Să fericim poporul cu televizorul şi cu mâna întinsă!

Cum mama mă-sii se întâmplă de toate aceste chemări la audieri, învinuiri, arestări se fac numai cu televiziunea pe urme? Cum de încă e victimizată cu bună ştiinţă toată cloaca asta de escroci ce-au prins rădăcini direct în sacul cu bani de la buget. Ce e acest buget? Sudoarea noastră pentru care plătim taxe grase să întreţinem un stat scheletic, supt până la ultima picătură de sânge de paraziţii de care nu reuşim să-l scăpăm de atâta timp. Dar ce spun eu „nu reuşim”? Nu vrem!

E ca şi cum am plăti bilete la teatru doar pentru plăcerea de a arunca cu ouă la căderea cortinei , a fluiera, huidui şi a ne plânge că piesa e proastă. Păstrăm cu bună ştiinţă în rolurile principale cei mai proşti actori, ne entuziasmăm când îi auzim spunând prostii, când îi vedem dându-şi la gioale şi improvizând pe lângă temă pentru că nu au fost în stare niciodată să-şi înveţe replicile cum trebuie.

În timp ce noi ne luptăm să facem cunoscut lumii întregi că de la femeia de serviciu ce spală wc-urile în palatul parlamentului până la primul om în stat, niciunul nu e curat, alţii pun umărul la ridicarea nivelului de trai în ţările lor. Ei tac şi fac, noi vorbim şi nu facem pentru că trebuie să existe o lege a compensaţiei, nu?

La noi toţi sunt corupţi până în măduva oaselor, toţi fură, toţi se îmbogăţesc din contracte cu statul, tăindu-şi de fiecare dată câte o halcă generoasă din pulpa asta imensă pe care carnea tot creşte precum ficatul lui Prometeu ciugulit de vulturi. La noi de actualitate este care pe care a cumpărat, cu cât, care a dat mai mult, care a fost mai nesimţit în solicitări, care s-a încrezut prea tare în chiloţii steaua lui de hoţ norocos.

Ne place, nu-i aşa? Salivăm când îi vedem aliniaţi ca peştii pe sfoară în faţa DNA. Ştiam, noi, am spus noi, v-am arătat cu degetul demult, vă aduceţi aminte? Na că vi s-a înfundat acum! Trimitem cârduri de vulturi deghizaţi în reporteri  după mame bătrâne, copii, soţii. Să fie hărţuite, să simtă ce înseamnă să trăieşti cu teamă, să le fie umilinţa deplină! Uite-o şi pe mama ăluia cum mai plânge! „Ce plângi, cucoană, acum? Ti-a fost bine înainte când nu duceai lipsă de nimic? Ce simţi acum că fiu-tău e la pârnaie?”

Nu contează cine sunt, cine au fost, cum gândesc! Nuuu! Contează doar ca noi să ne mai alimentăm un pic ura şi frustrările stând comod în faţa televizoarelor. Alea cu care am înfăptuit şi revoluţia ce ne-a scăpat de comunism. Alea în faţa cărora suntem toţi super-mega-ultra deştepţi, politicieni perfecţi, legiutori fără pete şi dubii. Pentru că da, acolo, ţintuiţi pe canapea sau fotolii, cu berea alături şi telecomanda în mână ca o armă mortală, suntem cei mai buni în toate.

Noi ştim sigur ce trebuia făcut, contabilizăm ce nu s-a făcut şi tragem concluzii ca nişte adevăraţi examinatori. Pentru a ne alimenta orgoliile avem nevoie de circul ăsta pe care televiziunile au înţeles şi ni-l aduc la botul calului în fiecare zi. Să ne putem simţi şi noi măcar pentru câteva ore buricul pământului în materie de analiză de orice fel.

De aia nici nu ne revoltăm şi fraternizăm cu golănaşii ăştia din conducere în continuare. De aia ne place în funcţia de premier un jmecheraş de cartier care dă cu bâta în baltă de câte ori are ocazia. Unul a înjurat ca la uşa cortului întreaga presă din tabăra adversă. „Păi ăia de mă luau pe mine la jumulit de-mi mergeau fulgii primeau bani de la opoziţie. Ştiam eu! Ia să le zic io s-o sugă din picioare, aşa, de-al dracu, folosind o remarcă a unui confrate de-al lor!”

Ăsta e premierul de ne place, el e speranţa noastră pentru viitor, garanţia noastră că nimeni nu ne va urni fundurile pe jumătate putrede din faţa televizoarelor, să ne oblige să punem umărul la muncă, să construim totuşi ceva în ţara asta.

Ăsta e bun, că cere nemernicilor din diaspora să plătească contribuţii sociale în ţară. Păi, dacă au venit cu pretenţii la alegeri, să plătească frate! S-au băgat ei să ne strice nouă liniştea. De ajungea Ponta preşedinte nu am fi avut nevoie de suplimentarea contribuabilor, băi! Atunci toţi banii ar fi curs pe Dunăre şi fiecare am fi stat cu plasa în mână pe malul ei să-i adunăm.

Acum nu avem cu ce susţine pensii şi şomaj şi spitalele ce stau să cadă pe părinţii şi copiii noştri bolnavi. Avem nevoie de mai mulţi contribuabili, iar dacă acei contribuabili doar plătesc fără să beneficieze de niciun avantaj cu atât mai bine! Ajutor să ceară şi ei de la ţările în care au plecat!

Noi nu vrem locuri de muncă. Nu vrem un premier cu viziune economică, nu vrem să scadă numărul de asistaţi. Ne e bine aşa. Putem vorbi şi dacă mâncăm mai puţin. Trăim mai bine fără învăţătură prea multă, doar ştie oricine, din bătrâni, că învăţătura prosteşte. Şi noi nu vrem sub nici o formă să fim proşti. Vrem să rămânem deştepţii lumii, cu mintea odihnită, să putem clădi castele din cărţi de joc în continuare. Să le dăm denumiri pompoase, să ne prefacem că avem industrie, că luăm premii internaţionale, că avem infrastructură, chiar dacă ea e doar desenată cu markerul pe hârtie.

Ne chinuim de un sfert de deceniu să patentăm prototipul omului complet fericit şi implinit fără să mişte un deget. Iar dacă asta presupune să mai cerşim ceva bani pentru buget, atunci s-o facem, ce mama mă-sii!

Ce lăsăm copiilor noştri? Ideea, băi, ideea liberă! Mândria de a fi român deştept fără să fi studiat decât lecţiile oferite gratis la tv de câte un oarecare îmbrăcat la patru ace, ce vine să ne spună că el ne vrea doar binele, dar pentru asta trebuie să mai întindem şi noi mâna pe la alţii, să mai aducem nişte bani, să mai inventăm nişte taxe pentru cei care muncesc şi să le mai găsim celorlalţi nişte scuze. 

Completare la fel de narcisistă

Da, mi-am luat pălărie, dacă vă întrebaţi. Şi da, îmi vine bine, dar nu vă arăt acum, că încă refuz minunile tehnologiei de azi şi nu vă pot pune poze. Voiam totuşi să vă spun că nu mă lăudam degeaba dimineaţă, iată, şi la nivel mondial s-a auzit de mine şi nu oricum! Aveţi deci grijă că aveţi de-a face cu miss, da?!!

Hai, pa! Ne vedem la Paris!

Despre mine- cu cochetărie (adică’s narcisistă rău, pe bune!)

Cu mulţi ani în urmă am cunoscut un băiat care într-un moment de sinceritate mi-a mărturisit că avea zile în care se întreba cum arăt: dacă sunt genul de femeie dură, profesoara severă cu ceas la mână şi cu privire ironică sau femeia fatală cu tocuri de 12 şi geantă de firmă pe mână. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a rămas oarecum şocat, pentru că nu arătam deloc aşa cum îşi plămădise el imaginea mea. Nu eram nici din cale afară de cochetă, nici cu nasul pe sus, nici ceas la mână nu aveam.

Am avut, cândva, şi eu o perioadă o umbră de cochetărie. Eram prin clasa a 7-a şi pusesem ochii pe un ceas micuţ, argintiu, cu cifre romane pe ecran şi limbi delicate, aurii. Un laika cu mecanism acţionat cu mecanic. O bijuterie pe care nu mi-aş  fi putut-o permite nici în altă viaţă. Îmi luasem obiceiul să trec zilnic prin magazin, să-l privesc expus în vitrină. Vânzătoarea ajunsese să mă recunoască deja şi o perioadă am bănuit că nici de vândut nu-l vindea ca să-mi poată prelungi mie bucuria. Am încercat eu să bat nişte apropouri acasă, să mă plâng mamei că toate fetele au ceas la mână numai eu nu, că am văzut un ceas frumos, că pot munci să-l plătesc, eram însă conştientă că nu mi-l va cumpăra nimeni, niciodată. Costa enorm: 350 de lei!

Şi totuşi, l-am primit. Mi l-a făcut cadou tataie, când am terminat clasa al VII-a. A strâns săracul ban pe ban un an întreg, din ce reuşea să pună deoparte din câştigul infim pe care-l avea vânzând răsaduri de ardei în târg. Mult trebuie să se fi chinuit să-mi facă o bucurie şi ceasul acela mi-a fost cu atât mai scump! L-am purtat cu drag zi de zi. O perioadă nici măcar noaptea nu l-am dat jos de la mână, atât de fericită eram. Era primul meu obiect de valoare, prima bijuterie.

Apoi, o colegă de cămin s-a gândit că-mi prisoseşte şi trebuie să-l palmeze. Degeaba l-am căutat, am plâns, am oferit altceva la schimb, nu l-am mai găsit. Din când în când îmi aduc aminte de anul acela în care mi-am vizitat zi de zi cea mai scumpă bijuterie a tinereţii mele şi-mi dau seama că mie chiar nu-mi plac ceasurile! Nu-mi plăceau nici măcar atunci! Ce m-a atras la el, de l-am vrut cu atâta ardoare?

Brăţara. Avea o brăţară metalică subţire şi delicată, extreme de feminină. Imi plac bijuteriile, deşi extreme de rar le port.  Am prietene care au tot timpul degetele pline de inele, coliere groase la gât, cercei mari în urechi, sunt aurite din cap până-n picioare. Eu abia dacă păstrez cerceii în urechi, asta doar pentru că în tinereţe, am rămas fără găuri  pentru că nu i-am purtat prea mult timp.
Mi se pare că fiecare bijuterie are un timp al ei. În timpul căsniciei mi-au lipsit verighetele. Mi se părea că bijuteriile acelea sunt indispensabile oamenilor căsătoriţi şi eu sunt văduvită de statutul pe care ar fi trebuit să-l arate. Soţul meu nu a găsit necesar să cumpere verighete ca să se cunune cu mine, ne-am cununat cu verighete de împrumut pe care le-am dat înapoi imediat după slujbă. A fost ca o impietate, ca o premoniţie. Peste ani am cumpărat eu din salariu. Doar eu am purtat-o pe-a mea până când, într-o dimineaţă a picat singură de pe deget. Slăbisem prea mult. Căsnicia mea era oricum în agonie, sortită morţii încă din faşă şi doar încăpăţânarea şi neputinţa mea a făcut-o să trăiască prea mult.

Îmi plac inelele delicate, cerceii lungi, brăţările indiene, lanturile cu pandantiv. Nimic ostentativ, doar cât să aducă un pic de strălucire celei care le poartă.  Asociate cu un parfum fin, cu tentă florală mi se par perfecte pentru orice ocazie. Uneori e suficient doar parfumul.

Machiajul nu-i neapărat necesar. Eu una oricum nu sunt adepta unui machiaj complet, am senzaţia că e o mască menită să ascundă adevărata faţă a purtătoarei. Dacă nu are defecte majore şi pete înfricoşătoare pe faţă, o femeie e frumoasă aşa cum a lăsat-o natura. Da, un pic de rimel, un creion care să accentueze frumuseţea ochilor, un ruj potrivit fac minuni cu o ocazie specială. Mai mult te face să pari superficială şi rece. Părerea mea, bineînţeles.

Îmi plac fustele scurte. Le-am descoperit frumuseţea abia pe la vreo 15 de ani. Cam atunci a aflat şi ex-soţul meu că nevasta lui există şi e o femeie pe care unii chiar o plac. Târziu, nene! Acum am noroc că am pus câteva kg în plus pe mine, altfel m-aş face de râs zilnic cu fustă scurtă la vârsta asta. S-ar cruci toţi puştii şi-ar exclama “uite-o şi pe baba asta, ce fuste poartă!” Nu că m-ar deranja, eu nu mă simt deloc o babă, doar îmi aduc aminte de cum gândeam şi eu când eram ca ei şi încă mai roşesc. Mama mea a purtat toată viaţa fusta deasupra genunchilor şi când la nunta mea a apărut cu fusta prea scurtă pentru vârsta ei, toate babele şi-au dat coate. Atunci mi-a fost ruşine, azi o felicit pentru îndrăzneală!

Nu merg la stilist. Am o problemă cu frizerii de când mă ştiu. Poate nu ştiţi, dar eu m-am născut de un blond diafan. Aveam un păr minunat, de culoarea grâului copt în soarele verii, ondulat, cu bucle lungi, minunate. Pe la vreo trei ani i s-a pus pata tatei să mă tundă zero, cică să fac părul des. Aşa că m-a urcat pe scaun şi l-a pus pe unchiu-meu care era frizer să bage aparatul de tuns în părul meu. Bă, eşti nebun?!  Am plans de-am făcut pe mine şi am transpirat până mi s-a lipit părul de cap şi n-a mai putut tăia o şuviţă.

De mila mea, când a dat gata jumătate de ţeastă de lucea ca luna în lumina becului, unchi-meu a zis să-mi acorde o pauză, să mă mai liniştesc. Am fugit sub pat, m-am ascuns bine, să nu mă poată prinde decât dacă mută patul cu totul şi am jurat răzbunare tuturor frizerilor viitori ce-şi vor intersecta paşii cu mine de atunci înainte. Mă ţin de cuvânt, deşi, obligată le-am mai călcat pragul cât am fost fată la părinţi. Ce aveam de ales?

Îl urăsc şi acum pe tata care a găsit de cuviinţă că odată ajunsă în clasa a noua, părul meu până la fund nu mai corespunde imaginii de liceană şi m-a obligat să-l scurtez decent, astfel încât niciun băiat să nu mai fie tentat să se uite după mine. Oamenilor, până şi coafeza a plans atunci după părul meu şi m-a trimis de trei ori acasă că nu a fost în stare să bage foarfeca în el!

Oricum după tunsul ăla celebru ce s-a întins pe două zile când aveam 3 ani, părul nou a crescut mult mai aspru, drept şi…aproape negru! Adică am trecut de la blond-diafan la un castaniu închis cu tentă roşie, ca o evreică deghizată. Mi-a dăunat, normal. La 30 de ani eram nevoită să mă vopsesc. Acum părul meu natural e ca al unei bunicuţe din poveşti, atât de bătrână că nu-i poţi ghici vârsta, cocoşată, cu ochelari rotunzi pe nas cu zâmbet cald când citeşte poveşti nepoţilor. Cum nepoţi nu am şi babă încă nu vreau să fiu, mă vopsesc în continuare. Dar de tuns, mă tund încă singură. Uite aşa, de-a naiba. Să flămânzească stiliştii, să plângă în pumni, să-şi împreune palmele şi să mă roage în genunchi. Ha!

Nu port căciulă, părul meu urăşte căciulile şi se supără atât de tare încât rămâne pleoştit imediat ce-l scot de sub ea până îl răsfăţ şamponându-l seara. Dar pun fără probleme un şal atunci când  situaţia o impune, sau o eşarfă când intru în biserică. Îmi plac în schimb pălăriile cu boruri generoase. Odată chiar îmi stătea extreme de bine cu pălărie, acum am senzaţia că au rămas o pură cochetărie, dar de, nu pot renunţa la ele. E plăcerea mea vinovată. Ţin minte că una din şefele mele s-a uitat cu trei perechi de ochi când m-am dus într-o vară cu pălărie albă la birou. A doua zi a venit şi ea cu pălărie, că doar nu era să se lase mai prejos decât umila ei subalternă nu?!

