Poveşti la gura sobei – Arătarea

de-ce-avem-cosmaruri-1280x800

 

 

 

 

-Eram tânăr flăcău pe vremea aia, nu gârbovit ca acum. Eiii, taică, cine ştia că vremea o să treacă aşa repede? Acu’ abia mai pot merge pe drum, dar pe atunci eram cel mai mândru flăcău din toate satele din jur. He, he, aţi crede că mă laud degeaba! Întrebaţi-l pe ăsta, să zîcă el dacă nu spui adevărul! Zîi mă fârtate, tu, am dreptate sau nu?!

-Ai, dă-te dracu’! Aşa e, mă! Ne distram şi noi la bal până apărea ăsta, că pe urmă se ducea dracu toată distracţia. Toate fetele erau cu ochii după el, una nu ne lăsa! Unul a fost Gicu în zona asta, mă! Când apărea ăsta înalt, subţire, proaspăt bărbierit, dat cu odicolon, crezi că-i rezista vreuna?

-Vezi? Vă zîsăi io că nu mă laud degeaba. Vă spuse şi fârtatu’. Da n-am avut noroc, taică. N-am avut, ce să fac. Câte fete n-am avut io în sat! Numai una şi una. Ce folos că fugeau ca dracu de tămâie când mă duceam cu taica în peţit? Când auzeau mumele lor cu cine vor să se mărite, luau foc! Cum să-şi ia ele de ginere unul cu mamă vitregă? Aşa era pe vremea aia, nu se îndemnau fetele să se bage noră în casă la unu’ fără mamă. Păi vitrega e vitregă şi cu el, dar cu nora? Am început să caut prin satele dimprejur. Succes aveam, noroc – nu, ce să fac.

O găsisem pe nevastă-mea asta la trei sate depărtare. Mă duceam de două ori pe săptămână la ea. Să ştiţi că am avut şi eu, în sfârşit, noroc cu dragostea ei! Atâta m-a iubit fata asta că şi-a înfruntat toată familia pentru mine! Nu-mi pare rău acum, da’ la început ne-a fost greu de tot… Ei, taică! Habar nu aveţi voi cum e să fii al nimănui şi să trăieşti doar prin uşi străine! Am făcut-o şi pe asta, ce era să facem? Dacă asta ne-a fost soarta?

Şi cum spusăi, mă duceam de două ori pe săptămână pe la ea. Cu bicicleta mă duceam. Stăteam ce stăteam împreuna, apoi veneam acasă. Când era câte o sărbătoare mai mare şi se făcea bal, întârziam mai mult şi ajungeam acasă aproape la ziuă. Murea maică-mea – vitrega – când vedea că intru odată cu zorile pe poartă! O jumătate de oră nu-i tăcea gura până o lua taica la înjurături să mă lase să mă odihnesc pentru a doua zi. Dormeam o oră-două şi venea taica de mă trezea să merg la câmp.  Nu mă angajasem pe atunci, abia peste un an m-am angajat la SMT-ul din sat, tractorist. Era greu, că adormeam pe mine pe loc, cu coarnele plugului în mână. Taica se făcea că mai scapă biciul şi mă mai şficuia cu vârful lui de mă trezeam imediat. Ce ştiţi voi? Acu’ dormiţi până la prânz şi a doua zi sunteţi în cârciumă iar! Noi ştiam şi ce înseamnă distracţia şi ce înseamnă munca!

-Ai,  bă, nea Gicule, ce-o lungeşti atâta? Te apucaşi acu’ să ne faci nouă morală! Da ce, noi nu muncim? Muncim şi noi, chiar dacă nu cum munceaţi ale matale odată! Zii mai departe povestea şi lasă morala!

-Eteee, vă deranjează când se ia omul de voi,  ’reaţi ai dracu’! Ho că vă spui acu’ mai departe! Ia, care mai dă o ţuică?

