Poveşti la gura sobei – Dispariţia moaşei

zapada-iarna-peisaj-alb-negruNinge mărunt de trei zile. Zăpada se aşterne tăcut, fulg cu fulg, ca o plapumă întinsă pe câmpie. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea care cade neconenit, îngroşând stratul de zăpadă deja existent. Nu se mai cunoştea diferenţa dintre drumul plin de noroi până săptămâna trecută şi câmpul întins până la marginea zării. Doar copacii negri ce se profilau tăcuţi pe marginea drumului mai arată călătorului că pe acolo ar fi trebuit să fie o potecă bătătorită pentru picioarele oamenilor.

Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută i-a trecut prin cap să plece de acasă. I se urâse de singurătate, avea nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă.

Moaşa Ghiţa e singură de mult timp. Nici nu mai ştie câţi ani are, atât de bătrână este. Ochii ei, odinioară mari şi limpezi, au căpătat cu timpul o culoare tulbure, nedefinită, pe obraz poţi desluşi dealuri şi văi întortochiate, mâinile îi tremură şi nu o mai ajută aproape deloc, corpul împuţinat se adună de spate şi o apropie de pământul care o aşteaptă de prea mult timp. O perioadă se rugase de el s-o primească, să nu mai cineze singură în fiecare seară, dar pământul, hain, se făcuse că nu aude. Acum s-o aştepte el până s-o îndura Dumnezeu să-i curme zilele. Multe n-or mai fi că şi aşa face umbră pământului degeaba. Abia de mai poate să ducă lingura la gură să mănânce -ea, care pe vremuri nu ştia să se odihnească nici zi nici noapte.

De mâncare îi aduc pe rând oamenii din sat. Neamuri nu are. Copii nu i-a dat Dumnezeu, deşi doar El ştie cât şi-au dorit şi ei un suflet, să le fie aproape când n-o mai putea. Om bun a avut, slavă Domnului, dar s-a prăpădit, săracul,  demult.  Cât l-a avut lângă ea îi era drag să se întoarcă acasă. Avea un suflet bun care o aştepta. Îi masa tălpile după o zi grea petrecută pe teren, o aştepta cu focul făcut şi soba caldă în serile de iarnă, cu un ceai fierbinte când era ger şi o farfurie de ciorbă încălzită. De când îl dusese la groapă pe o vreme din asta câinoasă, ca acum, îi mergea şi ei din ce în ce mai rău. Îi dispăruse pofta aceea de viaţă cu care colinda satul în lung şi-n lat călare pe bicicletă până la căderea zăpezii.

O luă  înainte pe drum, către satul vecin, unde avea o soră rămasă în casa părintească. Murise şi soră-sa de cinci ani, dar în mintea ei rătăcită nimic nu mai era clar de ceva timp. Nu-şi mai aducea aminte decât episoade din tinereţea ei de femeie harnică, în putere. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare, peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase acum vreo 15 ani să le aibă de bune, că poate murea într-o iarnă şi n-or fi avut  cu ce s-o încalţe. Şi-a luat şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor lăsaţi liberi pe uliţă, deşi niciunul nu ar fi ieşit în calea ei azi, pe ninsoarea asta păcătoasă. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. L-a gonit de câteva ori, să se întoarcă acasă, acum nu-i mai pasă. Dacă e prost şi vrea să meargă cu ea, ce să-i facă?

Înaintează greu prin nămetele mare. Piciorul i se afundă în zăpada afânată până aproape de genunchi uneori. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept, calcă şi ea pe unde poate, să nu piardă drumul. Merge de ceva timp. Satul s-a departat destul de bine, abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor. În faţă nu se vede decât alb cât vezi cu ochii. O doare privirea de atâta alb şi-i lăcrimează ochii de ger. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge lacrimile plecate pe obraz şi nasul.

Oboseala o ajunge repede şi parcă s-ar întoarce, mai ales că aici, în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Începe să se întunece, cenuşiul norilor devine mai apăsător şi mai greu de pătruns, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin, dar în jur nu reuşeşte să distingă nimic, doar pătura albă a cărei strălucire începea să pălească odată cu lumina zilei.

Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers, mâinile o dor, inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit?

Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Nu mişcă nici măcar un fir de iarbă, toate sunt acoperite de stratul gros de nea. Copacii nu se mai văd, se ascund acum, de când cu căderea nopţii. În spatele ei, Ursu s-a aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele o priveşte cu ochii lui mari, omeneşti şi tace. Nu ştie vorbi. Ridică doar o ureche şi încearcă să desluşească un zgomot cât de mic în liniştea din jur. Nu aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Nu se aude bine nici ea, măcar. Doar bătrânul câine dă obosit din coadă.

„Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te înainte şi adu pe cineva să mă scoată de aici. Hai cu mama, ştiu că poţi. Fugi până la vecinul Mărin şi vino cu el după mine. Iote, eu mă aşez aici şi nu mă mai mişc. Aştept să te întorci.” Câinele o priveşte, dă din coadă şi stă. Nu-i vine a pleca. „ Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Şi cum câinele nu se dă dus, ridică ciomagul să-l lovească. Câinele se fereşte, se mai uită o dată în urmă şi o ia la fugă peste câmp. Moaşa Ghiţa, obosită de atâta efort, răsuflând din ce în ce mai greu, se aşează uşurel în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept. O să vină cu siguranţă, trebuie doar să nu mă mişc de aici.”

S-a înnoptat de tot. Şi dacă ar vrea să meargă mai departe acum, nu ar mai vedea pe unde merge. Începe să simtă cum frigul pătrunde încet prin hainele ude. Prin faţa ochilor orbi de vârstă şi de noapte îi trece toată viaţa ei petrecută la marginea acestui sătuc de câmpie.

De când s-a măritat  stă la marginea satului. De la căsuţa ei joasă de paiantă, până la marginea lanului cu porumb e o aruncătură de băţ iar vara  când e senin şi limpede cerul, satul în care crescuse se vedea destul de bine. Nu sunt decât 3 km între cele două sate.

Cum casa ei e aşezată pe jumătate în câmp, deseori se trezea că-i intră în bătătură ba un iepure rătăcit, ba câte o vulpe şireată în căutare de ouă proaspete şi găini grase să-şi hrănească puii veşnic flămânzi. Acum degeaba mai veneau, nu mai aveau ce să-i fure. În tinereţe se necăjea şi blestema când găsea dat iama prin găini şi se trezea fără cele mai frumoase exemplare.

Omul ei, mai blând din fire, încerca s-o calmeze totdeauna. „Lasă tu, Ghiţă, că trebuie să trăiască şi lighioanele câmpului. Noi om creşte altele!” Se enerva şi înjura mai tare când îl auzea aşa. „Păi bine, Ioane, cum să mai dăm noi înainte când toată agoniseala noastră se duce într-o noapte la vulpi? Tu gândeşti când vorbeşti?” „ Si mai dă-o-ncolo de agoniseală, Ghiţă! Pentru cine agoniseşti tu? Pentru două guri ale noastre? Vezi bine că ne-a lăsat Dumnezeu singuri pe lume, după ce ne-om duce noi o să se dărâme şi coşmelia asta şi o să rămână locul gol, ca şi cum nu am fi fost. Pentru cine să agonisim noi?”

Cea mai mare durere a lui această lipsă era. Ar fi vrut şi el un sufleţel de copil să-i înveselească casa şi să-i aline bătrâneţile. Ea era sătulă de copii şi de orăcăitul lor, învăţase să nu mai simtă lipsa asta. Nu era copil în sat  pe care să nu-l fi moşit ea. De-aia îi şi rămâsese numele aşa: Moaşa Ghiţa. Toată lumea în sat îi zicea „ săru’mâna moaşă!”, de parcă ar fi fost ruda tuturor. Şi era normal să fie aşa, ea a fost prima care i-a întâmpinat cu o palmă la fund când au venit pe lume. Şi n-au fost puţini. Acum nasc toate la maternitate, în spital cu doctor şi felceri pe lângă ele. Copiii nu se mai nasc în patul lor să se adape din sânul mamei cum ies din găoace, ca atunci când îi ajuta ea să vadă prima dată lumina lămpii sau a lumânării. Au camere separate şi ajung să-şi cunoască mama abia după ce au urlat bine o zi întreagă singuri în pătuţul ăla cu gratii de fier din spital. Ăia pe care i-a moşit ea aveau saltele de paie cu cearsafuri albe, scrobite şi căldura mamei lângă ei. Ce să zică ea acu? Or ştii ei mai bine doctorii ăştia de acu’, că doar sunt şcoliţi pe la şcoli înalte, nu ca ea. Şi nici nu se mai nasc copii mulţi ca odinioară. Abia dacă mai vin pe lume doi-trei pe an.