Aţi avut răbdare să citiţi aberaţiile pe care le-am înşirat până acum? Ei, gata, nu mai abuzez de răbdarea voastră. De fapt voiam să vă spun că am văzut nişte pălării incredibile ieri şi mă duc să-mi cumpăr una! Uite aşa, de-a naiba! Abia aştept. Încă oscilez între una verde şi una vişină putredă, dar mă decid eu până la urmă. Hai că am plecat. Vă pup! Să fiţi cuminţi până mă întorc şi să nu mă bârfiţi prea tare, că sunt înzestrată cu simţul soacrei cu trei nurori  şi vă aud, să ştiţi! Ştiu şi singură că postarea asta musteşte de narcisism de dă şi pe-afară!

Fulguieli de miercuri

Ca de obicei, când nu-i de vorbit ci de tăcut, pe mine mă apucă aşa o poftă de povestit, că nu mă pot abţine şi trebuie să vă spun ce-mi trece prin cap! De obicei nimicuri, dar na, sunt nimicuri importante pentru mine.

Mă trezesc dimineaţă ceva mai odihnită (în sensul că azinoapte chiar am reuşit să doarm vreo patru ore, spre deosebire de nopţile trecute când abia am închis ochii vreo două ore cu indulgenţă). Privesc pe geam. Trist, cenuşiu, ud. Burniţează de câteva zile şi Bucureştiul e împuţit la propriu. Căţelul meu e prin mâzga de afară. Va trebui să-l spăl pe lăbuţe când se întoarce, ca de obicei.  Mă duc în bucătărie să pun de-o cafea.

Umplu ibricul, aprind flacăra, las apa la fiert. Mă gândesc la primăvară şi la o cafea turcească pe terasă la Ada Kaleh. Ce bună ar fi acum o ceşcuţă micuţă cu lichidul acela cremos şi aromat copt pe pat de nisip în ibric de aramă. Îmi arunc privirea pe geam. Parcă văd câţiva fulgi. Poate se îndură să ningă, să mai acopere mâcar pentru câteva zile mizeria din jur. Aici doar aşa dispare cenuşa şi smogul. Trotuarele Bucureştiului îmi aduc aminte de zgura de pe lângă banda transportoare de la termocentrala tinereţii mele. Trist.

Revine fericită, Kara. S-a distrat niţel afară, e timpul pentru ceva bun. O duc la baie şi dau s-o urc cu mari eforturi în cadă. Nu vrea, o împing. Degeaba. Încerc s-o ridic. Se opune cu toate cele 35 de kg ale ei. Chem ajutoare. Acceptă într-un final să-mi dea lăbuţele la spălat pe rând. Sare, se scutură, mă udă toată. Am obosit deja şi nici nu m-am trezit bine.

Alerg înapoi în bucătărie şi pun cafeaua în apa fierbinte. Casa se umple de aroma delicioasă, înviorantă. Îmi lasă gura apă. Torn în ceaşcă şi mă vâr înapoi sub pilotă. Afară ninge de-a binelea. Păcat că e prea cald şi fulgii se topesc imediat. Mi s-a făcut din nou somn. Pot să nu mă duc la lucru azi să dorm? Întrebarea e retorică, normal.

Intru pe facebook şi găsesc la o doamnă chinuită de aceeaşi problema, o poză edificatoare. Mi-aduc aminte de tinereţe şi de băiatul meu micuţ cu insomnii.

• Mamiiii, nu pot să adorm.

• De ce, puiule?

• Nu pot. Nu vine somnul.

• Închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos.

• I-am închis. Nu vine.

• Ce să-ţi fac eu, scumpule? Numără şi tu oi.

……

• Mami, tot nu pot adormi!

• De ce, scumpule? Ai numărat oi?

• Am numărat.

• Şi tot nu vrea să vină somnul?

• Nu vrea.

• Mai numără.

Copilul începea să plângă.

• Nu mai pot să număr, mami!

• De ce, puiule? Sunt prea multe?

• Nuuuu… dar când ajung pe la 200 încep să danseze şi să sară gardul şi pierd şirul!

De-aia fuge somnul, că pierdem şirul numărătorii.

Hai să aveţi o zi de miercuri cu spor şi bucurii! Mă mobilizez şi eu să plec la birou, s-a terminat cafeaua. Încă nu m-am trezit. Număr oile ce sar gardul.

Mi-e dor de tinereţe

Mi-e dor de-o zi de tinereţe, iubirea mea. Aş vrea să pot întoarce timpul să mai fiu măcar o zi o tânără fată, fără planuri de viitor. Să îmbrac rochia albă cu broderie verde, să încalţ sandalele cu toc şi să mă bucur de soare, de vară, de viaţă.

Îmi pare rău că am gonit-o. De-aş putea i-aş cere iertare şi aş ruga-o să revină măcar din când în când, să facem împreună tot ce nu am apucat să facem atunci. M-am grăbit să scap de ea deşi m-a implorat cu lacrimi amare să o mai ţin cu mine. Ardeam de nerăbdare să trec mai repede prin viaţă, să mă maturizez mult prea curând. Tinereţea mea nu a cunoscut marea, nu a respirat muntele, nu a iubit. Am adunat peste ea toamne reci, cu crengi goale şi vânturi duşmănoase, i-am închis ochii cu nopţi fără somn şi multă muncă, am pus-o să crească copii când ea încă s-ar fi jucat cu păpuşi, am obligat-o să suporte oameni care nu o suportau. Oameni ce nu au meritat sacrificiul.

M-am trezit târziu, ea plecase demult. Rămâsesem singură, cu mâinile întinse spre un viitor ce-mi era străin, cu părul albit şi ochii trişti. Ochii ce-mi fuseseră ferestre deschise spre soare, acum sunt doar umbre murdare şi oarbe, prin care abia mai răzbeşte uneori câte o rază. Atunci când mă ţinea de mână, mergeam grăbită către viitor, fără să mă gândesc că pas cu pas îmi las în urmă întreaga viaţă. Acum mă uit înapoi şi nu mai ştiu de unde am plecat. Mă uit înainte şi capătul drumului mi se pare atât de aproape că mi se face frică. Am încetinit pasul şi aş vrea  să pot opri timpul în loc. Să mă pot întoarce până la răscrucea în care am pierdut-o şi s-o implor eu de data aceasta să mă însoţească la drum, să mă sprijine şi să-mi dea curaj. Să vin la tine cu ea de mână. Să i te prezint simplu : „el e iubitul meu, cel ce mi-a deschis drumul înapoi spre tine” şi s-o privesc îmbrăţişându-te. Mi-e dor de tinereţea mea ca de tine, iubitul meu. 

Tic-tac

Vouă vă plac ceasurile? Nu aţi avut niciodată pornirea de a arunca pe geam ceasul deşteptător a cărui sonerie răsună exact în momentul în care-ţi este somnul mai dulce şi visul mai frumos?  Nu v-aţi simţit niciodată incredibil de singuri în casa în care răsună doar ticăitul acelor de ceasornic măsurând egal, monoton, exasperant, secundă cu secundă trecerea implacabilă a timpului?

Aveam pe vremuri (ca fiecare om) un ceas de masă (roşu), din acela cu două clopoţele deasupra, pe care-l învârteam cu cheiţa şi-l puneam să sune la oră fixă în fiecare dimineaţă, ca nu cumva să întârziem la şcoală.

Frate-meu se întorcea pe partea cealaltă şi dormea liniştit în continuare, eu purtam atâta grijă încât de fiecare dată mă trezeam înainte să aud soneria, ca nu cumva să-l ratez şi să dorm prea mult. Mi-a rămas obiceiul acesta până azi, când, în caz de nevoie îmi pun telefonul să mă trezească dacă-i nevoie să plec foarte devreme undeva. Atunci nopţile mele de insomnie se simt în cea mai mare formă.

În liceu, când locuiam alături de alte câteva sute de fete la cămin, ceas deşteptător ne era pedagoga de serviciu. Monotonia soneriei era înlocuită de personalitatea respectivei supraveghetoare. Aveam una mignonă, fără vârstă, care era veşnic îmbrăcată la costum corect, cenuşiu, rece. Umbla şerpeşte. Deschidea uşa fără zgomot, strecura mâna şi aprindea lumina, lăsând ca flacăra ei crudă de neon fără căldură să ne deschidă ochii.

Cealaltă, cu o figură impozantă şi trup rotund, rubensian, era colerică. Trecea ca o furtună pe coridoare, zvârlea uşa în perete, aprindea lumina şi ne striga deşteptarea zgomotos, ca un izvor de apă îngheţată în dimineţi brumate de toamnă. Săream din pat cât colo şi ne grăbeam să ne facem toaleta, să nu ne prindă tot în pat în momentul întoarcerii. Că totdeauna se întorcea cu ochi critic şi gura mare.

Mai târziu, când drumurile la socri deveniseră o constantă săptămânală şi autobuzul înapoi către oraş pleca dimineaţa la 4 jumate din satul lor, soneria ceasului a început să-mi dea palpitaţii. Încă mai asociez ticăitul lui constant cu stomacul veşnic ridicat în gât, cu dimineţile geroase de iarnă când îmi îngheţa şi sufletul în mine în rata aceea murdară, supraaglomerată şi neîncălzită, cu halatul de lucru albastru şi veşnica urcare de luni până la cota 50 pe turnul de răcire al termocentralei unde lucram, ca să verific un manometru ce era mai tot timpul blocat.

Aşa am început să urăsc instrumentele astea parşive cu care omenirea îşi măsoară de sute de ani viaţa.

Aţi observat ce greu se scurge timpul atunci când îl măsori cu acele ceasornicului? Tic-tac – una, două, trei, patru, zece, cinsprezece, şaizeci de secunde. Enervant, monoton, ca o picătură chinezească.

Tic-tac, tic-tac.

În verile copilăriei casa unchilor mei  era goală, răcoroasă, umbrită. Avea şi bibliotecă şi pendulă mare pe perete. M-aş fi furişat în cel mai retras colţ cu o carte în mână şi totuşi, trebuia să îndur supliciul orei de somn înghesuită de peretele întunecos pe o parte şi trupul masiv al mătuşă-mii pe cealaltă parte. Secundele se scurgeau greu, ducând cu ele o oră din viaţa mea pe care nu aveam cum s-o mai recuperez vreodată.

Tic-tac

se scurgeau minutele în timpul examenelor şi de multe ori luau cu ele şi concentrarea mea. Întâi intram în panică, temându-mă că nu am timp să termin şi abia într-un târziu mă linişteam şi scriam. De multe ori orele se terminau prea repede.

Tic-tac

ceasul de pe masă mi-a numărat lungi ore albe de nopţi întunecate în care mintea mea nu putea găsi o rază de speranţă de care să se agaţe. Mi-a măsurat şi zilele de coşmar şi clipele în care păşisem deja cu un picior dincolo de graniţa subţire dintre lumea de aici şi cea de dincolo. Mi-a fost pentru câteva secunde bătălie între viaţă şi moarte.

Tic-tac

ceasul din perete mi-a măsurat zilele în care priveam pe geam cu pruncul în braţe cum socrii şi soţul meu se aşează liniştiţi la masă în bucătăria de vară şi stau şi-şi fac planuri şi digestia acolo, în timp ce mie mi se muiau mâinile de foame legănând un copil ce niciodată nu voia să adoarmă. Secundele se scurgeau greu, până când mintea mea reuşea să se autosugestioneze şi să învingă starea de leşin. Când ei se îndurau să intre în casă, nu aş mai fi putut înghiţi nici măcar o gură de apă. Îmi înghiţeam doar lacrimile calde, din care mai lăsam câte una să pice încet în farfurie, să se amestece cu mâncarea ce-ajungea inevitabil la porci. Porcii lor mâncau pe-atunci mărgăritare.

Tic-tac

s-au scurs prea repede secundele când am ajuns la spital cu copilul leşinat în braţe. Îi dăduse soacră-mea o pară, după ce o săptămână încheiată mă luptasem s-o pun pe picioare când a făcut dezinterie.

Tic-tac

s-au prelins orele când aşteptam frângându-mi mâinile şi făcându-mi gânduri negre pe holul aglomerat de la neurochirurgie în timp ce medicii îmi operau băiatul pe coloană. Sunt momente în cate timpul se târăşte ca un imens şarpe leneş şi-ai vrea să-i crăpi capul, să-l vezi zvârcolindu-se până la apusul soarelui, doar ca să ai senzaţia că trece mai repede şi aduce liniştea odată cu trecerea lui.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac…

În casa mea astăzi nu mai există nici umbră de ceas. Prefer să las timpul să curgă tăcut, în ritmul bătăilor de inimă, chiar dacă sunt conştientă că de mână cu el se duce întreaga mea viaţă. Ce rost are să măsori conştiincios ceva ce oricum o să pierzi definitiv? Toate trec în viaţa asta şi noi ne trecem rapid, până în momentul în care ajungem să ne întrebăm de-am trăit sau doar am visat că am trecut prin atâtea într-o viaţă de om.

Lecţia vieţii

Mică şi zvârlugă era Măriuţa. Cât un copil mare, îmbătrânit înainte de vreme. Avea 55 de ani, sâni rotunzi ca două mere date în pârg, mijloc subţire, ca tras prin inel şi pielea fină pe sub cămaşa de bumbac ţesut în casă. Vara avea faţa, mâinile şi pulpele arse de soare, în rest, pielea nevăzută de vreun ochi indiscret, era albă ca laptele, ca pielea bebeluşilor înainte de baie. Era tare mândră de frumuseţea crudă şi fără vârstă a corpului ei. Doar faţa, cu reţeaua ei de riduri fine şi mărunte şi pielea asprită de la soarele, ploile şi vânturile ce-o băteau când era la muncă, o trăda. Şi palmele crăpate cu unghii roase din carne.

Îşi iubea mult bărbatul, poate şi pentru că ultimii 37 de ani îi petrecuseră împreună, cu bune, cu rele, cu tristeţi multe şi bucurii puţine. Amândoi erau copii când s-au luat. Doi copii mai răsăriţi, ai nimănui. Ea nu avea tată, îl pierduse pe front, când plecase el cu regimentul de infanterie să apere graniţele ţării. Îi spusese învăţătorul că tatăl ei era un erou. Ei parcă i-ar fi plăcut mai mult să fie un plugar, să se ducă să are câmpul, nu să se trezească ea cu noaptea în cap să mâne boii ca mă-sa să tragă brazdă firavă şi prea puţin adâncă.

El nu avea nici mamă nici tată. Era copilul nimănui şi trăia pe vremea aia într-o cocioabă ca vai de mama ei, aproape de râu. Nici nu ştiau ce să facă unul cu celălalt când s-au luat. Au învăţat pe parcurs să trăiască unul cu altul şi să se gospodărească, să fie şi ei în rând cu lumea. Copii n-au avut şi nici măcar nu-i părea rău. Nu-şi dorise, erau prea săraci şi copiii cer avere şi zestre când se însoară. De unde era să facă şi pentru ei când abia aveau după ce bea apă? Nici de luat de suflet n-a luat. Dacă nu a crescut ea copiii ei cum să-i crească pe ai altora? Când le-o veni vremea, s-o găsi careva din neamuri să-i îngroape şi pe ei. Că ei stabiliseră clar să nu moară pe rând. Până şi în moarte trebuia să meargă împreună, mână în mână.

Toată lumea ei s-a prăbuşit în ziua în care el adormise sănătos şi se trezise strâmb. Paralizase. A fost un moment ciudat ciudat în care i se păruse că cineva stă după uşă şi face o glumă proastă cu ei. Chiar i-a spus omului ei când l-a auzit bolborosind fără şir: „Mă, Ioane, fi-ţ-ar făcutu’al alimănitului să-ţi fie, ce-ţi veni să-ţi râzi aşa de mine, muiere bătrână? Vorbeşte cum se vorbeşte că n-am învăţat păsăreasca!” Ăla îi dădea înainte cu bolboroseala lui şi tot încerca să se scoale, fără să-şi dea seama că nu poate, că nu-şi mai mişcă nici mână, nici picior, iar gura i-o luase aşa, la vale, pe-o parte. Stătea cu faţa strâmbă şi se uita cu ochi întrebători la nevastă-sa, de parcă ea ar fi trebuit să ştie sigur ce i se întâmpla lui şi nu avea de ce se mira, dacă tot îi dăduse să bea cine ştie ce de-l pocise aşa.