În cârciuma slab luminată atmosfera sărăcăcioasă era întreţinută de mesele cu picioare reci de metal, acoperite de muşamale ieftine, înflorate, de scaunele de plastic cu spătar, potrivite mai degrabă pe o terasă de vară decât într-o încăpere cu pretenţii ca acea bombă din mijlocul satului. Pereţii afumaţi de la atâta tutun prost tras în plămânii clienţilor fideli şi eliberat apoi să se lipească în voie de vopseaua de proastă calitate şi geamurile opace, vopsite în albastru nu lasă să intre nici măcar o rază de lumină, deşi afară întunericul nopţii nu acoperise încă tot cuprinsul.

În jurul unei mese murdare plină de pahare şi sticle de tărie, trei tineri şi doi bătrâni îşi omoară timpul sub un bec chior pătat şi plin de praf de care, uitată din timpul verii, atârnă o hârtie lipicioasă pe care îşi dăduseră obştescul sfârşit câteva muşte ce se uscaseră deja.  Pe feţele oamenilor lumina se juca cu umbre desenând imagini fanteziste pe feţele ţepoase şi ridate ale bătrânilor.

Gicu sugea cu poftă dintr-o ţigară fără filtru. Părul încă negru îi stătea lipit de ţeasta mică ce stătea agăţată în vârful unui gât vânjos, făcut să susţină un cap de două ori mai mare. Ochii mici, căprui îi jucau vii sub fruntea înaltă pe care cădeau câteva şuviţe din părul soios, obrajii nebărbieriţi purtau fiecare câte două şanţuri adânci ce coborau până la colţul gurii cu buze subţiri, ferme şi un pic ţuguiate. Nodul lui Adam, proeminent, i se ridica şi cobora sub pielea ridată şi îmbătrânită de pe gât cu fiecare sorbitură din ţigară, cu fiecare vorbă. Când dădea peste cap păhăruţul cu ţuică îi cobora atât de tare că aveai senzaţia că o să şi-l înghită şi ă să se înece cu el. Apoi nodul revenea la locul lui şi bătrânul plescăia din buze şi se ştergea cu dosul palmei la gură cu o satisfacţie greu de redat. Trântea cu putere paharul pe masă, se scutura şi trăgea din nou din ţigară, privind pe rând la comeseni să simtă cât de tare le-a captat atenţia pentru povestea pe care le-o spunea învârtind vorbele cu o măiestrie înnăscută.

Tinerii, cu ochii roşii de fum şi băutură, cu pungi mari sub ochi, aşteptau nerăbdători ca moşul să-şi termine povestea ce se anunţa atât de palpitantă. În spatele barului, cârciumarul picotea sprijinit într-un cot şi capul îi cădea din când în când de pe perna improvizată în podul palmei. Era un om fără vârstă, cu o burtă proeminentă peste care întinsese ochiurile unui pulover tricotat din lână vopsită cafeniu. Pe cap avea o bască decolorată ce fusese odinioară neagră, al cărei moţ drept părea că-şi râde de soarta amară a beţivilor ce călcau zilnic pragul bodegii.

-Bă, nea Nicule! Mai dă, bă, o ţuică pentru nea Gicu ăsta, că i se uscă gâtul, nu mai poate povesti!!

Cârciumarul mai turnă un pahar de ţuică, îl aduse la masă şi-şi reluă picoteala în spatele tejghelei. Bătrânul povestitor bău cu sete din nou, îşi şterse gura cu dosul palmei muncite şi începu din nou să povestească.