Eheei, pe vremuri năşteau muierile şi câte două într-o noapte. Ce timpuri au fost! Ea, tânără, abia apuca să închidă ochii că-i şi bătea câte unul în poartă. Veneau bărbaţii îngrijoraţi şi speriaţi în crucea nopţii de-i întărâtau câinii. „Hai moaşă Ghiţo, că moare! I-a venit sorocul nevesti-mii şi urlă acolo în pat de-mi e milă de sufletul ei. Dacă-ţi spun că moare, moare!?” „Taci mă prostule, că nu moare. Dă-ţi o palmă peste gura aia spurcată! Mă-ta a murit când te-a făcut pe tine? Stai să-mi trag fusta pe mine şi vin!”

Trăgea repede fusta şi bluza pe ea, încălţa te miri ce şi pleca cu omul şi cu emoţia lui. Ajunsese de se culca îmbrăcată când ştia că are vreuna căreia trebuia să-i vină sorocul. Nu-i murise nici o muiere în braţe. Pe toate le scăpase şi toţi îi mulţumiseră. Când îi vedea pe bărbaţii ăia mustăcioşi cu privirea dură cum se înmoaie şi plâng ca nişte copii când auzeau plânsul pruncului lor, o treceau şi pe ea lacrimile. Apoi ei plecau de se îmbătau ca porcii, se întorceau cu sămânţă de scandal şi nu de puţine ori luau la bătaie muierea lăuză şi neputincioasă. Ptiu, blestemaţii! Ce le-ar mai fi făcut ea de-ar fi fost în locul muierilor alora plânse şi supuse!

Ea a fost aprigă muiere. O singură dată încercase în tinereţe Ion al ei să ridice mâna. Se îmbătase la o nuntă şi venise acasă cu chef de ceartă, montat de nişte fârtaţi de-ai lui de pahar. El ridicase mâna, ea luase toporul de coadă. „Dă-i tu că rămâi fără mâini cât ai clipi!” Aşa i-a zis şi s-a uitat odată la el cu o privire de oţel pe care o căpătase luptându-se cu viaţa şi cu moartea în fiecare zi. El se uitase în ochii ei şi se trezise imediat din beţie. A coborât mâna ruşinat şi a ieşit pe uşă. De atunci nu a mai ieşit niciodată cu fârtaţii la cârciumă şi nici nu i-a mai primit în casă. A avut ea grijă de asta. Frumoasă viaţă a avut, ar fi păcat să-l mânie pe Dumnezeu spunând că nu. Offf!

I-au îngheţat picioarele de s-au făcut sloi. Nici mâinile nu le mai simte în mănuşile de lână. I s-a făcut şi somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Cum s-o găsească acu’, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal, aşternându-i-se pe umeri şi pe creştet în căpiţe mărunte de zăpadă. Îşi suflă în palmele îngheţate încercând să se încălzească niţel de la propria-i suflare. Slabă speranţă, suflarea ei e atât de mică şi de rece, încât nici măcar nu se mai simte. De-ar mai trăi moşul ei ar veni acu’ după ea. S-ar fi îngrijorat că nu primeşte vorbă de la cumnată-sa că a ajuns cu bine la ea.

Dar cum îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acu’, cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Lasă, că-i trimit vorbă Lenii să vină ea la noi. Hai că mă ridic şi vin la tine. Mă omule, mă… Să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

Îi venea să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună din orice la gura sobei până se făcea mâncarea. I se părea că stă deja în faţa plitei încinse iar pe plită fierbe încet mămăliga în ceaun. Făcuse o tocăniţă cu ceapă multă şi aşteptau acu’ să se coacă mămăliga, s-o răstoarne să mănânce. Plita dogorea şi ea transpirase pe frunte cu mestecăul în mână, tot frecând la mămăligă cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” „Ba-mi place, Ghiţă, cum să nu-mi placă? Uite, pune-mi acu una pe obraz, colea!” „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat, ai?!” „Da’ ce-are pupatul cu picioarele, muiere? Că doar picioarele mă dor şi nu mă lasă să merg, inima e bună, cere dragoste, nebunatica! Ce treabă are cu picioarele?” „Hai, hai, du-te azi unde plecaşi, că dau cu mestecăul după tine! Auzi la el, om bătrân, la ce-i stă capul!” Se îmbujorase de tot Ghiţa. Tare drag îi e omul ăsta al ei, iubăreţ şi blând.