Ea trăgea să-l dea jos din pat, el voia, dar nu reuşea să ridice capul de pe pernă. Nu s-a speriat atunci, a ieşit afară bodogănind nervoasă pe omul ăla caruia-i ardea acum de glume proaste, de parcă ea numai timp de asta nu avea. S-a învârtit ce s-a învârtit pe bătătură, a mai dat la curci, a mai căutat cuibarele de ouă, a intrat în grajd la vaca aia care zbiera de sete şi abia peste vreo oră s-a întors în casă. Omul ei stătea în aceeaşi poziţie cum îl lăsase şi doar ochii şi-i plimba măriţi de pe un perete pe altul al camerei, de parcă nici casa nu o mai recunoştea.

• Dă-o alimănitului de treabă, Ioane! Scoal’ odată că nu pot mâna singură vitele la apă! Ia uite la el când se găsi să lenevească! L-a smucit odată tare şi nervii i s-au calmat ca prin farmec.
• Olele, Ioane!! Ce făcuşi tu, mă? Dădu damblaua în tine! Pe unde-mi umblaşi tu, peste ce trecuşi de ajunseşi acu’ greu ca pământul să nu te pot mişca?

Se făcuse omul ei de piatră. Nici de bolborosit nu mai bolborosea. Gura i se strâmbase de tot şi o mână îi atârna fără vlagă pe lângă trup, rece şi moale ca la morţi.

A ieşit Măriuţa atunci urlând afară. Au venit vecinele, au încercat şi ele să-l urnească, să-i descânte, să-l stropească cu apă sfinţită. Nimic n-a avut leac. L-au luat atunci, l-au schimbat că făcuse pe el ca şi copiii mici, l-au primenit şi au chemat pe Mărin din capul satului să-l ducă la spital cu maşina lui. L-au dus la spitat om cât malul şi s-a întors o mână de piele întinsă pe oase. Din bărbatul ei zdravăn şi puternic cât un urs, nu mai rămâsese nimic. S-a topit în câteva zile. Ea nu a mai putut pune mâna pe el, i se părea că îi trimiseseră în loc un străin neputincios de care-i era greaţă. Nici când îşi dăduse sufletul nu a stat lângă el. A ieşit afară şi s-a plimbat pe bătătură până au venit muierile s-o cheme când s-a sfârşit. Atunci a urlat o singură dată din fundul plămânilor şi l-a strigat pentru ultima oară pe nume.

Nici lacrimi să-l plângă nu a avut. S-a ocupat liniştită de toate cele creştineşti, l-a dus la groapă, l-a lăsat acolo sub un mal de pământ reavăn, la umbra unei cruci albe de lemn şi a unui corcoduş tânăr smuls cu tot cu rădăcini din grădină şi plantat de oameni la căpătâiul lui să-i ţină de adăpost pe lumea ailaltă şi s-a întors de-a pus masa pentru săteni. Mulţi au venit la pomană atunci şi parcă-i creştea inima când îi vedea pe oamenii ăia cum picurau câte un strop din pahar înainte de a bea, să fie şi de sufletul mortului.

După ce-a plecat toată lumea şi-a rămas singură s-a pus în pat îmbrăcată aşa cum era, cu hainele ale bune şi a aşteptat să moară şi ea de acum. Vezi, ei avuseseră o vorbă, trebuia să se ţină de cuvânt. Era de datoria lui Ion s-o ia cu el şi pe lumea aia în care plecase. Numai că Ion şi-a uitat datoria. Nu a venit nici în noaptea aia, nici în ziua următoare, nici în altă noapte. Nu a mai venit deloc, nici măcar în vis nu i s-a arătat.

Ea l-a tot aşteptat şi l-a chemat plângând şi certându-l că nu s-a ştiut ţine de cuvânt. Nici moartea nu i-a mai călcat pragul de atunci. A zăcut zile în şir de pomană. Nu a mai vrut nici mâncare, nu a mai băut nici apă, doar se topea  aşteptând cu sufletul uscat să vină cineva după ea. N-au venit decât muierile din vecini, îngrijorate când o vedeau cum stătea acolo întinsă în pat, cu buzele strânse şi pleoapele închise cu dinadinsul, să nu mai vadă licuricii care i se plimbau (de foame)  prin faţa ochilor.

• Fa, daică Măriuţă, nu te mai ruga, fa, de moarte că faci păcat! Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi minte, fa, că dacă ai avea minte nu te-ai pune-n pat să mori, muiere în toată firea ce eşti!

Ea, nimic. Nu voia să deschidă nici ochii, nici urechile.

Într-o zi a venit soru-sa Leana cu o falcă în cer şi una în pământ, a zgâlţâit-o bine şi i-a tras două palme de a văzut stele verzi de-a dreptul.

• Scoal’ dracu’ de-aci şi trezeşte-te odată, că nu o să te păzească muierile astea o veşnicie! Tu nu vezi că nu eşti de murit, ce-aştepţi?  Vrei să-ţi poarte tot alţii de grijă? Da ce-ai gândit tu, că oamenii ăştia nu mai au şi ei casele lor şi familiile lor, copii, gospodărie? Ai crezut că lumea nu mai are ce face decât să stea să te păzească pe tine până-ţi vine mintea la cap? Uite la ea, o găsi pretenţia acu’! Jos cu tine c-ai tocit destul blănile patului! Treci şi grijeşte-te de curte şi de casă, fă-i pomenile rânduite amărâtului ăluia, că el are de dat socoteală în faţa lui Dumnezeu, nu tu! Tu mai ai de tras aci, pe pământ!
• Cum să mă scol, fă Leano, sora mea! Cum să trăiesc eu de acu’ singură în casa asta mare?
• Uite aşa! Cum trăiesc şi io de zece ani, cum trăiesc toate muierile văduve. Ce, fă, tu eşti prima şi ultima văduvă? Crezi că nu a mai fost niciuna până la tine? Ce vrei să arăţi acu’, că doar tu ţi-ai iubit omul şi noi am fost de piatră? Scoal’ dracu de-acolo,  n-auzi!? Pun bastonul pe tine şi nu te mai scoate nimeni din mâna mea. Măcar să ai de ce sta la pat! Ia colea de mănâncă să prinzi putere! Muma a crescut singură patru copii şi nu s-a văitat niciodată în 82 de ani cât a trăit şi tu ajunseşi să stai în pat şi să aştepţi să-ţi dea altul un pahar de apă! Nu te gândeşti că se răsuceşte în pământ, fă?
• Păi ea ne-a avut pe noi, da eu pe cine mai am, Leană!? Copii nu m-am învrednicit să fac, Ion m-a lăsat singură pe lume, acu’ la bătrâneţe. Pentru ce să mai trăiesc?
• Pentru că nu ţi-a venit timpul să mori, de-aia! Dacă-ţi venea timpul te duceai tu şi rămânea cumnatu’. Ce crezi că el s-ar fi pus în pat să moară doar pentru că ai murit tu? Îşi trăia omul viaţa, că doar nu era prost! Numai tu eşti proastă şi aştepţi ca o putoare să aibă alţii grijă de tine şi de gospodărie. Când o vedea el omul tău de acolo de unde e, că munca lui de o viaţă se duce de râpă, crezi să-i e bine, fă? Vrei să ajungi să cerşeşti pe drumuri o bucată de pâine şi-un pahar de vin, cum face Cati?

Ferească Dumnezeu, nu se mai întâmplase în neamul lor să aştepte cineva cu mâna intinsă. S-a sculat Măriuţa. A mâncat, că nu putea umbla pe drum leşinată de foame, a vorbit, a ieşit în lume, a făcut pomeni, a plâns. A râs şi s-a certat seara în faţa icoanei, de necaz că nu s-a putut abţine şi şi-a chemat astfel, pe nesimţite viaţa înapoi. Un an întreg i-a tot fost necaz că încă simte nevoia să mănânce şi să se bucure, să vorbească, să simtă nevoia să aibă oameni pe lângă ea.

Pe Ion nu l-a uitat, dar nici nu i s-a rupt sufletul în două, aşa cum se aşteptase. Închidea ochii şi-l chema în vis noapte de noapte, iar dimineaţa plângea de necaz că el nu venea neam. I-a uitat până şi chipul, când se gândea la el, vedea aşa, o umbră fără faţă. Îi rămâsese doar plânsul de milă şi felul ăla enervant în care-şi ruga moartea să vină s-o ia.

Oamenii nu mor atunci când vor ei. Mor când li se termină zilele scrise de de ăl de sus în cartea vieţii. Unii nu apucă nici să vadă bine lumina zilei, alţii se duc în floarea vârstei, pe alţii îi uită Dumnezeu pe pământ până nu mai ştiu nici ei câţi ani au şi ce hram poartă. Unii zac o viaţă, bolnavi de toate bolile lumii şi cei ce-i îngrijesc închid ochii într-o dimineaţă, epuizaţi de atâta purtare de grijă. Iar bolnavii de-o viaţă îşi găsesc tocmai atunci energia de a se ridica să-şi trăiască viaţa ca şi cum nu ar fi avut niciodată nimic. Parcă zăcuseră o viaţă tocmai pentru a-şi menaja puterile şi a-şi aduna zilele pentru momentul în care au rămas singuri.

Ajungi uneori la o răscruce şi ai senzaţia că nu mai există drum nici înainte nici înapoi. Vezi  în jurul tău doar ceaţă şi crezi că totul s-a terminat. Aproape niciodată nu-i atât de uşor să găseşti capătul. Nu te poţi aşeza acolo, la margine de drum să-ţi aştepţi sfârşitul, pentru că drumul are pietre ascuţite, ce rănesc mai tare când stai pe ele decât atunci când mergi. În fiecare sfârşit e şi un început, trebuie doar să-ţi dai răgazul să-l vezi. Apoi să mergi mai departe pe drumul ales, indiferent dacă e cel bun sau nu, pentru că singurul nostru drept e drumul, nu popasul.

Viaţa are regulile ei, aşa ciudată şi nedreaptă cum ţi se pare de multe ori şi tu  ai datoria s-o trăieşti cu nesaţ până în ultima clipă, indiferent cât de mare e sacul de durere ce-l porţi în spate pe drumul ăsta întortocheat prin anii ei. Poţi renunţa la multe de-a lungul timpului, doar la ea nu ai dreptul să renunţi. Ţi-a fost dată drept lecţie şi până nu ajungi s-o înveţi pe de rost, nu poţi să te dai bătut.

Despre oameni. Cu durere

Oamenii îşi stabilesc singuri priorităţile în viaţă. Unii trăiesc aşa cum şi-au propus şi nu se abat nici măcar o secundă de la drumul prestabilit, nedorindu-şi nimic mai mult. Alţii se zbat, se revoltă, încearcă să schimbe lumea. Uneori reuşesc s-o urnească un pas, alteori rămân cu zbaterea. Unii îşi doresc multe de la viaţă, dar nu fac nimic să-şi împlinească visele. Trăiesc aşa, în virtutea inerţiei şi se resemnează în faţa sorţii, ducându-şi zilele aşa cum le dictează alţii.

Odinioară oamenii se mulţumeau să-şi ridice o casă, să se căsătorească, să facă copii, să-i crească, să-i aşeze la casa lor, să-şi vadă nepoţii. Asta era împlinirea şi menirea lor. Făceau 2-3-4 copii, opreau unul în casă cu ei, să-şi asigure bătrâneţea. Îi lăsau pe mână tot ce-au construit o viaţă şi trăiau pe lângă familia lui până când închideau ochii, puneau mâinile pe piept şi plecau pe ultimul drum, cel fără de întoarcere. Viaţa curgea lin, bătrânii erau respectaţi şi îngrijiţi, vorba lor era luată în seamă şi de multe ori sfatul lor reuşea să scoată omul la liman indiferent cât de tare se afundase în mocirla vieţii.

Era o vreme în care vorba „cine nu are bătrâni să-şi cumpere” nu era doar o simplă vorbă, era o lege. Bătrânii cunoşteau tainele vieţii şi ale meşteşugurilor, înţelepciunea lor proverbială era căutată şi ascultată. Cine nu a avut nevoie măcar o dată în viaţă de sfatul cuiva trecut deja prin furcile caudine ale vieţii? Cei care nu recunosc sunt ipocriţi!

Acum am ajuns să credem că suntem proprii noştri stăpâni şi vrem să trăim aşa cum ne taie capul, fără să mai ţinem cont de sfaturi şi îndemnuri. Părinţii ne-au rămas în urmă, sunt învechiţi, inculţi, nu pot ţine pasul cu vremurile şi tehnologia, nu înţeleg distracţiile, moda, ţelurile tinerilor de acum. Noi trăim complet, viaţa noastră e atât de complexă încât nici noi înşine nu mai suntem în stare s-o desluşim cum trebuie. De multe ori ne rătăcim prin labirintul căilor ei întortocheate şi ne pierdem anii pe drumuri greşite. Vrem să învăţăm neapărat din propriile noastre greşeli, credem că totul ni se cuvine şi ei, bătrânii noştri trăiesc încă doar ca să ne slujească până la ultima suflare.

Bătrân. Sursa: http://www.desenez.net

Numai că ei, cei ce ne-au dat viaţă şi ne-au purtat pe braţe când eram mici şi neputincioşi, cei ce ne-au aşteptat cu prăjituri şi gogoşi calde când le călcam pragul sau veneam obosiţi de la joacă, nu mai reuşesc de la un moment dat să se mai îngrijească singuri. Încet, cu fiecare an lăsat în urmă, puterea îi părăseşte, spinarea li se apleacă şi privirea li se îndreaptă tot mai des către pământul rădăcinilor, uitând cerul zborului. Ni-l lasă nouă cu totul. Din când în când încearcă să se mai facă auziţi, să ne mai tragă de mânecă, să ne împingă de la spate pe drumul drept. Pentru că vezi bine, ei doar pe acela îl cunosc. Noi ne revoltăm şi-i luăm în derâdere.

Îi rănim de multe ori cu bună ştiinţă, mângâindu-ne vanitatea incomensurabilă cu umilinţa lor. Ne face plăcere să-i vedem neputincioşi mai ales atunci când am avut cu ei un conflict din care am ieşit cam şifonaţi la un moment dat. Ei trecuseră pe acolo pe unde mândria noastră voia să creadă că noi am făcut primii paşi. Atunci vrem să-i vedem  cerşindu-ne ajutorul, aplecându-se în faţa noastră, recunoscându-ne superioritatea. Le vedem neputinţa, dar nu ridicăm un deget să-i ajutăm până când urechea noastră nu aude rugămintea. Orgoliul ni se vrea gâdilat şi noi îl punem totdeauna înaintea vieţii în ordinea priorităţilor.

Ei tac şi înghit. De multe ori apleacă capul şi-şi închid neputinţele dincolo de bariera minţii punând lacăt vorbei. Şi vine un moment în care destinul întoarce pagina vieţii lor şi le arată ultimele rânduri. E timpul să se pregătească de plecare şi-ar trebui să ne anunţe din timp. Numai că gura lor s-a obişnuit deja cu tăcerile şi cuvintele au rămas ferecate cu lacăte ruginite.

Iar noi ne mai revoltăm o dată.  Aha, uite că orgoliile lor au fost mai mari decât ale noastre, nu ne-au spus niciodată că nu se simt bine! Nu puteau să ne ceară ajutorul? Că noi doar asta aşteptam, să se recunoască înfrânţi, să ne cerşească bunăvoinţa. E vina lor dacă nu se mai poate face nimic! E vina lor dacă mor deşi poate ar mai fi avut zile să trăiască. E vina lor că s-au afundat în tăcere şi tristeţe când puteau fi fericiţi atât de uşor, doar fiind de acord cu noi şi aprobându-ne fiecare deviere! De ce nu au putut? Uite, acum timpul se răzbună şi noi nu avem nicio pată pe conştiinţă!

