură tema şi cred că puteţi şi dumneavoastră s-o faceţi deoarece wordpress are o gamă variată de teme pentru toate gusturile. Mai mult nu vă pot ajunta, în primul rând pentru că eu nu cunosc decât limba română. Spor la scris şi mult succes!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s