Se trezeşte şi se scutură odată ca de friguri. I-a luat Dumnezeu minţile? În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Simte mii de ace în obraji şi-n ochi, nasul o doare de-i vine să urle, degetele la fel.

„Lasă, Ghiţă, fii tu cuminte că sunt aci, cu tine. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, să vezi tu că te trezeşti bine. Lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat.” „Ce ştiai, omule? Ştiai pe ăl din baltă, habar nu aveai! În prima noapte îţi clănţăneau dinţii în gură aşa cum îmi clănţăneau şi mie!” „He, he! N-ai uitat, ai?  Da ne-am descurcat până la urmă, nu? Ne-am descurcaaat şi am rămas aşa, ca atunci, de-mi tremurau genunchii de câte ori te atingeam noaptea în pat. Ştiam io că o să-mi aprinzi sângele în mine toată viaţa, măi muiere!” „Lasă Ioane, că nici mie nu mi-a trecut. Tare-mi plăcea când îţi simţeam corpul vânjos şi cald lângă mine în pat.  Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că se termină!” „Nu se termină acu’. Ne mai dă Dumnezeu, o să vezi. Tot unul în braţele celuilalt om fi şi de-acu’ înainte. Hai, închide ochii că te-ncălzesc io. Uite, mă întind aci, lângă tine.”

„Ştii tu, Ioane, de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia pe care i-am măcelărit, mă. Pe toate le-am ajutat să avorteze şi nu ar fi trebuit. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Bine că n-ai văzut, mă! Bine că n-ai văzut… mai mişca câte o mânuţă, câte un picior… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era aşa, ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se devea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

*

Epilog

Dimineaţa a venit la timpul ei, crăpând încet pleoapele zilei. Norii cenuşii doar s-au luminat a ziuă, ninsoarea continua să cadă ca şi în ziua precedentă, mută, albă, liniştită. Pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos, cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte, parcă ar plânge. „ Ăla nu e câinele lu’ moaşa Ghiţa, Mărine?” „ Ba al ei e! Ce-o fi păţit? I-o fi venit să moară de-o fi fugit aşa de-acasă şi urlă acolo, în marginea drumului în câmp.” „Io ştiu… mă trece aşa, un fior. Ia du-te tu şi vezi ce face moaşa Ghiţa, că nu se simte nicio mişcare la ea. Nici focu’ nu l-a făcut în dimineaţa asta. Uită-te şi tu, nu iese nici un fir de fum pe coş! O fi murit acolo singură în casă, Doamne fereşte.”

În casa goală şi îngheţată, lucrurile îl priveau pe Mărin mirate, întrebându-l de ştie ceva de stăpâna lor. S-a înfiorat omul şi a ieşit afară. A strigat vecinii, a alertat autorităţile.  Tot satul a ieşit s-o caute pe moaşa tuturor. Până seara au bătut câmpurile şi au răscolit zăpada. Au adus miliţienii şi câini lupi antrenaţi pentru căutare, le-au dat haine de-ale ie să-i ia mirosul. Totul a fost în zadar.  Parcă o înghiţise pământul. S-au lăsat bieţii oameni pătimaşi. După o săptămână a murit şi bietul Ursu în bătătura lui Mărin. Le-a rupt sufletul. Până şi-a dat ultima suflare a schincit şi a urlat. Nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă.

Iarna a fost grea în anul ăla. A nins o săptămână încheiată, a venit gerul şi a troienit-o, apoi viscolul şi a spulberat-o, după aia din nou ninsoare mare. Zăpada a rămas pe câmp până hăăt târziu la început de aprilie. Abia după ce a dat colţul ierbii, un tractorist a dat peste corpul umflat şi înnegrit al bătrânei pe care o acoperise până atunci zăpada cu pătura ei groasă. Şedea chircită pe marginea unui şanţ cu hainele putrede şi sfâşiate de lighioanele ce-o dezgropaseră din mormântul improvizat de iarnă.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Poveşti la gura sobei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s