-Mă întorceam în noaptea aia de la un bal din satul vecin. Se făcuse acolo la căminul cultural bal  de Sfântul Andrei.  Mă dusesem şi eu, cum să lipsesc? Mai ales că venea şi nevastă-mea asta şi nu puteam s-o las singură să se uite altul la ea şi să mi-o fure. Mă cam bătea gândul s-o cer de la ta-su. Mi se aprinseseră călcâiele tare de tot, ce mai. Da şi aveau după cine, că nicio fată din satul nostru nu era aşa frumoasă ca ea cu ochii ăia mari, albaştri şi coadele împletite până la brâu. Şi cânta, măi taică, muierea asta a mea când era tânără, de ziceai că-i privighetoare! Până şi muma mea vitregă recunoştea că nu a auzit pe nimeni cântând aşa frumos, chiar dacă în ochii ei nu era bună de nimic altceva! M-am dus cu bicicleta, ca de obicei. Că s-a nimerit să fie o toamnă lungă şi blândă cum nu mai văzusem până anul ăla! La sfârşit de noiembrie a fost un soare frumos, de am jucat în curtea căminului cultural în cămaşă cu mânecă scurtă! Dacă vă spui, aşa a fost! Nu-i aşa, fârtate?

-Aşa e, taică, aşa cum spune ăsta! A fost o zi ca de primăvară şi ne-am distrat atunci până târziu. Io am rămas acolo, la un văr de-al meu. Ăsta s-a întors acasă, nebunul! L-am rugat să rămână cu noi, da’ ce, am avut cu cine ne-nţelege?

-Păi trebuia să mă întorc, cum să rămân acolo? Ce-ar fi zis taica dacă nu m-aş fi întors în noaptea aia acasă? Am stat şi eu până pe la două la bal. Am dus-o acasă pe Verginica, apoi m-am întors şi am mai băut o bere cu fârtaţii, am mai povestit, mi-am luat bicicleta şi am plecat către casă. Eram aşa, un pic cu chef, nu mă îmbătasem. Atunci când eram plecat nu îndrăzneam să beau mai mult, că veneam cu bicicleta şi nu voiam să cad să dorm prin vreun şanţ până dimineaţa. Mă mai abţiguiam io un pic uneori, dar nu mai mult.

În timp ce vorbea, pe fruntea bătrânului ridurile se adânceau şi faţa căpăta o seriozitate gravă, uşor speriată şi întunecată.

-Mă taică, şi-am urcat io pe bicicletă şi-am luat-o la pedalat către casă. Era o lună plină şi-o lumină aproape ca ziua, aşa era! Îmi vedeam umbra cum aleargă pe lângă mine de ziceam că în crucea verii sunt, în în prag de iarnă. Pe marginea drumului numai copaci. Era plin de meri, peri, pruni, nu ca acu’. Acum au tăiat ăştia tot, ai dracu’ şi n-au mai pus nimic în loc! Îşi întindeau crăcile alea negre, fără frunze către lună şi cum te loveai de umbra lor pe şosea, poc-poc, poc-poc, parcă ţi se făcea urât. Îţi venea să crezi că întind nişte mâini costelive să te apuce de guler. Ies io din satul ălora şi dau în câmp. Mă, io nu sunt un om fricos, voi mă ştiţi! Sunt al dracu’, nu mă sperie pe mine orice, dar în noaptea aia, când am intrat în petecul ăla de pădure de se întinde pe la mijlocul drumului între noi şi ei, m-a trecut un fior rece pe şira spinării!

Tinerii izbucniră într-un râs nervos.

-Olele, moşule, dă-o dracu’! De ce să-ţi fie frică, mă? Că pe acolo nici câinii satului n-ajung!

-Să nu râdeţi, taicule, că nu-i de râs! Pomii s-au apropiat şi s-au îndeşit iar luna parcă nu mai avea atâta putere să lumineze drumul, să mi-l aştearnă alb ca-n palmă ca până atunci! Îl întindea înaintea mea tot umbre tremurătoare. M-a luat frica, cât mă vedeţi voi de vânjos! M-a luat frica, vă spui drept! Uite aşa, cu gheaţă pe spinare şi cocleală în gură mi-a intrat! Parcă mi se umflase şi limba şi nici nu mai puteam să respir cum trebuie, de înghiţeam în sec tot la două-trei rotiri de pedală. Am început să pedalez mai tare şi mai tare, să scap dracu’ de acolo, din iadul ăla! Când mă apropiam de mijlocul pădurii, văd io în faţa mea o arătare neagră.