Nu ştiu ce cercetători au stabilit că ziua de ieri e ziua ideală pentru depresii. Că această femeie urâtă ce ne sugrumă pe nesimţite cu aripile ei de liliac are puteri maxime în data de 19 ianuarie. Ciudat, ieri a fost pentru mine o zi cu lacrimi. O zi în care ochii mei au plâns pentru toţi bătrânii necunoscuţi, care au muncit, şi-au ridicat case, au crescut copii, nepoţi, au împărţit fiecăruia averea pentru care au trudit o viaţă şi acum mor uitaţi de toţi pe paturi de spital reci şi impersonale, având la căpătâi o biată infirmieră necunoscută pe care poate că o doare sufletul de suferinţa lor mai mult decât îi doare pe proprii copii. Copii care sunt prea ocupaţi să-şi trăiască viaţa şi prea narcisişti  ca să accepte să-şi sacrifice liniştea şi ocupaţiile zilnice pentru a sta pentru ultima dată la căpătâiul celor ce le-au dat viaţă. Copii care se vor lăuda apoi cu înmormântarea făcută cu fast, pomana generoasă, dar care nu sunt în stare să verse o lacrimă sinceră deşi pierd pentru totdeauna pe cei ce i-au făcut oameni.

Urâţi sunt oamenii uneori şi tare-mi e grea inima din cauza lor!

Doar îi părea rău

• Mamă, azi nu a venit baba!
• Văd că nu a venit. Cine ştie ce s-a întâmplat, n-o fi putut să plece de la oamenii ăia. Ţi-e dor de ea?
• Nuuuu, mai bine să nu vină! E scârboasă, tot timpul sare să mă pupe!
• Ei, mamă, e şi ea bătrână, nu trebuie să te superi. Îi e drag de tine, de aia face aşa!
• Da, dar mi-e greaţă! Nu-mi place să murdărească cu buzele ei. Şi pute!

Şi chiar nu-i plăcea. Fusese crescută la distanţă, fără dovezi de dragoste şi efuziuni sentimentale de prisos. Nu ştia ce înseamnă o îmbrăţişare, un pupat pe frunte -de drag, o mângâiere şi se ferea instinctiv de ele, ca de ceva mult prea ruşinos şi personal. Nu-şi dorea atingerea nimănui, cu atât mai puţin a babei aceleia cocârjate, ridate, cu ochi urduroşi veşnic plini de lacrimi, ce purta tot timpul în mână o batistă de culoare incertă cu care-şi ştergea pe rând colţul ochilor şi nasul. Avea mâini noduroase şi uscate şi când o pupa cu buze umede, îi lăsa tot timpul salivă pe obraz. Eaaah, scârbos tare!  Şi când se gândea la pecetea aceea umedă i se întorcea stomacul pe dos!

Dincolo de senzaţia asta, prezenţa babei în curtea lor în fiecare sâmbătă după amiază, sau duminică devenise o constantă care îi plăcea şi pe care ajunsese să o dorească, chiar dacă nu voia să recunoască asta. Se trezea dimineaţa, se spăla, se schimba, mătura bine, scutura aşternuturile, făcea paturile, aduna, ştergea de praf, făcea ordine şi se aşeza apoi cuminte, să-şi încălzească mâinile la sobă, cu privirea totdeauna la pândă. Când ochii începeau să-i lăcrimeze şi simţea că timpul trece prea greu, se ridica şi pleca spre bucătărie unde pe plită fierbea tot timpul oala cu bunătăţi. Mirosea bucătăria a festin domnesc şi i se făcea brusc foame.

• Când mâncăm, mamă?
• Mai e un pic.

Mama aşeza pe plită ceaunul de mămăligă, semn că ciorba era aproape gata, pieptul de gâscă se rumenise frumos pe varză în cuptor, iar laptele creştea spumă albă în oala trasă pe marginea plitei.

• Să mai aşteptăm un pic cu masa?
• De ce să mai aşteptăm? Ne e foame tuturor!
• Ştii, poate apare şi baba aia amărâtă! Să mănânce şi ea o ciorbă caldă!
• Păi, parcă ziseşi că nu vrei să vină, acum îţi te-ai răzgândit?
• Da, dar… e bătrână şi sigur nu mai are cine-i da şi ei să mănânce o farfurie de mâncare bună. La ăia cred că face foamea, n-ai văzut că a slăbit de tot?
• Mă, ţie îţi pare rău de babă şi o aştepţi, dar nu vrei să recunoşti! Lasă, mamă, că nu-i o crimă să-ţi pese de ea! Doar v-a crescut!
• Ba nu vreau să vină, că pute! Da-mi pare rău.

Îi dădeau lacrimile deja. Nu voia să recunoscă nici dacă o picai cu ceară că aştepta să o audă pe bătrână strigând la poartă! Era aşa, ca un secret numai al sufletului ei, pe care nici măcar nu voia să-l conştientizeze. Ieşea din nou afară şi se ducea până la poartă să-şi arunce ochii aşa, într-o doară pe uliţă. Să vadă cine mai trece, nu de alta. Când o auzea strigând se roşea până în vârful urechilor şi începea să tremure de încântare.

• Mamăă! Cred că strigă cineva la poartă!
• Şi nu te duci să vezi cine e? Hai, că nu pot lăsa mămăliga acum!
• Să se ducă frate-meu, că e baba.
• Ba să te duci tu, că nu te mănâncă! Până acu’ întrebaşi de ea, uite că venii. Du-te şi deschide-i poarta, nu o lăsa să stea acolo în frig. O fi îngheţat săraca.

Fata îşi lua o mutră ofensată şi superioară şi se ducea să deschidă poarta.

• Ce e babo? Iar venişi?
• Venii, muică! Vino să te pupe baba, că nu mai pot de dorul tău!
• Da mai stai şi nepupată, că nu vreau! Hai în casă! Ştiuşi că e gata masa?
• Fa, Viorico, muică, ia uite-o fa, nu vrea să mai stea deloc s-o pup şi eu! A îmbătrânit baba, ce să-i faci.
• Las-o babo, că a crescut şi ea, nu mai e copil mic s-o pupi toată ziua! Îi e şi ei ruşine!
• A crescut, maică! Ca din apă a crescut, s-o mănânce mama de frumoasă! Parcă ieri era cât un nod şi arunca după mine cu lemne de la sobă! Acu e ditamai domnişoara, frumoasă ca o cadră!

Baba începea să plângă, fata se roşea zâmbind mândră de atâtea complimente.

• Babo, nu-i mai căta în coarne, că ajung de nu mă mai înţeleg cu ea! Hai mai bine stai jos, colea, lângă masă că acu’ pun să mâncăm!

Baba nu mai avea puterea să se îngrijească cum trebuie şi mirosea tot timpul a stătut, mâncare veche, urină, a om bătrân. Mâinile îi tremurau şi nu putea mânca fără să-şi verse jumătate din lingură pe haine, grăsimea i se scurgea pe colţul gurii şi şi-o ştergea arareori cu dosul palmei, sau cu mâneca. Sorbea ciorba zgomotos şi-şi trăgea mucii care nu o părăseau niciodată, pentru că nici izvorul lacrimilor nu-i seca nicicând. Mânca plângând, înghiţea cu noduri şi vorbea tot timpul mesei, neştiind ce să mai spună să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria de a sta şi ea la o masă cu oameni. Crescuse mulţi copii şi niciuna din familiile la care slujise nu o primea la masă cu toţi. Nici nu le mai deschidea poarta. Doar la oamenii ăştia venea cu drag, că-i intraseră în suflet.

O viaţă întreagă a trăit singură. Soarta nu fusese blândă cu ea. Era prima din cele trei fete ale unor ţărani atât de săraci că nici măcar satul nu-şi găsise un loc pe uliţă pentru casa lor, îi aruncase pe o colină nisipoasă în spatele cimitirului şi le dăduse acolo loc de o căsuţă cât o cutie de chibrituri cu un geam cât două palme şi acoperiş ţuguiat de stuf şi trestie. Tare, tare amărâţi erau! Tălpile lor deformate de geruri şi bătătorite blană de cât umblaseră desculţe, nu cunoscuseră decât ghete de glod în zilele ploioase. Iarna mergeau desculţi pe zăpadă iar lumea se minuna şi-şi făcea cruce când îi vedea aşa peticiţi şi desculţi pe uliţă, întrebând din poartă în poartă dacă nu cumva gospodarii aveau nevoie de ajutor în schimbul unui ciur de mălai să facă şi ei mămăligă la copii. Câte o muiere mai miloasă le mai dădea o haină veche roasă de molii, o pereche de opinci, pe care ei le luau mulţumind cu lacrimi în ochi, le spălau în apa Jiului, le uscau pe sfoară afară şi le puneau bine în camera bună, să aibă fetele ce îmbrăca. Ei tot cu aceleaşi haine peticite umblau şi picioarele lor tot desculţe băteau uliţele.

• Să ne ierţi, cucoană, nu mai ştim noi purta opinci. Tălpile noastre s-au tăbăcit aşa, singure.
• Bine, măi, omule, dar nu vă îngheaţă picioarele goale prin zăpadă, pe gerul ăsta?
• Ei, doar pişcă aşa, un pic, nu îngheaţă. Sunt călite, săru’mâna, să trăiţi! Hai să vă rânesc în grajd, mi-o da şi mie acolo o ceapă-două şi vreun ou, să potolesc foamea fetelor ălora, că ele-s mici, nu ştiu să rabde ca noi.

Cu puţin crescuse şi nu se plânsese niciodată. Când se ridicase măricică găsise de cuviinţă că trebuie să-i ajute pe ai ei şi pusese cu convingere mâna pe mătură şi sapă, învăţase să aibă grijă de surorile mai mici, spăla, scutura, avea grijă de cele câteva gâini din bătătură şi chiar mergea la sapă când era cazul. Surorile ei merseseră şi la şcoală, ea nu apucase. Era prea ocupată să muncească să le ţină şi pe ele. Nu-i părea rău, nu-şi dorise niciodată să înveţe. I se părea inutil să piardă timpul buchisind, mai bine lua acul în mână şi mai cosea o muscă pe o bucată de pânză ţesută de mă-sa în război, la lumina lămpii în lungile nopţi de iarnă când crivăţul şuiera pe la fereastră iar ele dormeau cuminţi întinse una lângă cealaltă pe laviţă. Stăteau toţi în cămăruţa aia mică şi înghesuită, în care, după ce bătrâna băga războiul, nu mai era loc nici să se învârtă. Abia reuşeau să se strângă la ora prânzului pe lângă măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare. Se înghesuiau una în alta şi ţineau coatele strâns lipite de corp ca să poată duce lingura la gură. Avea căsuţa lor două cămăruţe, dar pe cealaltă, încă neterminată, o ţineau de bună pentru când or creşte fetele mari.

Fetele s-au ridica tocmai când zorii comunismului se arătau la răsărit. Cele mici s-au măritat repede şi au plecat cu bărbaţii lor în ţară, să-şi facă un rost. Pe ea nu a mai vrut-o niciun flăcău, ajunsese deja fată bătrână.  A rămas cuminte lângă bătrâni, numărând zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una, fără bucurii sau necazuri, fără patimă, doruri ascunse sau dorinţe de neîmplinit. Era mulţumită cu viaţa ei, aşa cum o aflase de cum deschisese ochii şi nu-şi dorea nimic mai mult. Între timp părinţii au îmbătrânit şi au închis ochii. S-au stins pe rând, tăcuţi şi liniştiţi aşa cum au trăit. Ea i-a îngrijit pe fiecare, le-a ţinut lumânarea şi i-a dus unul după celălalt în cimitirul de pe coastă, în spatele casei. I-a tămâiat şi i-a pomenit singură, după rânduială în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Bani de bocitoare nu avea. De atunci nu a mai lepădat hainele negre. Din vechea ei viaţă păstrase numai cămaşa din pânză ţesută în casă, ce-i era veşnic albă ca laptele.

O perioadă lungă de timp a stat singură. Mergea la CAP, lucra cot la cot cu femeile satului, dar seara când se întorcea acasă parcă o apăsau pereţii căsuţei ei curate, proaspăt văruită, cu pereţi albi şi icoană a Maicii Domnului deasupra căreia pusese ştergar înflorat şi sub care agăţase o candelă. Terminase şi camera bună cu ferestre spre uliţă, făcuse în ea pat solid, din pari de alun înfipţi în pământ şi blăni de salcâm peste care trântise o saltea ţuguiată în care îndesa în fiecare vară un car de paie. Mirosea salteaua ei a fân proaspăt cosit şi-a câmp înflorit în soarele verii, pentru că ea avea un secret. Din loc în loc, printre paie, îndesa şi câte o mână zdravănă de sânziene, mentă, muşeţel şi cimbrişor înflorit, să-i fie somnul lin şi parfumat noaptea.

Cu timpul începuse să i se facă urât. Aşa o găsise atunci tatăl acestei copile. Singură, la lumina lămpii agăţată în perete, stând pe scaun cu mâinile în poală şi privind în gol. Când i-a propus s-o ia doică la copil a acceptat imediat, chiar dacă trebuia să se mute din căsuţa ei. A stins lampa, a pus lacătul pe uşă, ivărul la poartă şi a plecat după tânărul acela necăjit. Doar candela a lăsat-o aprinsă şi pentru ea se întorcea o dată la două zile să-i pună ulei, ca nu cumva să se stingă să-i plece şi îngerii de pe lângă casă. Nu pleca decât la câteva uliţe depărtare în ceea ce avea să fie pentru ea aventura vieţii şi să-i schimbe pentru totdeauna soarta. Nu mai îngrijise copii de când, mică fiind, le crescuse pe cele două surori ale ei, doamne mari în oraşe îndepărtate acum. Dar ce putea fi greu să îngrijeşti o mână de om? Doar i-o mai trece şi ei de urât.

Nu ştia când a trecut timpul şi asta mică i-a intrat în suflet cu toate toanele ei. A chinuit-o, a bătut-o, a înjurat-o, a alergat-o de cădea seara în pat frântă, abia mai avea energie să se mai închine şi să-şi spună rugăciunea. Dar dacă ar fi să poată întoarce timpul acum, ar lua-o fără să clipească de la capăt. Când gâgâlicea a crescut nu a putut să se întoarcă la singurătatea ei, ci s-a angajat doică pentru alţi copii, doar să nu rămână cu dorul de ea. Acum mergea greu, o dureau toate oasele şi abia păşea sprijinindu-se în ciomag, dar venea în fiecare sfârşit de săptămână să-o vadă măcar un pic. Ce dacă copila fugea de ea? Ei îi era suficient s-o ştie aproape.

Mişu Teişanu, „Bătrână cu toaiag”,

Lua hârtie şi plic, le băga în sân şi se ducea să o pună să le scrie surorilor ei. De când a învăţat fetiţa să scrie, ţine şi ea legătura frecvent cu surorile şi nepoţii ei. Primeşte câte o scrisoare pe săptămână, când de la una, când de la cealaltă. Le pune bine, agăţate la icoană, până când vine vremea să meargă să i le citească comoara ei. În nimeni altcineva nu are încredere! Sâmbăta, când mai mergea la târg, sau duminica dimineaţa, când se pregătea de biserică, lua şi scrisoarea de la surori şi o vâra în sân, lângă plicul cel nou.

• Ai, babo, nu mai vrei să-ţi scriu scrisoare azi?
• Cum să nu, comoara mea! Am şi scrisoarea de la soru-mea să mi-o citeşti, să-i răspund.

Puştioaica abia aştepta momentul acesta. I se părea că astfel îşi spală toate păcatele faţă de babă şi pe deasupra îşi demonstrează şi talentele la compunere, pe care deocamdată nu le ştia decât ea şi baba. Era o complicitate nevinovată între ele, ea neîndrăznind să se laude, baba lăudând-o şi încurajând-o şi fără să primească vreun impuls. Lua scrisoarea din mâna bătrânei, o deschidea uşurel, să nu strice plicul şi începea să citească: „Scumpă soră…” Desluşea cu greu scrisul bătrân şi chinuit, iar acolo unde frazele i se păreau prea seci şi prea scurte, le înflorea ea, astfel încât bătrâna să fie fericită de atenţia şi dorul surorilor ei.

