Poveşti la gura sobei – Ultima zi

Studiu%3A+iarna+2010-2011+va+fi+cea+mai+grea+din+ultimul+mileniu_142910 (1)Ca să ajungi la căsuţa lui trebuie să urci cu greu pe o uliţă îngustă şi abruptă pavată cu nisipuri mişcătoare, apoi să faci o curbă strânsă până dai în răscrucea cu fântână largă şi să cobori dealul către Jiu. De-a lungul uliţei, casele înghesuite una în cealaltă te salută respectoase. În faţa bătrânei grădiniţe în care au învăţat de-a lungul timpului generaţii întregi de bunici şi nepoţi se aşterne privirii ruina unei biserici străvechi, ce stă de strajă crucilor de piatră înegrite de vreme, aplecate într-o rână şi îngropate pe jumătate în nisip, cu inscripţii într-o limbă necunoscută locuitorilor de acum ai satului. Atâta vreme au stat în calea timpului acolo, pe dealul nisipos, că nu se mai vedea sub stratul de muşchi decât câte o literă săpată mai adânc în piatră. Bătrânii spuneau că ruinele ar fi ale unei biserici de pe vremea romanilor.

În mica răscruce abia ai loc să întorci un car. Fântâna aşteaptă încă vite la adăpat cu jgheabul ei micuţ de piatră crăpată şi plină de muşchi. Odinioară, în această răscruce, la această fântână, îşi schimbau muierile copiii şi-i rebotezau, să păcălească moartea ce le dădea târcoale. Multe suflete fragede lua atunci nemiloasa moarte! Poate că de aceea şi făceau oamenii copii mulţi, sperând ca măcar unul din ei să apuce să scape de frigurile copilăriei şi să ajungă adult.

De aici până la căsuţa bătrână nu mai sunt decât câţiva paşi. În stânga, peste garduri privirea poate îmbrăţişa toată coasta dealului până departe  pe colina nisipoasă pe care stă adormit cimitirul satului cu crucile lui de lemn cu acoperiş de şindrilă vopsit albastru şi pictat cu flori naive de primăvară. Multe stau aplecate într-o rână, cu lemnul uscat crăpat de vânturi şi ploi, cu acoperişul înnegrit şi învechit pe care nu l-a mai îngrijit nimeni de prea mult timp. Poate că şi cei care le îngrijeau îşi dorm somnul de veci în acelaşi cimitir, în aripa nouă, unde crucile de ciment sau marmură cu înscrisuri frumos sculptate şi fotografie înrămată au luat locul vechilor cruci de lemn cu acoperiş albastru ca înaltul cerului. Vara, dacă te trezeai dimineaţa înainte de răsăritul soarelui auzeai valea răsunând de bocetele femeilor ieşite la tămâiat. Îşi plângeau bătrânele soarta, singurătatea, bărbaţii duşi, copii plecaţi prea devreme. Îşi plângeau mamele pruncii cu vieţi curmate timpuriu şi copiii mamele ce i-au lăsat orfani. Deasupra cimitirului se înălţa fum alb de tămâie ce plutea lin pe apele Jiului, peste grădinile şi curţile oamenilor din marginea satului. Odată cu zorile bocetul se stingea şi lăsa loc unei noi zile cu bune şi cu rele.

Casa era odinioară ascunsă de o boltă stufoasă de viţă de vie şi avea intrarea flancată de doi brazi falnici. Clipea din ferestrele albe ascunse pe jumătate în spatele gardului înalt de scândură nouă, ca un pisoi aşezat pe lăbuţe ce pândeşte cu ochii larg deschişi un şoarece, pitit după o piatră. Urmărea de la ferestrele ei tăcute toată viaţa ulicioarei.