Parcă mergea înaintea mea, aşa, ca un om înalt, cu o manta din aia de război lungă pe el şi cu un câine negru la picior. Într-o mână părea să aibă o ghioagă mare, aproape cât el de lungă, pe care-o muta în ritmul paşilor, tot înainte.  Mi s-a uscat gura de tot şi mi s-au încleştat mâinile pe coarnele bicicletei. Mă, taică, mă şi venea un viscol dinspre omul ăla de credeam că o să-mi îngheţe obrajii şi nasul cu totul! Dintrodată a început să bată un vânt îngheţat şi crăcile copacilor trosneau şi se aplecau până aproape de pământ de parcă ar fi vrut să pună mâna pe mine. Imi tremurau genunchii, sincer vă spui! Dau eu să pedalez mai repede, dar a dracu’ bicicletă, parcă pedalam în gol, nu se mişca deloc şi vântul ăla îngheţat mă bătea în faţă. Dau să ocolesc arătarea, nu reuşesc. Cum încercam eu să merg mai repede să trec de ea prin stânga, se punea de-a curmezişul cu ghioga aia mare, dacă dam să trec prin dreapta la fel! Îmi venea să strig, da-mi luase necuratul şi glasul. Nici un sunet nu puteam scoate, nimic! Eram mut ca toţi muţii, doar în mintea mea urlam cât toţi câinii satului la lună plină. Credeam că mi-a venit ceasul, ce mai! M-aş fi închinat, dar nu-mi puteam dezlipi mâna de pe coarnele bicicletei. Eram gata-gata să fac pe mine de frică! N-am crezut că mai scap viu de-acolo. Ce mi-a venit mie, atunci, să-mi fac cruce cu limba-n gură! Toată viaţa mi-am bătut joc de popi şi de biserică, nu am învăţat nici Tatăl nostru, nu ştiam nici măcar o rugăciune, dar nevoia te învaţă de toate în ceasul de pe urmă! Aşa că am zis şi io un „Doamne iartă-mă şi-ajută-mă” şi făceam cruce după cruce cu limba pe cerul gurii. Parcă a început să se dezgheţe aerul, să mă încălzesc şi am prins putere.

Pe comeseni îi trecu fiorul de gheaţă pe spinare. Până şi barmanul se trezi cu totul ascultând povestea şi văzând cu ochii minţii arătarea cea neagră şi ciudată. Zâmbetul şi badjocura le dispăruse tuturor de pe faţă, ba parcă şi beţia se muiase şi-şi luase picioarele la spinare speriată de-aşa întâmplare fantastică.

-Cam pe la marginea pădurii, am prins viteză deodată şi am reuşit să trec înaintea arătării. Am zărit-o doar aşa, cu coada ochiului, că nu am îndrăznit s-o privesc în faţă. Auzisem io din ăi bătrâni că dacă apuci să priveşti în ochii goi ai unui strigoi eşti pierdut. Atunci îţi ia sufletul cu el şi dus este, de te lasă mort ca toţi morţii în mijlocul drumului. Nu m-am uitat, mi-a fost frică, vă spusăi. Mă, cât sunt eu de tare, acu’ mă mir că nu m-am scăpat în pantaloni! Sub o pălărie mare nu se vedea nici un cap, nimic. Doar gulerul mantalei ridicat părea că ţine pălăria aia să n-o zboare vântul! Ciudat era că în jurul meu bătea crivăţul îngheţat, iar pe lângă arătarea asta nu mişca nicio crenguţă, nimic. Linişte totală. Mă uit io în jos şi eram gata să leşin! Tocmai când mi-a venit să deschid gura să-i dau bună seara, luna a luminat iar drumu’ ca-n palmă şi pe şosea, doar umbra mea! Taică, dacă atunci nu mi-a luat Dumezeu minţile, io cu mintea întreagă mor, să ştiţi! Am pedalat ca nebunul, fără să privesc în urmă, am intrat în sat pe la baza de cereale şi dus am fost! La prima uliţă au început să cânte cocoşii. Am ajuns acasă lac de apă, cu hainele ude în spate de puteai să storci apă din ele. Am adormit imediat, ca după scăldat. Ca un copil mic am adormit! M-am trezit peste trei zile, când nu ştia taica ce să-mi mai facă, mă păzeau cu lumânarea şi-mi aduseseră popa să-mi citească că mor. Am zăcut atunci două săptămâni de friguri, că vedeţi voi, intraseră nişte friguri mari în mine, de nu mai credea nimeni că o să mai scap. Vorbeam fără şir şi spuneam numai tâmpenii de se cruceau bieţii oameni adunaţi ciopor, ca la căpătâiul mortului, ce mai! Toţi aşteptau să-mi iasă sufletu’ şi habar nu aveau ce mi s-a întâmplat! De-atunci când mai trebuie să plec noaptea la drum nu mai plec niciodată singur aşa, în crucea nopţii. Mai bine aştept până a doua zi, decât să mai păţesc ce-am păţit. Aia e taică, erau alte vremuri! Pe timpul ăla Sfântu Andrei chiar scotea moroii la plimbare!