• Frumos scrie sora mea, nu-i aşa, muică?
• Aşa e babo! Vezi că o duce bine ea acolo, la oraşul ei. Zice că o să-ţi trimită pachet.
• Ei, muică! Să trimită, că vede şi ea că nu mai pot să mă descurc singură… Să trimită.

Soru-sa nu avea de unde să vadă că ea nu mai poate, nu se văzuseră de 40 de ani, iar ea nu se plângea niciodată în scrisori, doar îi intuia bătrâneţea şi neputinţa şi încerca să o ajute cum poate, din puţinul ei. Avea şi nepoţi şi strănepoţi deja şi era ocupată până peste cap, dar când îşi aducea aminte de sora ei amărâtă şi singură lăcrima. Viaţa trecuse pe nesimţite. Cât au fost tinere au muncit să-şi crească pruncii, să-şi ridice case, să-şi îngrijească bărbaţii, acum nu le mai ţineau puterile pe niciuna să plece la drum să o mai vadă şi pe sărmana asta de soră rămasă singură.

• Ce le scriem, babo?
• Scrie, muică, aşa: „Dragi surori, aflaţi despre mine că-s sănătoasă şi bine, să nu vă faceţi griji de mine.”
• Nu aşa, babo! Scriem frumos „să nu vă faceţi griji în privinţa mea.”
• Cum spui tu, sufleţele, că tu eşti deşteaptă şi ştii mai bine! Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mândreţea mea! Fericit o fi cin’ te-o lua pe tine, comoara mea!
• Taci babo, că-i cresc coarne, nu vezi! – striga mama de lângă plită.
• Las’ să-i crească! De-aia a avut baba grijă de ea să crească şi să fie mândră!
• Păi da, că stai matale cu ea în casă după aia, te duci matale la şcoală să vezi că uită să mai înveţe!
• Taci fa, că fata mea e cea mai deşteaptă! Uite ce frumos scrie, mânca-i-aş mânuţa ei mică!

În ritmul ăsta, până terminau scrisoarea se lăsa seara. Plină de efuziune, baba se apleca să-i pupe mâna fetei, ea şi-o trăgea şi o ameninţa că nu mai scrie, înroşindu-se toată, se împăcau apoi şi o luau de la capăt. Când era gata scrisoarea, baba punea  la sfârşit degetul pe care fata turna o pată generoasă de cerneală- de semnătură. Fata scria adresa destinatarului şi pe cea a expeditorului pe plic, concentrată, cu limba scoasă printre dinţi, să nu cumva să greşească iar scrisoarea să nu mai ajungă la destinatar.

• Să ai grijă, muică, să pui adresa cum trebuie, că s-o rătăci plicul în oraşul ăla mare şi-or zice astea că am murit.

Avea grijă. Trecea apoi limba peste lipici şi-l sigila bine, îi punea frumos timbrul în colţ şi i-l dădea babei să-l bage în sân alături de plicul desfăcut.

• Să ai grijă, babo, să nu pui la poştă plicul de la sora mata, auzi!
• Am grijă, muică! Îl pun pe poştaş să se uite el care trebuie trimis şi care nu.

Între timp mama făcuse o bocceluţă cu mâncare, să aibă baba şi acasă, că nu mai era în stare să-şi gătească singură. Îi punea şi o jumătate de ţuică, să-şi mai stâmpere singurătatea în ea şi să-şi încălzească oasele bătrâne.  I-a dat ciomagul în mână şi a dus-o până la colţ, să nu sară câinii vecinilor s-o muşte.

• Ai grijă cum mergi, babo! Să nu cazi naibi îtr-un şanţ să te găsim moartă pe-acolo!
• Ieee, mare pagubă, muică! Ce m-aş mai bucura io să mă ia Dumnezău, să mă întâlnesc pe lumea ailaltă cu maica şi tăicuţu, să nu mai trăiesc singură ca vai de mine!
• Taci că vorbeşti prostii! Ai grijă de matale şi mai vino pe la noi!
• Viu, muică, viu, că doar voi mi-aţi mai rămas.

În casă, fetiţa se aşeza acum liniştită în pat, cu cartea în mână. Mai are încă de învăţat. Uf, a venit şi de data asta! Chiar se temuse că nu o să mai apară. Cu fiecare săptămână ce trece începe să se teamă tot mai tare că se apropie ziua în care baba nu o să mai vină. Cartea se odihneşte pe genunchi iar gândul fetei sprijină pe drum o bătrână cocârjată şi şovăitoare. Tare-şi doreşte s-o vadă ajunsă cu bine acasă. Sub nici o formă nu-i place baba asta, e băloasă şi prea i se vâră cu forţa în suflet, degeaba râde mama când o aude! Doar i-ar părea rău s-o piardă, o ştie de mică, de când îi spunea poveşti cu Ilene Cosânzene şi câini cu puteri magice.

În camera cealaltă tatăl se odihneşte după o zi petrecută afară, în frig, fratele mai mic se jocă liniştit pe covor. Mama intră in casă cu braţul de lemne, aprinde lumina şi aţăţă focul.

• Biata babă! Cât o mai duce-o aşa, vai de capul ei?! Ar trebui să se gândească şi alea că e bătrână şi nu mai poate, să vină s-o ia la ele, s-o îngrijească. O s-o găsească moartea cine ştie prin ce şant, să fie e pomina lumii!

Ziua scurtă de iarnă e la asfinţit, gerul se ascute şi pe cerul fără nici o pată încep să licărească stelele. Pe uliţele pustii, lătrată din dosul porţilor de câini de pază, trece sprijinindu-se greu în ciomag o bătrână aplecată de spate. Din când în când se opreşte şi oftează. De i s-ar face milă lui Dumnezeu de ea, s-o ia odată, să nu se mai chinuie atât! Nu i-ar părea rău decât de minunea asta de fată, ce-i intrase în suflet cu toată neastâmpărarea ei şi pentru care bătea acum satul jumătate. Prin case de gospodari luminile sclipeau complice, ascunzând în dosul zidurilor viaţa caldă cu bucuriile şi tristeţile ei, din hornuri fumul urca lin către cerul limpede. Ei îi îngheţase mâna pe ciomag şi picioarele parcă trăgeau a odihnă înapoi. Pe geamul mic al căsuţei cât o cutie de chibrituri, doar flacăra tremurătoare a candelei o aştepta îngrijorată.

Chec aperitiv

Chec aperitiv.

Defecte

Sunt o persoană ciudată. Dacă ajungeţi să staţi de vorbă cu mine o să observaţi la un moment dat o privire pierdută şi o să aveţi senzaţia că vorbiţi pentru pereţi. De fapt eu încerc să vizualizez ceea ce îmi spuneţi. Altfel nu mă pot conecta la povestea voastră. Aşa mi se întâmplă şi cu cărţile, şi cu filmele, până şi cu poveştile de viaţă pe care le ghicesc dincolo de aparenţe la oamenii de care mă ciocnesc întâmplător pe stradă. Dacă nu reuşesc să intru în poveste, renunţ la a o cunoaşte. Sunt defectă, ce mai!
Defectul ăsta are şi avantaje şi dezavantaje. Am avantajul de a trăi mai mult ca majoritatea semenilor mei şi în epoci diferite, în funcţie de povestea în care intru. Viaţa mea e tot timpul palpitantă şi plină de emoţii şi se trăieşte într-un an cât alţii într-o viaţă, aşa cum creştea Făt Frumos în poveştile de odinioară, nu ca-n poveştile cu monştri şi supereroi de acum. E plăcut, e din plin.
Pe de altă parte nu este bine, pentru că dacă-mi povestiţi povesteşte despre o atrocitate/răutate/nedreptate eu sunt acolo şi mă doare. Doare atât de tare, că nu sunt în stare niciodată să rămân tare, să nu reacţionez. Reuşesc totdeauna să mă pun în locul victimei şi mă revolt. Resemnarea nu-şi are locul în firea mea. E ciudat că spune asta o femeie care a suportat 25 de ani o căsnicie nepotrivită. Am suportat, nu m-am resemnat, e o mare diferenţă! Acum mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat firea asta şi puterea de a lupta. Altfel m-aş fi pierdut demult.
Primesc aceleaşi răni ca cei răniţi, mor câte puţin cu cei ce nu rezistă, mă doare sufletul pentru fiecare om trist şi singur de pe planetă, pentru fiecare neputincios lovit, pentru fiecare vorbă aruncată piatră în capul cuiva, pentru lacrima fiecărei mame ce-şi plânge copilul, a fiecărui orfan ce-şi plânge mama. Nu suport să văd copii maltrataţi, murdari, umiliţi, femei lovite, animalele chinuite.

Pe vremuri încercam să împac pe toată lumea cu toată lumea. Nu puteam să văd oameni nefericiţi şi găseam tot timpul o mângâiere, o vorbă bună, o lacrimă să aline. Oamenii se încălzeau de vorba mea şi-şi stergeau măcar pentru moment lacrima. Era un succes efemer, dar atât de încălzitor! Nu mi-a făcut bine felul ăsta al meu de a fi, pentru că am crescut şi am întâlnit persoane care mi-au luat empatia drept slăbiciune şi nu au pierdut ocazia să mă lovească urât atunci când nu au mai avut nevoie de mine. 

Acum evit cât pot sursele de informaţie care conţin atrocităţi. Evit şi o parte de viaţă.

Wilfredo Lam- La junglă

Nu am putut niciodată să privesc documentarele despre viaţa în sălbăticie, de exemplu. Nu-mi place legea asta cu cel mai mic e mâncat de cel mare şi puternic iar cel slab e tot timpul sacrificat. Victima mi-e parte din suflet şi aş face orice s-o salvez.  

M-am luptat toată copilăria cu pisicile ce mâncau şoareci (normal) şi o mare parte din restul vieţii cu câinii maidanezi care vânau pisici în parcare. Mă trezeam şi din cel mai adânc somn şi alergam afară să-i gonesc să scap amărâtele alea de creaturi. În toiul nopţii, când până şi păsările dormeau, eu alergam cu inima bătând nebuneşte cu câte un băţ, sau piatră în mână, să gonesc haitele plecate la vânătoare. De multe ori plângeam de neputinţă.

Alteori, după ce reuşeam să pun pe fugă liderul haitei, iar ceilalţi plecau cu coada între picioare după el, priveam în jur şi mă gândeam amuzată ce-ar crede despre mine un trecător ocazional când m-ar vedea în crucea nopţii, încălţată cu papuci şi îmbrăcată în pijama, cu un par în mână prin parcare. Şi-ar fi făcut cruce şi şi-ar fi scuipat în sân!

La fel mă doare sufletul şi pentru maidanezii vânaţi de hingheri, pentru câinii bătuţi şi maltrataţi, pentru animalele de povară care trag resemnate la jug pentru nişte dobitoci care au senzaţia că li s-a dat dreptul de a lovi cu cruzime doar pentru că sunt bipezi.  Ei, pe oamenii ăştia m-aş răzbuna eu şi vă asigur că imaginaţia mea ştie să recompună toate torturile inchiziţiei de odinioară, chiar şi ceva pe deasupra! Pentru ei nu aş avea milă. 

Ştiu, pot părea nebună, dar vă asigur că nu sunt. Doar empatizez mult prea tare cu tot ce-i viu pe pământ. Sunt prea vie, spun eu. Voi puteţi spune oricum, nu mă supăr. Asta sunt şi dacă aproape o jumătate de secol de viaţă nu m-a schimbat, aşa se pare că o să şi mor. 🙂

Aparenţe

În contabilitate se lucrează mult la început de an, aşa că-n zilele astea reci de iarnă plecăm târziu de la birou. Sunt seri în care oboseala ne închide şi cuvintele dincolo de buze şi ne lasă tăcute şi adormite să ne purtăm paşii grei către casă.  Luăm metroul când ora e prea înaintată şi frigul pătrunde parşiv pe sub haine să muşte cu sete direct din piele. Puţini oameni se mai încumetă să iasă din casă la ora aceea. Întâlneşti câţiva pasageri obosiţi, pe jumătate adormiţi, tăcuţi, cu privirea pierdută.Te uiţi la ei şi-i vezi drept fraţi de suferinţă,  se citeşte pe faţa lor o epuizare adâncă şi tristă. Eu nu mă simt în stare nici măcar să butonez telefonul.  Colega mea îşi scoate cartea şi încearcă să mai citească câteva rânduri care să-i dea senzaţia că drumul către casă e un pic mai scurt. O oră încheiată petrecută prin staţii prost luminate de metrou, o oră în care privirea ţi se pierde în întunericul tunelului subpământean, încercând să ghicească o rază de lumină în pânza neagră ce-acoperă privirea. Rar se întâmplă ca un eveniment mai animat să îţi uşureze un pic aşteptarea.

Metroul vine cu lumina lui crudă şi  opreşte la peron, uşile se deschid, urcăm şi ne aşezăm tăcute pe câte un scaun. După ore întregi de privit monitorul computerului ochii nu mă mai ajută. Îmi agăţ privirea de un geam, sau un companion de drum şi încerc să ţes în jurul lui o poveste. La unii nu reuşesc. Existenţa lor pare atât de anostă, că renunţ repede, povestea m-ar întrista. Când nu reuşesc să-mi spun poveşti închid ochii şi mă întorc în mine până la următoarea staţie când îi deschid din instinct, ca nu cumva să uit să cobor.

În staţie trenul opreşte şi zgomotul roţilor pe şine încetează pentru câteva secunde. Sub pământ timpul se măsoară în tăcerea periodică a roţilor. În seara asta parcă drumul e un pic mai animat. E tânăr. Pe uşa din faţa mea urcă o bătrânică. O figură pitorească, îmbrăcată haotic cu fel de fel de haine aruncate unele peste celelate. Are trei căciuli pe cap şi din fiecare se zăreşte câte o bucată pe frunte, deasupra lor gluga unei haine lungi cenuşii, înflorate, încadrează o faţă mică-mică, ridată şi zâmbitoare. E cocoşată de ani şi viaţă, merge greu iar sacoşa de plastic din mâna stângă pare că are o greutate prea mare pentru făptura ei plăpândă. Vorbeşte la telefon şi se foieşte, nereuşind să se aşeze destul de convenabil pe scaun. O încurcă o geantă verde şi sacoşa cea grea. Poartă pantaloni de salopetă muncitorească de doc albastru spălucit de atâta spălat şi are cizme verzi de cauciuc în picioare. Îţi vine să zici „săraca, cum de nu a îngheţat pe gerul ăsta îmbrăcată aşa şi încălţată în cauciucul ăla rece?!”

Şi totuşi, telefonul mobil din mâna ei tremurătoare te intrigă. Tehnologia asta… nici măcar cerşetorii nu se pot lipsi de ea! O privim, o compătimim şi fără să vrem o ascultăm. Cu o voce incredibil de caldă şi vioaie explică cuiva cu lux de amănunte cum e cu teoria motivaţională şi ce răspuns trebuie să dea unei anumite întrebări de examen, presupun.  Părea genul de răspuns pe care ţi-l dă un prieten extrem de bine pregătit într-un domeniu atunci când în impas fiind, suni să te lumineze. Ca la „vrei să fii milionar”. 🙂 Explică repede, zâmbind tot timpul, iar la final îi urează succes interlocutorului,  închide telefonul zâmbind, îl înveleşte într-o batistă, îl băgă în punguţă, punguţa în geantă şi tace zâmbind şi privind în jur cu ochi vii, tineri, mult mai plini de viaţă ca restul organismului ei ce purta în spate atâţia ani.

Am senzaţia că brusc s-a făcut căldură în jur. Îi zâmbesc şi simt că ar trebui să mă ridic s-o salut şi să-i cer scuze. „Vă cer iertare, doamnă, v-am judecat greşit, cu mintea mea puţină ce mai are încă atât de multe de învăţat! Vă mulţumesc pentru lecţie!” Nu o fac, mi-e ruşine şi teamă. Ruşine că am judecat greşit, luând în calcul doar aspectul exterior, teamă de ridicol. Nimeni în jur nu o băga în seamă, doar eu zâmbesc cu ochii sclipind şi asist tăcută la transformarea incredibilă a feţişoarei ei ridate. Zâmbetul nu o părăseşte nici măcar atunci când îşi aşează cuminte în poală palmele în care strânge geanta verde şi sacoşa grea. Coborâm la Eroilor şi o lăsăm să meargă în drumul ei zâmbind şi purtând în ochi o lucire şăgalnică, ca un zâmbet de copil ce ştie că că tocmai a făcut o şotie. Şi eu am ners mai departe şi vin să vă povestesc vouă cu părerea de rău că n-am fost în stare să mulţumesc pentru cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care am primit-o în ultimul timp.