Acum gardul a putrezit de vreme şi stă într-o rână împuţinat şi trist. Banca de la portiţă a dispărut, iar portiţa, odinioară solidă şi grea, flendure tristă şi abătură în ferecăturile rămase prea largi pentru lemnul ei subţiat de ploi şi viscol. În bătătura goală doar zăpada mai tronează albă, imaculată, neatinsă de niciun pas de om sau lighioană. Sub cuşma albă casa pare părăsită. Până şi brazii falnici şi-au luat rădăcinile la spinare, i-au spus la revedere şi au plecat pe drumul fără întoarcere. Dacă un fir subţire de fum nu ar ieşi pe coş, ai crede că nu mai locuieşte nimeni în căsuţa părăsită cu ochii închişi sub geamurile murdare acoperite cu ziare zdrenţuite îngălbenite de  vreme.

Portiţa scârţâie cu durere, împinsă greu de un băiat căruia abia-i mijea mustaţa. Venise pregătit cu lopată pe umăr, cojocuţă de miel în spinare, căciulă cu urechi pe cap, ghete îmblănite în picioare şi o traistă cu merinde atârnând într-un echilibru fragil pe coada lopeţii. Noianul din spatele porţii e mare şi cu greu poate fi clintit, să facă loc pentru o lopată. Totuşi, tânărul reuşeşte cumva să se strecoare şi să facă pârtie de un pas până la intrarea în casă, apoi până la stiva de lemne din bătătură, până la fântână, până la câinele bătrân care, aproape îngheţat, abia reuşeste să mişte din coadă. Ninge liniştit de două zile şi zăpada a avut timp să se pună din belşug, netulburată de nimeni. În podul casei se aud porumbeii. Nici ei nu îndrăznesc să zboare pe timpul ăsta hain.

Tânărul s-a încălzit. Ochii îi sclipesc şi obrajii s-au rumenit ca merele în prag de iarnă. Doar nasul îl simte îngheţat şi degetele de la picioare au început să-l doară în ghetele îmblănite prin carâmbul cărora zăpada şi-a făcut cu generozitate loc. Scoate o ciutură cu apă aburindă şi pune în vasul câinelui, peste gheaţa de pe fund. O lasă un pic, gheaţa se desprinde, o aruncă şi pune altă apă, proaspătă. Bătrânul Lăbuş bea însetat. Din traista cu care a venit scoate un colţ de mămăligă rece şi i-l aruncă în cuşcă. Câinele dă din coadă recunoscător. Prima masă după două zile.

Tropotind să se scuture de zăpadă băiatul se îndreaptă acum spre casă. În faţa uşii îşi scutură căciula, îşi bate bine pantalonii pe care zăpada s-a topit şi a îngheţat deja, ia sacoşa, deschide uşa şi intră. Îl întâmpină un miros greu de fum, aer stătut, praf şi bătrâneţe. În camera largă, pe un pat de spital cu gratii de fier şi saltea de paie, stă întins un bătrân. Pe chipul ridat şi obosit nu-i poţi citi vârsta. Pare să fi fost bătrân de-o veşnicie, atât de adânci îi sunt ridurile ce-i taie obrazii despărţindu-i în dealuri şi văi până la bărbie. Pe cap poartă un fes negru, murdar de atâta purtat şi plimbat în mâini în lungile ore de singurătate. Sub plapuma cu cearşaf rupt, de o culoare incertă se ghiceşte corpul osos, împuţinat, pe care pielea atârnă flască, lipsită de muşchii demult atrofiaţi. Din ochii albiţi de bătrâneţe, apoşi, curg boabe mari de lacrimi pe albiile săpate în obraji.

  • Săru’mâna! Ce faci, bătrânule? Ce-ai de plângi, credeai că nu mai vin?
  • Ce să fac, taică… uite stau şi eu şi-mi aştept ceasul. M-a anunţat azinoapte că vine, nu mă mai lasă mult. Abia m-am dat jos din pat să fac focul.

  • Ce vorbă e asta, tataie? Ai mâncat ceva ieri? O zi nu am tecut pe-aici şi se cunoaşte! Aşa ne-a fost vorba?

–  Ei, am mâncat o ţâr’ de ciorbă… Nu intră, mă tăicuţule, nu mai intră. Parcă am un nod mare în gât care nu mă lasă să înghit. Iau o lingură, o duc la gură şi nu se duce. Abia înghit, copile.