Peste încăperea plină de fum, cu lumina ei chioară, se lăsă o linişte de mormânt. Tinerii tăceau cu ochii în paharele din care uitaseră să bea, în scrumieră ardea singur un capăt de ţigară şi fumul se înălţa alb către pătura groasă de deasupra. Gicu, îngândurat, privea în gol şi mărul lui Adam i se mişca singur, arar, ca şi când ar fi încercat să tot care saci cu aer până-n plămânii rămaşi goi după o asemenea poveste. Fârtatul freca cu degetul noduros pe muşamaua soioasă, urmărind liniile desenelor decolorate. De-ar fi fost vară până şi muştele ar fi rămas mute.

Undeva, în depărtare, se aude lătratul nervos al unui câine. Toţi câinii uliţei sar să-i răspundă cu părul zbârlit pe ceafă şi sparg cu glasurile lor tăcerea aşternută peste povestea lui Gicu ale cărei imagini stranii încă pluteau amestecate prin colţurile întunecate ale cârciumii.Bărbaţii se scutură ca de un somn greu aşternut pe umerii lor pe nevăzute.

-Taci bă, neică Gicule, că nu te credem! Astea-s poveşti de adormit copiii, bă!

-Bine, taică! Treaba voastră dacă nu credeţi! Io vă spusăi! Să nu păţiţi ca mine, că pe urmă vă aud plângându-vă pe-aci că v-a strâmbat gura vreun moroi! Io am avut noroc mare, mă! Mare noroc, am avut că mi-a venit în gând să-mi fac cruce cu limba-n gură! Mi-a zis şi popa atunci „Mă copile, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a luminat mintea să-ţi închini măcar suflarea, că dacă nu o făceai, acu’ îţi cântam prohodul!” Aşa era, să ştiţi!

-Păi şi ce-ai făcut, bă? Cum te-ai mai însurat, dacă nu te-ai mai dus pe la tanti Verginica?

-Ei, pe nevastă-mea am luat-o acasă după ce m-am întremat bine, n-am mai aşteptat! M-am dus şi-am cerut-o la ta-su şi am şi luat-o! Păi crezi că-mi mai ardea mie de plecat pe drumuri bântuite? Iote, se făcură 52 de ani săptămâna trecută. De o viaţă de om suntem împreună, nu ne-am mai despărţit decât obligaţi de atunci!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Poveşti la gura sobei, trecut

2 răspunsuri la „Poveşti la gura sobei – Arătarea

  1. Frumoase şi pline de învăţăminte, aceste poveşti spuse… la gura sobei. Cine mai spune azi poveşti de demult la gura sobei? Ne-am pricopsit cu internetul, dar am pierdut obiceiul de a fi mai mult împreună cu cei dragi, iarna, la gura sobei, ascultând pe bunici, bătrâni, vecini…
    Numai bine şi un An nou c sănătate şi multe bucurii! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s