Întrebări de după

M-a emoţionat solidaritatea parizienilor cu victimele atacului terorist de săptămâna trecută. Milioane de oameni uniţi într-un marş cu un scop atât de nobil nu îţi este dat să vezi prea des. Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă…

• Oare, dacă această solidaritate ar fi fost manifestată de la început, încă de pe vremea în care terorismul internaţional era mic copil, nu s-ar fi putut preveni multe din morţile acestea inumane şi inutile?

• Ce s-ar fi întâmplat dacă noi, occidentalii am fi demonstrat pentru instalarea păcii în orientul mijlociu, dacă am fi pus piciorul în prag atunci când mii de copii şi-au pierdut viaţa în bombardamente inumane asupra cartierelor de locuinţe din fâşia Gaza şi împrejurimi?

• Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi arătat indiferenţi privind mizeria în care se zbat milioane de suflete în Africa şi dacă nu am fi fost atât de intoleranţi cu naţiuni întregi, nu şi cu călăii lor?

• Cum ar fi lumea noastră acum dacă marile puteri nu ar fi pus mai presus de vieţile propriilor locuitori interesele materiale şi planurile de îmbogăţire pe seama petrolului şi minelor de pietre preţioase din zonă şi  dacă băştinaşii nu ar fi fost ţinuţi cu intenţie într-o stare deplorabilă de sărăcie şi incultură?

• Ce-ar fi dacă în Siria guvernul nu şi-ar omorâ proprii cetăţeni, dacă femeile musulmane nu ar fi nevoite să-şi vândă copiii la colţ de stradă pentru a putea supravieţui restul familiei extrem de numeroase, dacă nu ar exista milioane de refugiaţi care suferă din lipsa condiţiilor minime de trai trăgând după ei şi pe locuitorii ţărilor musulmane în care s-au refugiat? Oare, oamenii ar mai fi atât de înverşunaţi împotriva noastră, a celor care le zâmbim superior şi încercăm să le impunem democraţia noastră cu forţa?

• Cum ar fi dacă în loc să condamnăm o credinţă adânc înrădăcinată în mintea unora,  am încerca să pătrundem dincolo de minţile celor ce cred în Allah şi am respecta dreptul fiecăruia la propria alegere?

• Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi alimentat cu consecvenţă ura, ci compasiunea, dacă nu am condamna ci am înţelege şi am lupta să-i facem şi pe ei, cei care se lasă atât de uşor prinşi în vria asta de ură şi intoleranţă, să înţeleagă că moartea nu e o soluţie?

• Cum se face că liderii acestor grupări au întotdeauna resurse materiale să procure armament, să plătească şi să ademenească grupuri întregi de oameni spălaţi pe creier? Toţi cei care au aderat la astfel de organizaţii au probleme de comportament în mediul în care trăiau, toţi au avut la un moment dat o răscruce în viaţă, un moment în care s-au simţit marginalizaţi şi respinşi de societatea mamă. E un tipar şi se vede treaba că cei care-i racolează ştiu foarte bine ce fac. Cum se face că, deşi toţi conducătorii lumii condamnă acţiunile lor, ei sunt alimentaţi continuu cu armament? Banul primează, nu?

Toţi am aflat anul trecut de execuţiile în direct de o cruzime de neimaginat şi am întors capetele înfioraţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă omenirea s-ar fi unit atunci să împiedice astfel de manifestări viitoare, dacă nu am fi lăsat sarcina condamnării unor astfel de acte doar în seama crucii roşii şi a unor reviste de satiră? Ne doare pierderea unor jurnalişti buni şi are de ce. Pentru că, dincolo de extremismul atacatorilor, fiecare purtăm partea noastră de vină, tocmai prin neimplicare. E mai uşor să închizi ochii şi să pretinzi că nu ştii, iar dacă tu nu ştii, lucrurile nu se întâmplă aşa cum sunt prezentate.

Cât despre marii lideri europeni, dincolo de a se alinia ca la paradă în fruntea marşului de solitaritate cu victimele, ar fi bine să ia măsuri concrete de creştere a securităţii în lume. Ar trebui să nu mai alimenteze nici o grupare armată, să nu mai încurajeze războaie de nici un fel, nici pentru cuceriri de noi teritorii, nici pentru favorizarea marilor corporaţii care încearcă să fure la propriu bogăţiile ţărilor din lumea a treia.

Ideal ar fi ca lumea să nu se mai catalogheze în prea bogaţi şi prea săraci, în ţări din lumea întâi şi tări din lumea a treia . Să nu mai existe oameni care să nu ştie ce să mai facă cu banii şi oameni care mor de foame pândiţi de vulturi. Nu ar trebui să existe oameni care deţin resursele planetei şi oameni care pentru o gură de apă ar fi în stare să-şi omoare fraţii. Poate că, dacă nu ar fi această limită absolută a sărăciei, nu ar mai fi nici atâta cruzime în lume. 

De Sfântul Ion

Cred că a fost cea mai importantă sărbătoare a copilăriei mele. De fapt se cam ţineau lanţ, de la Crăciun până la Sfântul Ion.

De Sfântul Ion se încheia şirul printr-un chef de pomină acasă la noi pentru că tata a ţinut morţiş să-şi serbeze ziua numelui azi, deşi îl cheama Iosif. I s-a părut lui că de la Iosif la Ion e o distanţă atât de mică, încât nu au cum să fie sărbătorite separat. Drept urmare se făceau pregătiri care mai de care cu sarmale, fripturi la cuptor, cârnaţi, salate, prăjituri, se întindea masă mare în casă şi se adunau pe lângă masă toate neamurile, să chefuiască. Şi oltenii mei când se adună, apoi chefuiesc, nu se joacă! Cu muzică, jocuri, ţuică fiartă, mâncare bună, să tot trăieşti!

Noi eram mici şi ai noştri au considerat că omul dacă nu sădeşte un pom, nu creşte un copil şi nu cunună cât mai mulţi fini nu ştie că a trăit. Pe principiul ăsta, masa de Sfântul Ion era tot timpul plină de perechi tinere de fini veseli şi puşi pe snoave şi urat, ca la naşul, de. Pentru noi, copiii era o zi de vis. Limbile se dezlegau pe măsură ce trecea timpul, se spuneau glume, se cânta, se râdea mult. Mai ales se râdea mult. Cred că era singura zi din an când îi vedeam pe părinţii mei calmi, calzi şi veseli, una din puţinele zile în care nu se certau şi nu-şi scoteau ochii pentru cine ştie ce nimic. Atunci era doar pace, chiar dacă tatei nu se putea să-i convină chiar tot şi mai arunca câteodată fulgere otrăvite din priviri. Îi trecea repede şi nu se îndura să-şi strice veselia pentru nimic.

Unul din finii noştri, despre care am mai povestit cândva a avut ambiţia să se tot însoare până a trecut de 35 de ani. Era atras fără putinţă de tăgadă de fete voluptoase cu sâni obraznici, fuste scurte şi buze roşii. Numai că într-un fel le vedea atunci când le făcea curte şi altfel îi picau fusta lor scurtă şi buzele roşii după ce le lua acasă. Era bolnav de gelozie şi sfârşea totdeauna singur după cel mult un an de convieţuire chinuită împreună. L-au primit ai mei o dată, de două ori, de trei ori, le-au tot zis fină la vreo patru astfel de fete frumoase şi talentate, ca până la urmă să-i spună de la obraz că ei nu-l mai primesc până nu o găsi una serioasă cu care să se aşeze definitiv la casa lui. Către sfârşitul chefului el era tot timpul beat şi deprimat iar „nevestele” nu plecau niciodată de acolo nepălmuite, să ştie cine e şeful în casă. În fiecare an mama îi sărea în cap şi-l ocăra, luând apărarea fetelor, iar tata aproape că-l scătea în şuturi pe poartă dacă nu voia să-şi ceară scuze.Voia să aibă măcar bucuria să-i vadă plecaţi de la noi împăcaţi.Câţiva ani nu l-am mai văzut, luase în serios ultima ameninţare. Apoi şi-a găsit una care s-a încăpăţânat să rămână şi să-i facă gospodăria înfloritoare, ba i-a mai făcut şi-un copil pe deasupra, să fie treaba pecetluită. Aşa s-a aşezat şi finu Costică la casa lui, dar chefurile deja nu mai avea acelaşi farmec ca-n copilărie. Îmbătrâniseră.

Ca orice sat respectabil, aveam şi cetele noastre de lăutari care plecau la ceas de sărbătoare pe la casele oamenilor şi le cântau sărbătoriţilor la gura sobei, cum ar veni. Pe la opt jumate-nouă dimineaţa tata trebuia să fie gata -gătit, parfumat, bărbierit- că deja plecau copiii în colindat cu botezul şi lăutarii cu urările de La mulţi ani şi sănătate! Scăpa tata câteva monezi în cănuţa cu apă sfinţită a copiilor, îi ducea de-i botezau animalele şi se întorcea la lăutarii care-i cântau cu foc în prag. Nu-l ocoleau că avea vin bun şi dare de mână, iar ţuica lui fiartă le încălzea până şi ochii într-o zi geroasă ca cea ce azi. Că pe atunci până şi vremea era la locul ei iar gerul bobotezei îţi încleşta mâna pe clanţă şi-ţi lipea nările când respirai. Azi de dimineaţă când l-am sunat pe tata să-l urez l-am întrebat dacă i-au plecat lăutarii.

• Ei, tată, păi nu mai vin! Unul a murit, celălalt a plecat în străinătate, s-a spart ceata.  Da’ au venit copiii dimineaţă la prima oră! Au venit, le-am pus nişte monezi în cană şi mi-au botezat toate animalele! Le-am dat pe urmă câte doi lei la fiecare…

Mi-a rămas dragă sărbătoarea asta care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Îmi miroase încă a sarmale şi a cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi fripţi deasupra jarului ce-ncingea sobele într-o seară magică cu ger năpraznic afară, cântece vechi de petrecere în casă şi miei noi aduşi să se încălzească lângă foc. Poate şi pentru că, peste ani, am cunoscut un Ion cu suflet de aur care mi-a ocrotit sentimentele şi mi-a încălzit sufletul. Un om simplu a cărui căsuţă o port în suflet şi căruia îi aduc un pios omagiu în fiecare an. S-a stins şi el răpus mult prea repede de o boală necruţătoare.

Vremurile se schimbă, noi îmbătrânim, oameni dragi pleacă pe drumul fără întoarcere şi obiceiurile sunt duse mai departe de alţi copii, cu alt grâu nou, cu altă apă sfinţită. Doar epocile apun pe rând şi farmecul copilăriei ne rămâne doar adânc, în copilul din noi. Noi ne-am împrăştiat prin lume, le trăim doar din amintiri.

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor zilei, oriunde v-aţi afla! Să fiţi mândri de numele pe care-l purtaţi şi să sărbătoriţi de fiecare dată cum se cuvine această sfântă zi. Să aveţi lângă voi oameni buni care să-şi aducă aminte de voi cu duioşie şi drag peste ani şi ani. Să fiţi sănătoşi şi ocrotiţi de cel ce l-a botezat până şi pe Iisus!

La săniuş

Sursă imagine http://www.actualitateabuzoiana.ro

Ninsese o săptămână întreagă. Era un strat de zăpadă de vreo jumătate de metru albă, strălucitoare şi pufoasă. Noi, in vacantă la Maica şi Taicu. Ne adunasem toţi de data asta, adică şi frate-meu si văru-meu Liviu şi eu, bineînţeles. Aşteptam cu nerăbdare să se oprească ninsoarea să ieşim afară la o bătaie cu bulgări şi la sanie, bineînţeles.
Satul nostru e întins ca-n palmă, doar acolo, în vale, uliţa bunicilor mei are dealuri şi văi numai bune pentru a-ţi da drumul de unul singur cu sania. Altfel, eram nevoiţi să ne tragem unul pe celălalt ca să simţim şi noi bucuria de a aluneca pe zăpadă. Rău e că prea departe de casă nu aveam voie. În grădină, unde panta era minunată, nu puteam intra pentru că poteca mărginită de buşteni de viţă de vie era prea îngustă, iar jos ne-am fi oprit direct în gropanul cu ţipari al lui Taicu. Că pe vremea aceea omul gospodar avea de toate în grădina proprie, inclusiv propria baltă cu peşte.

S-a oprit ninsoarea brusc, într-o dimineaţă. Peisajul era desprins din poveţtile lui Andersen. Aveam vreo 12-13 ani şi intram în nea până la brâu pe unde era necălcată de picior de om. Un rai alb, ce mai! Ieşim noi, facem încălzirea cu câţiva bulgări, încercăm să strângem de-un om de zăpadă, numai că era extrem de frig şi zăpada afânată nu se lipea deloc, am renunţat repede în favoarea saniei.

Avea văru-meu Liviu o sanie micuţă, care prindea viteză mare, nu ca cea pe care ne-o făcuse nouă tata – prea mare şi prea înaltă, de nu aveam nici cum să stăm bine pe ea, dar s-o mai şi strunim! Am ieşit să lustruim sania pe tălpici şi ne-am tras pe rând câteva ture. Ca de încălzire, de. De încălzit ne-am încălzit noi repede – sania grea, noi plini de sarmale şi cârnaţi până-n gât, zăpada pufoasă, tălpicii ruginiţi… Am reuşit până la urmă s-o facem să lucească. Unde să mergem, totuşi, să ne dăm ca lumea şi nici să nu fim în ochii de vultur ai bătrânilor.

• Hai la Jiu- zice văru-meu.

• Nu mergem, că acolo e gheaţă şi cădem naiba în apă. Hai pe coastă.  Eu mă temeam pe vremea aceea ca de foc de alunecatul pe gheaţă. Nu ştiu ce naiba aveam, dar derdeluşul şi adrenalina alunecării nu mi-au fost niciodată prietene. Nici acum nu-mi sunt, din păcate.

• Nuu, că e prea departe şi mai trec oamenii cu căruţe şi maşini.

Ne-am contrazis noi ce ne-am contrazis, până la urmă am luat-o uşurel către Jiu, certându-ne. Frate-meu era deja nervos -el tot timpul era nervos când era nevoit să se joace şi cu mine, îl agasa prezenţa mea la maxim. I-a rămas aversiunea până azi. Constant în sentimente, ce mai. Nu că i-aş fi făcut vreodată ceva. Pur şi simplu nu mă înghiţea, aşa fusese el educat.

Cum mergeam noi aşa şi ne aruncam săgeţi otrăvite pe care văru-meu nu mai ştia cum să le pareze, ochii îmi pică pe un loc viran între două curţi, care acoperit de zăpadă cum era părea locul ideal de alunecat pe sanie până hăăt în gardul vecin! Dacă te pricepeai să iei curba, te duceai câţiva metri buni şi pe uliţă în jos!

• Hai să urcăm colo, pe coastă şi să ne dăm drumul- zic eu, vitează şi inspirată.

• Mă, să nu ne trezim naiba în cine ştie ce pom!- zice văru-meu precaut. Pe timpul verii nu-ţi prea venea să intri pe locul ăla, era plin de bălării înalte, lăstăriş, resturi de pari de la un gard prăbuşit. Toate astea era acum acoperite de stratul generos de zăpadă.

Până să ne hotărâm noi, frate-meu ia sania, urcă şi coboară lin până în mijlocul uliţei, de-l priveam cu invidie amândoi.  Iuuuhuuu! Hai toţi!!

• Eu primul! – zice văru-meu!