  • Eu ştiu, tataie, dar trebuie să te străduieşti să înghiţi şi să mai iei o gură şi încă o gură! Cum vrei mata să prinzi puteri dacă nu mănânci?
  • Dă-le alimănitului de puteri, taică! Nu mai vine ele la mine, copilul meu. Viaţa mea s-a terminat, gata! Am trăit degeaba, tăicuţule. Am trăit degeaba iar acu’ la bătrâneţe toţi au uitat de mine. Doar tu mi-ai mai rămas, nimeni nu-şi mai aduce aminte să-mi calce pragul!

  • Ochii bătrânului dau în clocot de lacrimi şi glasul i se frânge sub greutatea lor. Mâinile descărnate, cu unghii mari şi riduri adânci mângâie în neştire plapuma cu care e acoperit. Tremură de parcă ar fi cuprins de friguri. Bătrâneţea îi adusese şi tremurul ăsta în mâini şi nu-l lăsa nici să ducă lingura cu mâncare la gură. De la castronul de aluminiu în care-şi încălzea mâncarea până la gură, trei sferturi din mâncare se pierdea pe drum. Când voia să bea apă se uda tot.

    • Hai, nu mai vorbi aşa că mă superi! Ridică-te să-ţi dau să mănânci că ţi-a trimis mama sarmale şi cozonac. Ţi-am adus şi-o sticlă de vin să mai prinzi şi mata putere. A desfăcut tata ieri damigeana, că a avut mama de împărţit, doar e Crăciunul. E frig aicea la matale, de ce nu pui ca lumea pe foc? Uite, nici nu ai terminat lemnele pe care ţi le-am lăsat alaltăieri! De ce mă superi mata pe mine? Nu ţi-am spus că vin şi-ţi aduc altele?
  • N-am putut, taicule… abia m-am ridicat cu greu să nu-l las să se stingă. Nu mai am deloc putere, mă copile! Mai bine m-ar lua Dumnezeu odată să mă scape de chin! Uită-te şi tu cum trăiesc, taicule!!! Uită-te şi tu ce s-a ales de munca mea de o viaţă! Ţie ţi se pare normal? Am ajuns să stau cu ziare în geam, ca ultimul cerşetor! Tot mi-a luat, taică, tot! Până şi perdelele şi asternutul şi hainele de îngropăciune! Dacă mor cu ce mă duceţi voi la groapă? O să mă lăsaţi cu tronul gol din toată munca mea! Să n-am io o pereche de izmene pe mine, mă taicule? Să n-am şi io o perdea la geam, să stau cu ziarele alea să râdă lumea de mine…

  • Ochii tânărului se tulbură de lacrimi. Tuseşte să-şi dreagă glasul şi să le alunge, nu-i place să se simtă slab în faţa bătrânului. De cinci ani, de când rămâsese singur şi se certase cu fiică-sa, aceleaşi dureri le avea. Aia se supărase şi-i luase bătrânului tot din casă. Îi luase şi carpetele de pe pereţi, mobila, covoarele de pe jos, aşternuturile de pe pat, cearşafuri, perne, până şi hainele bune pe care le păstra să fie îngropat cu ele le luase. Venise într-o dimineaţă cu bărbatu-său cu un tractor, încărcase remorca şi dusă a fost. Nu i-a mai călcat pragul nici cât să-i dea bună ziua de atunci! Acum aştepta să moară să-i vândă casa. Parcă intrase dracul în ea.

    • De mai taci că nu râde nimeni! Şi dacă râde râde de prostia lui, nu mata. Ce treabă ai cu lumea? Dă-o dracu’ de lume, că unul nu vine să-ţi aducă o coajă de pâine şi să te întrebe de mai trăieşti sau nu! Ce te interesează ce zic ei?
  • Nu de ei îmi e, taicule, de mine, de sufletul meu! Cu lacrimi şi durere le-am făcut pe toate, că am fost sărac şi oropsit de soartă, aveam pantalonii peticiţi în cur când m-am însurat. Şi acu’ ajunsăi mai rău ca atunci, când eram măcar tânăr şi-n putere. Nu mai pot, taicule, nu mai vreau nici să trăiesc! Să mor să nu mai văd nimic, c-am fost prost şi m-am lăsat pe mâna copiilor iar acu’ stau şi îngheţ aci singur, fără nimeni pe lângă mine. Mă rog toată noaptea şi nu închid ochii de frică, să nu cumva să mor şi să nu mă ştie nimeni. Să apuc să-mi aprind şi io un muc de lumânare măcar, să nu mă duc în întuneric aşa cum trăiesc. Că am fost şi io cineva în lumea asta şi n-am făcut rău la nimeni, tăicuţule!

  • Lumina din încăpere e tristă, cenuşie, ceţoasă, iar becul mic atârnat în tavan nu face decât să împrăştie umbre prin colţuri. Camera e goală. În afară de patul cu vopseaua sărită de pe cadrul metalic, două preşuri murdare şi găurite pe jos, un dulap străvechi de bucătărie cu două uşi ce se deschid cu greu  pe care este întinsă o muşama şi este folosit drept masă, doar o plită într-un colt mai ocupă puţin spaţiu. Nu e o sobă adevărată, e o plită ridicată pe nişte plăci desperecheate de teracotă, construită rudimentar cât să aibă unde-şi fierbe oala şi cu ce se încălzi în acelaşi timp. Mare diferenţă faţă de frigul de afară nu se simte. Pe sub uşa veche intra frigul ca-n grajd. S-a strâmbat şi ea săraca, de la atâţia ani ce-au trecut peste lemnul ei. Geamurile nu se închid bine, tocăria de lemn e coaptă de soare şi roasă de ploi. Pământul amestecat cu paie cu care fusese cândva pomostită şi făţuită încăperea se tocise şi căpătase gropi din loc în loc.

    Băiatul aţâţă focul şi pune crăticioara cu sarmale la încălzit şi câteva felii de mămăligă pe marginea plitei. Mămăliga începe să sfârâie şi să prindă crustă. Încăperea se umple de miros apetisant de varză acră, carne şi mămăligă coaptă. Îi spală castrolul vechi şi tocit de aluminiu, îi pune un pic de vin în cana de apă şi începe să-i dea să mănânce.

    • Lasă, taicule, că mănânc io. Lasă-le pe masă şi du-te, c-oi avea treabă, copilul meu.
  • Nu mă duc niciunde, stau cu mata! Lasă să-ţi dau eu, că mata dai jumătate pe haine şi pe jos. Şi nu mănânci nimic singur, te ştiu eu! Hai să te ridic un pic şi stai cuminte să mâncăm împreună. Ia de-aici o gură de vin, să meargă sarmalele. Hai mă, bunule, nu mă supăra!

  • Bătrânul îşi înmoaie buzele în vinul rece. Înghite. Un firicel roşu de vin îi curge din colţul gurii pe bărbie.

    • Hai mă tataie! Înghite tot, nu-l da pe mata! Ia şi o lingură de mâncare!

    Cu greu, reuşeşte să-i dea câteva linguri de tocătură din sarmale. Obosit, cu stomacul încălzit dintr-o dată, bătrânul se lasă moale pe spate.

    • Lasă-mă, taicule, nu mai pot. Du-te acasă şi spune-i lui tac-tu să vină că io mă duc până deseară. Să-l mai văd şi io odată până nu închid ochii. Să vină şi mă-ta, să-mi cer iertare. Şi tu să mă ierţi dacă ţi-am greşit, copilul meu. De-aş fi ştiut că doar tu vei rămâne cu mine, altfel ar fi stat lucrurile acu’. Du-te acasă, copile. Să-mi pui o lumânare lângă mine şi-un chibrit. Să nu mor ca un câine, fără lumânare, de n-o veni niciunul până atunci.

    Cu lacrimi arzând sub pleoape tânărul iese afară, în ger. Aleargă către casă şi parcă drumul se lungeşte prea mult şi-l împiedică să ajungă la timp. S-ar întoarce să rămână lângă bătrânul lui bunic, dar ştie că trebuie să-și anunţe părinţii, să-i îndeplinească ultima dorinţă. Ajunge lac de apă cu lacrimile îngheţate pe obraji.