De urcat până în vârful coastei era o aventură că înotam prin zăpadă ca-n apele Jiului şi când se funda piciorul în câte o groapă, abia reuşeai să mai ieşi! Dar alunecarea făcea toţi banii. Sania, cu tălpicii ei lucioşi, nu se mai afunda deloc! Pur şi simplu zbura peste noianul de zăpadă. Din curţile vecine deja începuseră să ne privească puştani mai mici, invidioşi pe norocul nostru. Vezi bine că nu-i primeam şi pe ei, noi fusesem primii acolo! Curtea era îngustă, nu era loc de prea mulţi copii. Mai multe sănii s-ar fi împiedicat una de cealaltă şi ne-am fi pierdut bucuria.

Nu ştiu cât am reuşit să stăm acolo. Eram plini de zăpadă până la gât, hainele erau ţepene pe noi pe unde zăpada se lipise şi îngheţase, neaua ne intrase pe sub fulare, prelingându-se lichidă pe gât şi pe spate, picioarele erau murate şi îngheţate în ghetele care, cu toţi ciorapii noştri de lână împletită, nu reuşiseră să împiedice alunecarea zăpezii până la călcâie şi de acolo în jos pe talpă, până la degete. Eram muraţi, ce mai. Obrajii ne erau roşii, ochii înlăcrimaţi de alb, nasurile sloi, mâinile vinete şi totuşi aşa fericire rar mi-a dat să simt în viaţă. Tremuram şi urcam pe coastă trăgând de sanie, ca de acolo, aşezaţi comod să alunecăm rapid până în drum.

Băieţii prinseseră bine mişcarea cu condusul saniei ca să alunece cât mai mult. Îşi foloseau cu cap picioarele să cârmească, să evite obstacolele. Eu mă aruncam pe sanie şi imi dădeam drumul. Nu ştiu dacă am reuşit de două ori să ajung până jos, în drum.

• Luuuciii!! Nu aşa! Uită-te la mine! Pui piciorul ăsta aici şi când vezi că vine o groapă îl pui jos uşurel şi sania ocoleşte, vezi? La fel, când o ia într-o parte, pui piciorul şi o faci să meargă drept! Ai înţeles?

• Daaaa! Hai să mă mai dau o dată! Şi mă aruncam pe sanie, îmi dădeam drumul şi mă opream după doi metri în cine ştie ce buruiană. Mie îmi venea să plâng de necaz, ăia se prăpădeau de râs. Auzeam hohote şi de pe după garduri, ori asta mă înnebunea!

• Dă să mă mai dau o dată, de data asta să vezi că mă duc mai departe ca voi!

Măi, şi când am reuşit şi eu cât de cât să ţin sania pe drum drept, urc pe coastă, mă aşez cuminte, îmi potrivesc picioarele astfel încât s-o strunesc aşa cum mă tot învăţase văru-meu şi-mi dau drumul! Au fost câteva secunde de linişte totală, parcă şi aerul îşi ţinea respiraţia şi tăcea, să nu mă întrerupă. Zbor uşor pe deasupra derdeluşului ce căpătase luciu de cât alunecasem pe el, sania dă s-o ia la dreapta, eu o întorc repede la stânga, piciorul loveşte un ciot, sania rămâne pe loc iar eu zbor cu eleganţă mai departe, până în mijlocul drumului unde dau putere cu fundul de pământ! A fost zborul perfect, doar noada mea nu era de acord cu asta! Durea ca naiba!

Eu râdeam ca o nebună cu lacrimi în ochi, nereuşind să mă mişc, ăia doi se tăvăleau deja prin zăpada cea mai mare, puştimea spărsese barierele şi ieşise pe la porţi ţinându-se cu mâinile de burtă, doar sania rămâsese cuminte acolo unde o oprise brusc ciotul invizibil.

Nu ştiam ce să fac. Să mă ridic nu puteam, să mă opresc din râs nici atât, să înjur puştanii şi să-i pun pe goană, nici vorbă. De fapt îi înjuram eu de mama focului, dar niciunul nu se mişca! Râdeau cu gura până la urechi şi mă arătau cu degetul de-mi venea să plâng de ciudă de acum! Până la urmă s-au ridicat nebunii mei de fraţi din zăpadă şi au venit de m-au ajutat să mă ridic şi eu din drum. Inutil să spun că nu m-am mai urcat pe sanie! Am luat-o uşurel către casă, mergând crăcănat, încercând să-mi ţin echilibrul cu mâinile depărtate de corp, strâmbându-mă la fiecare pas. În urma mea puştanii au rămas râzând, urmăriţi de promisiunile mele de urecheală sănătoasă.

Ai mei (ca brazii pitici pe vremea aia) m-au adus până la poartă şi m-au lăsat acolo. Nu au intrat cu mine în curte, de teamă să nu cumva să-i oprească ;aica şi pe ei acasă. M-au abandonat la poartă să mă descurc cum oi putea şi au zbughit-o înapoi cu sania. Numai că nu s-au mai dus pe coasta periculoasă, s-au dus direct pe Jiu, aşa cum aveau de gând de la început. Scăpaseră de fricoasă, era normal.

Jiul îngheţat i-a primit prietenos. Parcă-i chema, nu alta! S-au avântat pe gheaţa până către mijlocul apei, unde prea subtire ca să-i mai ţină, gheaţa a cedat. Cum pe sanie era doar Liviu, frate-meu făcând pe armăsarul în acel moment, s-a scufundat doar unul, celalalt putând să-l tragă afară imediat. Şi norocul lor mare a fost ca apa era destul de mică, abia dacă le ajungea până la brâu. I-a văzut şi un consătean care i-a scos la mal cu tot cu sanie.

Râseseră ei de mine şi uite că soarta se răzbunase! S-au întors acasă cu hainele sloi pe ei, îngheţaţi bocnă, plouaţi si resemnaţi. Maica, când i-a văzut cum arătau aşa, ca nişte pui de bogdeaproste, să facă infarct! Şi-au luat o săpuneală bună şi, schimbaţi de hainele ude, au trecut amândoi tremurând sub plapumă. Două zile nu au mai avut voie afară decât până la wc-ul din fundul curţii. A doua zi aveau mucii până-n barbă! Na, că s-a întors roata. Mi-a venit  şi mie rândul să râd de ei! Din când în când ieşeam şi rodeam din câte un ţurţure imens în timp cei ei mă priveau din casă cu nasurile lipite de geam. Mă întorceam târziu cu câte un bulgăre de zăpadă pe care-l puneam să se topească pe plită, numai aşa, în ciuda lor!

Gânduri pentru azi

Să zicem că ne-am naşte din bucurie, nu din durere ca acum. Din spuma albă a mării mânată spre ţărm de vânturile din larg.
Nu am veni pe lume din iubirea vinovată a doi oameni, ci din sărutarea castă a văzduhului cu marea, iar viaţa noastră nu s-ar contabiliza în ani, ci în minute, ore, zile, anotimpuri. În clipe de veselie, în secunde de fericire.
Fiecare oră să înceapă cu o secundă de zâmbet, fiecare zi să aibă drept început o oră de fericire pură. O oră necontabilizată în care să ne permitem să ne dăm jos măştile şi să le ştergem de praf, apoi să le aşezăm în rândul măştilor zilelor trecute, iar noi să rămânem pentru 59 de minute, 3540 de secunde fără mască, de vorbă cu adâncul din noi. Abia apoi să punem masca zilei ce începe şi să ne avântăm spre înalt. Ziua ar avea doar 23 de ore cu mască.
Să zicem că la fiecare lună prima zi ar fi de început, când, eliberaţi de măştile lunii trecute am răsufla uşuraţi. Am aduna 29 de măşti şi le-am depozita în cutii etanşe, să nu le poată distruge nicio adiere din afară, aştfel ca trăirile noastre să se păstreze intacte acolo, în cutia de care ne-am elibera mintea. N-am mai simţi nimic din ce-am trăit cu durere în acea lună, iar tristeţile, neîmplinirile, dezamăgirile ar rămâne pe veci închise în trecut. În ziua aceea ne-am spăla obrazul de fardul fiecărui zâmbet fals, ne-am spăla conştiinţa de mizeria fiecărui gând urât şi am porni la drum în luna următoare curaţi şi proaspeţi ca un nou născut.
La fel ar începe fiecare anotimp. Cu o lună în care ne-am curăţa fiecare colţişor de gând, fiecare fibră, fiecare umbră. O lună în care am uita de măşti şi am fi doar noi înşine cu bune şi rele, cu lumina şi întunericul nostru. Şi ne-am lepăda de întuneric pe rând, ca de mantii nefolositoare ce-au adunat prea mult praf îngreunându-se. Până am rămâne doar lumină,
Primăvara ar veni cu parfumul ei curat şi verdele crud, iar noi chiar l-am închide în ochi şi l-am pune în suflet, să ne hrănim cu el când ne va fi dor de floare.
Vara ar veni cu raze fierbinţi pe care le-am aduna în inimi şi le-am drămui să ne ajungă pentru lungile nopţi îngheţate ce vor veni. Toamna ne-ar fi cu miros şi dulceaţă de poamă coaptă pe care-l vom ţine-n căuşul palmei şi din care ne-am înfrupta când am flămânzi.
Iarna ne-ar orbi cu alb imaculat iar gerurile ei ne-ar troieni calea netezind-o şi ne-ar căli obrajii îmbujorându-i.
Între ele toate am fi măcar pentru un timp doar noi înşine, eliberaţi de strânsoarea dogmelor impuse de alţii şi până la urmă am învăţa să trăim fără măşti într-o lume pe care-am clădi-o pas cu pas pe nisipul fierbinte al ţărmului care între timp ar deveni dur şi translucid ca diamantul curat. Am fi bucurie şi ne-am contabiliza viaţa în anotimpuri. Am şti să preţuim cum se cuvine iubirea nemuritoare ce face văzduhul să sărute marea.
Un început de săptămână plin de înţelepciune şi împliniri să avem!

Poveşti la gura sobei – Fără speranţă

E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului speriind duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit încă. Dorm cu ciocul sub aripă, aşteptând ivirea zorilor. Pe holul spitalului, luminat rece de neoane impersonale prinse în tavan, cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte, trece o asistentă ca o umbră albă. Are părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă, ochi căprui plini de tristeţe iar halatul îi ascunde cu greu formele generoase.

Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Gândurile negre nu i-au dat pace toată noaptea. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Îngândurată şi tăcută aprinde şi acum lumina în fiecare salon şi trezeştie micuţii pentru tratament. Copiii, adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii. Suferinţa lor te doare într-o mare măsură şi pe tine. Trebuie să ai inima puternică, să te gândeşti la ei doar ca la nişte entităţi care trebuie vindecate, să nu–i priveşti în ochişorii plini de lacrimi care te imploră să nu-i mai faci să sufere. În mintea lor asistenta e cea care aduce durere, nu boala. Ea vine cu ace lungi şi injecţii dureroase, înţeapă, introduce serul ce paralizează muşchii şi-i face să urle.

• Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!

• Nu vleaaaau! Maaaamiiii!! Nu mai vleau!!!

Injecţia doare. Serul plin de antibiotice nu e blând cu organismul copilaşului, îl face să sufere înainte de-al trata.

• Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte! Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu! Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum!

Ea reuşea în mare măsură să-i liniştească şi să se facă plăcută. Pentru fiecare injecţie avea pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară înghiţită o linguriţă de dulceaţă. O vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia făceau minuni. Era cea mai iubită asistentă din spital. Copiii o îndrăgeau şi o strigau „mama Ana”.

Avea şi ea doi copii, un băiat şi o fetiţă. De amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului. Bărbatul ei, mândru, dăduse de băut la toată uliţa. Se lăuda cu el şi acum, oricui era dispus să-l asculte. Poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, i se făcuseră toate voile. De câte ori încerca ea să-l strunească, interveneau socrii şi-i luau apărarea.

Fata venise pe lume mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată un copil. Simţise atunci că Dumnezeu o iubeşte cu adevărat. Nu a fost mămică mai fericită ca ea. Uitase şi de greutăţile traiului cu socrii în aceeaşi casă  şi de toate şicanele răutăcioase şi de escapadele nocturne ale soţului. Totul pălise în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i insenina fiecare clipă. A fost o fetiţă cuminte. Nu a plâns, nu s-a îmbolnăvit, nu s-a murdărit, nu a făcut toate prostiile pe care le fac de obicei copiii mici. A fost ca o fetiță-păpușă, ireal de cumine şi talentată. Acum are 10 ani şi studiază vioara. Profesorul ei spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii. Toată munca ei şi tot ce-a îndurat în viaţă ar căpăta dintr-odată sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Se va face bine, pentru copiii ei va lupta! Nu putea avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.

Gândurile nu-i dădeau  pace de două săptămâni, de când a descoperit în sânul stâng un nodul. Era imens, cât un ou de porumbel, nu ştia cum de-i scăpase atâta timp neobservat. Ocupată cu munca şi cu greutăţile de acasă uitase o perioadă să se mai îngrijească şi de ea, iar acum soarta îi juca cel mai urât renghi. Nu avusese o viaţă uşoară. Se măritase din dragoste cu omul pe care-l idolatriza de la 16 ani. Era un copil când o adusese cu nuntă noră în casă. El băiat mândru, înalt, cu piele albă, ochi mari, negri, umbriţi de gene dese. Toate fetele din satul lui erau înnebunite după el. Ea micuţă, mai degrabă bondoacă, negricioasă, cu părul rebel, creţ şi sânii mari. Soacră-sa nu pierdea nicio ocazie să-i spună că băiatul ei ar fi putut avea orice fată frumoasă şi ea nu se ridica nicidecum la pretenţiile neamului.

Era de acord! Considerase totdeauna un privilegiu faptul că Tudor o alesese pe ea din toate fetele acelea înalte, cu pielea ca laptele care-i dădeau târcoale. Poate că de aceea îi şi ierta toate escapadele şi jignirile fără să se revolte, ca şi cum ar fi fost normal ca el s-o desconsidere şi să se mai ducă din când în când la alta când până şi ea îşi dădea seama cât de neînsemnată este. Culmea e că tot el era gelos! O urmărea seara când ieşea din tură, sau se trezea cu el peste noapte la uşă când era de gardă. Nici nu îndrăznea să ridice ochii din pământ să vorbească cu alţi bărbaţi pe stradă! Dacă o vedea el, sau vreunul din amicii lui şi o spunea, lua bătaie soră cu moartea. Aşa, preventiv, să nu cumva să uite şi să se încurce cu vreunul! Da, omul ei o iubea, de aia o şi bătea uneori. Îi era frică să nu cumva s-o piardă.

Cu o zi înainte a fost la Craiova, la control. Medicul s-a întunecat şi nu i-a mai spus nimic. I-a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei alte două săptămâni. După reactia lui, ştie deja sigur ce are, aşteaptă doar confirmarea şi îşi face planuri pentru ce va veni. După noaptea albă, plină de frământări a ajuns la o concluzie. Nu le va spune acasă. Va aştepta să vadă cum evoluează lucrurile, ce tratament e nevoită să facă, dacă o vor opera sau nu… Nu are rost să-i facă pe toţi să se îngrijoreze de acum.

*

• Ştii, Ana, lucrurile nu stau deloc bine. Aşa cum am bănuit este vorba de un cancer de natură malignă, extrem de agresiv. Va trebui să facem operaţie şi să extirpăm sânul, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât. Ai câţiva noduli şi la nivel ganglionar, a avut timp să se infiltreze adânc, din păcate. Trebuie să începem imediat tratamentul cu citostatice până una alta. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.

Încăperea înaltă se învârtea deasupra ei din ce în ce mai repede. Se simţea cuprinsă într-un carusel scăpat de sub control care o acoperise cu toate animalele lui de ipsos şi risca acum s-o sufoce dacă nu reuşea să iasă de acolo cât mai repede. Ce se va întâmpla cu ea? Ce se va alege de copiii ei, de munca de o viaţă? Auzea vocea doctorului şi-l privea cu uimire, de parcă atunci îl vedea prima dată pe străinul care-i vorbea egal, molcom, ca unei vechi cunoştinţe. Cine era şi ce voia de la ea?

• Te simţi bine, Anişoara? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă! Cred că ar trebui să-i facem un calmant.

Sora îi aduce unpahar mare cu apă pe care ea îl bea pe nerăsuflate.

• Nu vreau calmant. Lăsaţi-mă un pic, să-mi revin. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii.

Sigur, ieşi un pic la aer, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.

Bine, o să revin, domnule doctor. Acum nu pot, mă înţelegeţi.

A ieşit aproape în fugă. În curtea spitalului s-a oprit pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Lumea se învârtea în jurul ei, picioarele nu-şi găseau echilibrul, genunchii se muiaseră, erau acum de gelatină. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… Şi dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii! O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Ascultă cu atenţie. Îşi aude sângele criculându-i cu repeziciunde prin vene. Îi face bine, e semn că trăieşte încă. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte! Pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…

*

• Ce faci în seara asta, Tudor? Aş avea ceva de discutat cu tine, te rog să nu pleci de acasă.

Îmi pare rău, Anişoara, trebuie să ies. I-am promis lui Ilie că merg cu el la o bere azi. Vorbim mâine. Culcă-te, nu mă aştepta că voi întârzia sigur.

Dar…

Nici un „dar”, ce dracu, nu mai înţelegi româneşte? De când ai învăţat să mă contrazici? Ţi s-a urât cu binele? Am zis că vorbim mâine, atunci aşa rămâne! Nu au intrat zilele în sac! Hai că trebuie să plec, s-a făcut deja târziu.

…

„Ba au intrat zilele în sac, Tudore. S-au scurtat de tot şi vom ajunge să nu mai putem vorbi nimic, dacă te comporţi tot aşa. Uneori mă întreb cât de mult îţi pasă de mine. Mai poţi vedea şi altceva decât persoana ta, plăcerea ta, prietenii tăi, viaţa ta? Viaţa mea unde e în rândul priorităţilor tale?”       

Noaptea a trecut albă. Tudor nu a ajuns acasă decât la ziuă, când s-a strecurat în pat, lângă ea, mirosind a parfum străin. Ea s-a prefăcut că doarme. Nici să ofteze nu-i mai venea. Parcă nici nu-i mai păsa de unde vine bărbatul ei. Se gândise, luase hotărârea să meargă mai departe cu tratamentul şi fie ce-o fi. Va vedea pe parcurs ce va mai fi de făcut. El putea să-şi vadă de-ale lui în continuare.

• Aseară voiai să stăm de vorbă neapărat. Spune acum ce ai de spus.

Erau adunaţi toţi pe lângă masă. Se treziseră şi copiii, veniseră şi bătrânii şi se aşezaseră să ia micul dejun în prima duminică din vacanţa de vară. Aseară ar fi vrut să stea de vorbă cu el întăi, să stabilească împreună cât şi cum vor spune celorlalţi. Acum nu-i mai păsa.

• Am fost la control zilele trecute şi am aflat că am cancer la sân într-un stadiu destul de avansat. Va trebui să încep tratament cu citostatice şi după aceea, în funcţie de cum evoluează lucrurile, să fac operaţie. Îmi vor extirpa tot sânul. Până atunci urmează o perioadă grea şi nu cred că-mi voi mai putea îndeplini aşa cum trebuie îndatoririle. O să îmi iau concediu medical de la spital, dar acasă va trebui să mă ajutaţi voi la treburile gospodăreşti când nu voi mai putea. Tratamentul dă reacţii neaşteptate, o să-mi cadă părul, o să slăbesc, o să am nevoie de regim şi linişte.

În bucătăria de vară s-a aşternut deodată liniştea. Tudor o privea cu gura căscată, fără să spună un cuvânt, bătrânii rămâseseră cu furculiţele în aer uitându-se unul la celălalt şi întrebându-se ce va zice lumea, copiii, cu ochii în farfurie nu scoteau un sunet, simţind că lucrurile ar putea lua deodată o întorsătură proastă. Băiatul auzise câte ceva de boala asta de la colegii de la liceu. Niciunul din ce despre care i se povestise nu scăpase cu viaţă. Fata habar nu avea despre ce e vorba , doar simţea că e un lucru serios, care avea oarecum tangenţă cu ea.

După o tăcere prelungită, Tudor şi-a dres glasul şi a vorbit primul.

• Şi nu ai crezut necesar să ne spui şi nouă de la început? Vii acum să ne trânteşti în faţă o veste ca asta? Te-ai gândit mult când ai deschis gura?

Am aşteptat să am confirmarea diagnosticului. Am avut-o ieri, când am mers să aflu rezultatele analizelor, numai că tu nu ai avut timp să mă asculţi. Asta este, eu nu mai am timp să amân, voi începe tratamentul.

Dar poate că rezultatul e greşit! Poate trebuie să mai mergi la alt doctor, e imposibil să ai aşa ceva! Nimeni din neamul nostru nu a avut boala asta!

Vorbea despre cancer ca şi cum ar fi fost o boală molipsitoare de care ea se făcea singura vinovată că a contactat-o. Nu i-o adusese el, nu o luase de la cineva din neamul lui, lor să nu vină să le spună cu seninătate că are o boală despre care nu ştia nimeni mare lucru! Ei, comedie ca asta!

• Nici nu avea cum să aibă, Tudore. Stai liniştit, nu e o boală molipsitoare. Nu se ia aşa uşor şi tu chiar nu ai nicio vină. Nu mi-ai adus-o tu. Doar că în acest moment am nevoie de înţelegere şi ajutor din partea voastră, atât.

Va trebui să ceri ajutor de la spital. Noi cu ce să te ajutăm? Doar nu ai de gând să stai acasă în starea aia? De gospodărie o să se ocupe mama cu tata, iar de copii o să mă ocup eu. Dacă nu fac faţă, o să angajez pe cineva. Tu trebuie să mergi la spital dacă o să-ţi fie rău. Ce să-ţi facem noi? Te-ai găsit şi tu să te îmbolnăveşti tocmai acum, când sunt atâtea de făcut! Asta este, dar să nu ai pretenţia să mai avem şi grija ta, când avem atâtea pe cap cu toţii!

Ana i-a primit răspunsul cu seninătate. Nici nu se aştepta la mai mult din partea lui, încă se întreba cum de nu deschisese ochii până acum să vadă cine e omul lângă care trăieşte. Era el, cel de toate zilele, bărbatul egoist şi rece căruia îi găsea scuze de fiecare dată. În mare măsură era vinovată pentru comportamentul lui. Ea-i permisese tot timpul să se poarte aşa. Rând pe rând s-au ridicat toţi tăcuţi de la masă şi s-au împrăştiat care încotro. Rămasă singură a strâns de pe masă şi s-a apucat de spălat vasele cu gesturi mecanice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua zi avea să plece la spital să înceapă cea mai grea perioadă a vieţii. Cea de care atârna ca de un fir subţire însăşi existenţa ei.

*

E deja la a patra serie de citostatice. Părul l-a pierdut de la a doua. A început să-i cadă smocuri, smocuri, de parcă cineva o tundea din loc în loc pe timpul nopţii. Slăbise înfiorător. Din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni rămâsese o mână de oase pe care pielea atârna tristă, lipsită de susţinerea muşchilor. Nu mai putea mânca nimic, vomita până şi apa pe care trebuia să-o bea. O dureau oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat, orice mişcare era un calvar. De o lună întreagă nu mai părăsise spitalul. Acasă nimeni nu se mai uita la ea. Tudor se mutase în altă cameră încă de când începuse să-i pice părul. Soacra blestema şi se victimiza pe bătătură. Învăţaseră şi fata să nu se apropie de ea, ca nu cumva să se molipsească de la boala maică-sii. Băiatului îi era ruşine cu ea. Amândoi copiii o ocoleau când o vedeau prin curte şi-i răspundeau obraznic când îi chema la ea. Răceala lor durea mai tare decât orice tratament.

Aici, în salonul rece şi impersonal, era măcar liniştită. Tudor venise de două ori s-o viziteze la început. Nu l–a mai văzut de două săptămâni. Copiii nu veniseră niciodată. Nu voiau s-o vadă aşa, neputincioasă cum era acum. Parcă nici nu mai era mama lor. Acasă se uitau la ea cu ochi străini şi se vedea că o învinuiesc pentru orice neputinţă: Pentru că stătea în pat când ar fi trebuit să le pregătească ceva dulce, ar fi trebuit să cureţe, să spele, să calce, să gătească aşa cum făcea înainte.

Oricum nici nu ar mai fi recunoscut-o. Cine era leguma aceea cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului împungând pielea? Mai bine că nu veneau. Măcar aşa şi-o vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simţea că nimic nu merge bine. Reacţia organismului la tratament era exagerată, tumora nu se aduna, din contră. Apăruseră încă două, iar medicul era sceptic. Se vedea pe faţa lui. Nu-i spunea nimic, deşi îl rugase să fie sincer cu ea până la capăt şi să nu-i dea speranţe deşarte. Poate că nu voia să se hazardeze până nu termina, se mai întâmplaseră minuni. Oare, chiar existau minuni, sau doar legende?

• Domnule doctor, vă rog din suflet, spuneţi-mi la ce să ne aşteptăm! Sora mea mai are şanse să-şi revină? Cât îi mai daţi?

Din păcate, pentru Anişoara nu mai sunt speranţe. Organismul ei a cedat incredibil de repede. O zi, două, o săptămână cel mult. Îmi pare rău… Dacă vreţi, îi facem formele de externare să o luaţi acasă, să se stingă lângă cei dragi.

V-as ruga, dacă se poate, să nu o externaţi. O să rămân eu cu ea, să se stingă în linişte. S-ar amărî prea tare, domnule doctor. Acasă toţi o ocolesc, de parcă ar fi ciumată.

De două zile sora ei nu mai pleca de lângă pat. În rarele ocazii în care poate deschide ochii Anişoara o priveşte cu recunoştinţă. Ea îşi ascunde lacrimile şi încearcă să-i vorbească despre viitor, despre miraculoasa vindecare, de dispariţia durerilor, de premiul luat de fata ei la concursul de vioară.

• Mioara… să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar  nu e aşa. Sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog. Tu poţi să-i faci să înţeleagă. Eu ştiu că nu mai am şanse, simt că se va termina curând. Nu-i lăsa să mă urască… Şi nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul. Să nu mă laşi să plec în întuneric, sora mea bună.

Prima zi din 2015

Ieri dimineaţă am mers până la biserică, ca de obicei în această zi de început de an. Încerc să mă regăsesc, să-mi liniştesc sufletul cu o rugăciune. Din păcate, liniştea nu mai locuieşte demult în bisericile noastre şi rugăciunea abia-şi mai face loc printre înghionteli, gălăgie, bârfe, râsete şi cerşetorie.

Încă de la colţul străzii te întâmpină cerşetori. În marea lor majoritate sunt tineri, în putere şi cară după ei copii mici, murdari şi îngheţaţi. De ce etnie aparţin, nu-i nevoie să mai spun. Ca să intri pe poartă trebuie să te smulgi la propriu din mâinile lor. „Dă şi mie, cucoană, să-ţi ajute Dumnezeu! Dă să iau şi io o pâine la copii!”. Dacă dai unuia se adună ciopor pe tine şi nu mai scapi. Ieşi de acolo gata dezbrăcat. Dacă nu dai, te petrec până în mijlocul străzii cu mâna întinsă şi rugăminţi înjurându-te şi blestemându-te în gând. De îndrăzneşti însă să vii cu o pâine să o oferi pentru puradeii veşnic morţi de foame te scuipă între ochi. „Ce să fac io cu asta, cucoană? Dă şi mie un leu, mânca-ţi-aş!” De bani au ei nevoie, nu de mâncare, nu de haine, nu de încălţări. Banii pot face minuni, le pot da siguranţa că sunt cineva, îi pot da pe băutură, pe ţigări, îi pot juca la barbut sau la jocurile mecanice. Banii îi fac să uite de cocioabele insalubre şi îngheţate în care trăiesc. Ei sunt veşnic săraci şi amărâţi.

Sunt în putere şi ar putea munci, dar cine să aibă încredere să le dea ceva de lucru? Lasă, că nici ei nu se înghesuie. O sorcovă e şi uşoară şi aduce mai mult decât sapa şi lopata. „Hai să te sorcovesc, cucoană!” îţi  face o ofertă de nerefuzat o puştioaică cu mucii până-n barbă şi mâinile îngheţate. Să nu faci greşeala să le duci ceva de mâncare, sau dulciuri. Nici măcar jucăriile nu sunt privite cu interes. „Nu vreau eu cozonac, cucoană, ce să fac cu el? Mie dă-mi bani!”. La poartă ţiganul, burtos şi ţiganca zdrenţuită urmăresc scena cu ochi de vultur.  Bani n-am avut pentru ei. Pur şi simplu nu le mai pot da.

Trist e că printre ei sunt şi oameni aflaţi cu adevărat în suferinţă. Bătrâni, bolnavi, oameni neputincioşi, fără venituri care să le asigure traiul zilnic. Stau trişti în câte un colţ, departe de vânzoleala tinerilor cu sorcove colorate de la poartă. Nu întind mâna, nu cer. Stau şi aşteaptă să-i vezi şi poate să-ţi rupi un colţ din pâinea cea de toate zilele să-l împarţi şi cu el, flămânzii. Au haine îngrijite, deşi ponosite, strâng la piept câte un pachet cu mâncare primit de pomană şi  ochii le înoată în lacrimi. Sunt vineţii de frig şi cu siguranţă nu-şi mai simt mâinile şi picioarele de frig şi oboseală.

Într-o margine, un bătrân cu un singur picior, stătea sprijinit în cârje cu ochii în pământ. Nici să mai privească în jur nu mai era în stare. Pentru el am găsit şi banul şi lacrima. Când mâna mea caldă a atins mâna lui îngheţată m-au trecut fiori. Lacrimile şi mulţumirile acestui om mi-au fost deajuns să mă simt binecuvântată. Vederea banilor a atras imediat sorcovele de la poartă. „Dă şi mie, cucoană, mânca-ţi-as!” Nu mai aveam de dat. Am plecat nesorcovită, urmărită de un gând rău ca o vedenie neagră şi de o lacrimă îngheţată pe un obraz bătrân ce l-a alungat.

Nu-mi place lumea în care trăiesc, societatea pe care ne-au creat-o ăştia de ne tot ţin într-o tranziţie de mai bine de 25 de ani. Când eram la ţara cerşetorii primeau colaci şi pachete de mâncare. Mă duceam la biserică încărcată şi împărţeam fiecăruia câte un pacheţel. Îmi mulţumeau. Uneori nici nu prea aveai cui împărţi, cei câţiva cerşetori de la biserică îşi umpleau sacoşele grele şi plecau acasă, sau rămâneau doar pentru câte un pahar de băutură de sufletul unui mort oarecare.

Acum săracii sunt din ce în ce mai mulţi, eu nu mai pot da cât mi-aş dori şi orice aş face nu pot ajuta cât aş vrea. Sunt şi eu tot mai săracă cu fiecare scumpire, cu fiecare măsură din asta „de criză” luată de nişte guvernanţi fără viziune economică. După 25 de ani am învăţat doar să ne împietrim inimile şi să profităm unii de alţii prin orice mijloace. Angajatorii de angajaţi, cerşetorii de oameni miloşi, hoţii de cei neatenţi, escrocii de toţi, făcându-şi legi care să-i pună la adăpost doar pe ei.  Ne-au învăţat să urâm şi să ne urâm, să ne privim cu suspiciune, să nu mai vedem durerea celuilalt, să lovim cu cruzime.

Peste toate astea s-a aşternut zăpada iar soarele de ieri i-a dat sclipiri de diamant.  Bucureştiul sub zăpadă e de-a dreptul mirific. Toată mizeria, tot cenuşiul şi toată ţigănia a dispărut sub alb imaculat. Abia acum când este îngheţat seamănă cu un loc în care trăiesc oameni calzi. Am plecat spre casă cu inima grea şi el mi-a umplut ochii de frumos. Curând se va topi şi străzile fără canalizare vor deveni impracticabile pentru pietoni. Ce mai contează? Acum Dumnezeu a spălat faţa oraşului, măcar pentru câteva zile.