    • Da’ ce-ai muică, ce-ai păţit? Ho că nu dau turcii!
  •  Unde e tata?

  • În bătătură la animale.

  • Lasaţi tot, îmbrăcaţi-vă şi plecaţi în vale, la ăl bătrân, că se duce. Mă ocup eu de animale, voi duceţi-vă.

  • Ei, se duce! Lasă că nu are nimic, aşa face el, să nu stea singur!

  • Mă, voi înţelegeţi că vă cheamă?? Se duce, ştiu eu, simt! Eu am fost la el în fiecare zi, nu voi, îl cunosc!

  • Ce-ai, tată, ce urli aşa?

  • Mă tată, ascultă-mă! Îmbrăcaţi-vă şi duceţi-vă în vale, la tataie, că se duce, mă. Se duce şi nu poate muri fără voi! Lasă animalele că le curăţ şi le dau eu de toate.

  • Au plecat oamenii. Cu sufletul îndoit au plecat. Nu fuseseră în relaţii prea bune cu bătrânul care-i sancţionase de câte ori avusese ocazia. Se supăraseră rău când bătrânul alesese să dea casa fiică-sii şi lor nu le lăsase nimic, apoi, după de el căzuse li se făcuse milă şi se-mpăcaseră, dar doar aşa, de suprafaţă. În inima lor nu-l iertaseră, încă. Şi parcă nici nu le venea să plece aşa, pe nepusă masă chiar în zi de sărbătoare de acasă. Bătrânul se răsfaţă, ştiau ei. I se urâse singur acolo.

    Tânărul şi-a făcut de lucru pe bătătură, a curăţat grajdul, a adăpat animalele, le-a pus fân proaspăt, a mai dat la zăpadă. A făcut orice să nu simtă cum trece ziua, să nu se mai gândească la bătrânul neputincios şi la vorbele lui dureroase. Începuse să se întunece, ai lui nu se mai întorceau.

    A intrat în casă, a făcut focul care se stinsese între timp şi s-a aşezat să se încălzească puţin. Nu a mai aprins lumina, a rămas aşa, să simtă cum se întunecă.  Nu se auzea decât ticăitul molcom al ceasului de pe masă şi căderea ninsorii afară. Şi deodată, în toată liniştea aceea, s-a auzit un bocănit, ca şi cum cineva voia să intre în casă prin pod şi bătea în uşiţa din tavan, să i se deschidă. Inima i-a tresărit o dată. Apoi, în cea mai deplină linişte s-a ridicat, a aprins lumina şi-a ieşit afară. La lumina puzderiei de stele ale cerului, pământul îşi aprinsese toate stelele de zăpadă. A simţit, ştia.

    „Mergi în pace, tataie! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul mata, să-ţi găseşti liniştea!” 

    „Rămâi cu bine, copilul meu!”

    Anunțuri

    8 comentarii

    Din categoria Poveşti la gura sobei

    8 răspunsuri la „Poveşti la gura sobei – Ultima zi

    1. La mulţi ani, Lucia! Să ai un plin cu bucurii şi să ne umpli sufletul de frumos cu poveşti din care avem cu toţii ceva de învăţat!

      Apreciază

    2. De unde stii tu toate astea? Cat de multa durere poti strange ca sa o impartasesti cu noi?
      La multi ani, Lucia. Sa scrii si sa uiti ca sa-ti fie mai usor.

      Apreciază

    3. O ultima dorinta implinita poate inchide rani ce sangereaza o viata. Si poate acoperi goluri ce se casca intre oameni din… nimicuri. Frumos tare povestesti, parca am tinut o carte in maini. Am citit de doua ori azi acest articol care ma fascineaza prin acuratetea exprimarii.
      Lucia, Cerul sa te aiba in paza si sa traiesti ani frumosi si sanatosi.

      Apreciază

    4. An Nou fericit și la mulți ani cu sănătate și postări la fel de impresionante!

      Apreciază

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s