E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului speriind duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit încă. Dorm cu ciocul sub aripă, aşteptând ivirea zorilor. Pe holul spitalului, luminat rece de neoane impersonale prinse în tavan, cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte, trece o asistentă ca o umbră albă. Are părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă, ochi căprui plini de tristeţe iar halatul îi ascunde cu greu formele generoase.
Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Gândurile negre nu i-au dat pace toată noaptea. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Îngândurată şi tăcută aprinde şi acum lumina în fiecare salon şi trezeştie micuţii pentru tratament. Copiii, adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii. Suferinţa lor te doare într-o mare măsură şi pe tine. Trebuie să ai inima puternică, să te gândeşti la ei doar ca la nişte entităţi care trebuie vindecate, să nu–i priveşti în ochişorii plini de lacrimi care te imploră să nu-i mai faci să sufere. În mintea lor asistenta e cea care aduce durere, nu boala. Ea vine cu ace lungi şi injecţii dureroase, înţeapă, introduce serul ce paralizează muşchii şi-i face să urle.
Injecţia doare. Serul plin de antibiotice nu e blând cu organismul copilaşului, îl face să sufere înainte de-al trata.
- Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte! Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu! Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum!
Ea reuşea în mare măsură să-i liniştească şi să se facă plăcută. Pentru fiecare injecţie avea pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară înghiţită o linguriţă de dulceaţă. O vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia făceau minuni. Era cea mai iubită asistentă din spital. Copiii o îndrăgeau şi o strigau „mama Ana”.
Avea şi ea doi copii, un băiat şi o fetiţă. De amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului. Bărbatul ei, mândru, dăduse de băut la toată uliţa. Se lăuda cu el şi acum, oricui era dispus să-l asculte. Poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, i se făcuseră toate voile. De câte ori încerca ea să-l strunească, interveneau socrii şi-i luau apărarea.
Fata venise pe lume mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată un copil. Simţise atunci că Dumnezeu o iubeşte cu adevărat. Nu a fost mămică mai fericită ca ea. Uitase şi de greutăţile traiului cu socrii în aceeaşi casă şi de toate şicanele răutăcioase şi de escapadele nocturne ale soţului. Totul pălise în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i insenina fiecare clipă. A fost o fetiţă cuminte. Nu a plâns, nu s-a îmbolnăvit, nu s-a murdărit, nu a făcut toate prostiile pe care le fac de obicei copiii mici. A fost ca o fetiță-păpușă, ireal de cumine şi talentată. Acum are 10 ani şi studiază vioara. Profesorul ei spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii. Toată munca ei şi tot ce-a îndurat în viaţă ar căpăta dintr-odată sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Se va face bine, pentru copiii ei va lupta! Nu putea avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.
Gândurile nu-i dădeau pace de două săptămâni, de când a descoperit în sânul stâng un nodul. Era imens, cât un ou de porumbel, nu ştia cum de-i scăpase atâta timp neobservat. Ocupată cu munca şi cu greutăţile de acasă uitase o perioadă să se mai îngrijească şi de ea, iar acum soarta îi juca cel mai urât renghi. Nu avusese o viaţă uşoară. Se măritase din dragoste cu omul pe care-l idolatriza de la 16 ani. Era un copil când o adusese cu nuntă noră în casă. El băiat mândru, înalt, cu piele albă, ochi mari, negri, umbriţi de gene dese. Toate fetele din satul lui erau înnebunite după el. Ea micuţă, mai degrabă bondoacă, negricioasă, cu părul rebel, creţ şi sânii mari. Soacră-sa nu pierdea nicio ocazie să-i spună că băiatul ei ar fi putut avea orice fată frumoasă şi ea nu se ridica nicidecum la pretenţiile neamului.
Era de acord! Considerase totdeauna un privilegiu faptul că Tudor o alesese pe ea din toate fetele acelea înalte, cu pielea ca laptele care-i dădeau târcoale. Poate că de aceea îi şi ierta toate escapadele şi jignirile fără să se revolte, ca şi cum ar fi fost normal ca el s-o desconsidere şi să se mai ducă din când în când la alta când până şi ea îşi dădea seama cât de neînsemnată este. Culmea e că tot el era gelos! O urmărea seara când ieşea din tură, sau se trezea cu el peste noapte la uşă când era de gardă. Nici nu îndrăznea să ridice ochii din pământ să vorbească cu alţi bărbaţi pe stradă! Dacă o vedea el, sau vreunul din amicii lui şi o spunea, lua bătaie soră cu moartea. Aşa, preventiv, să nu cumva să uite şi să se încurce cu vreunul! Da, omul ei o iubea, de aia o şi bătea uneori. Îi era frică să nu cumva s-o piardă.
Cu o zi înainte a fost la Craiova, la control. Medicul s-a întunecat şi nu i-a mai spus nimic. I-a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei alte două săptămâni. După reactia lui, ştie deja sigur ce are, aşteaptă doar confirmarea şi îşi face planuri pentru ce va veni. După noaptea albă, plină de frământări a ajuns la o concluzie. Nu le va spune acasă. Va aştepta să vadă cum evoluează lucrurile, ce tratament e nevoită să facă, dacă o vor opera sau nu… Nu are rost să-i facă pe toţi să se îngrijoreze de acum.
*
- Ştii, Ana, lucrurile nu stau deloc bine. Aşa cum am bănuit este vorba de un cancer de natură malignă, extrem de agresiv. Va trebui să facem operaţie şi să extirpăm sânul, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât. Ai câţiva noduli şi la nivel ganglionar, a avut timp să se infiltreze adânc, din păcate. Trebuie să începem imediat tratamentul cu citostatice până una alta. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.
Încăperea înaltă se învârtea deasupra ei din ce în ce mai repede. Se simţea cuprinsă într-un carusel scăpat de sub control care o acoperise cu toate animalele lui de ipsos şi risca acum s-o sufoce dacă nu reuşea să iasă de acolo cât mai repede. Ce se va întâmpla cu ea? Ce se va alege de copiii ei, de munca de o viaţă? Auzea vocea doctorului şi-l privea cu uimire, de parcă atunci îl vedea prima dată pe străinul care-i vorbea egal, molcom, ca unei vechi cunoştinţe. Cine era şi ce voia de la ea?
- Te simţi bine, Anişoara? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă! Cred că ar trebui să-i facem un calmant.
Sora îi aduce unpahar mare cu apă pe care ea îl bea pe nerăsuflate.
- Nu vreau calmant. Lăsaţi-mă un pic, să-mi revin. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii.
Sigur, ieşi un pic la aer, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.
Bine, o să revin, domnule doctor. Acum nu pot, mă înţelegeţi.
A ieşit aproape în fugă. În curtea spitalului s-a oprit pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Lumea se învârtea în jurul ei, picioarele nu-şi găseau echilibrul, genunchii se muiaseră, erau acum de gelatină. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… Şi dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii! O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Ascultă cu atenţie. Îşi aude sângele criculându-i cu repeziciunde prin vene. Îi face bine, e semn că trăieşte încă. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte! Pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…
*
- Ce faci în seara asta, Tudor? Aş avea ceva de discutat cu tine, te rog să nu pleci de acasă.
Îmi pare rău, Anişoara, trebuie să ies. I-am promis lui Ilie că merg cu el la o bere azi. Vorbim mâine. Culcă-te, nu mă aştepta că voi întârzia sigur.
Dar…
Nici un „dar”, ce dracu, nu mai înţelegi româneşte? De când ai învăţat să mă contrazici? Ţi s-a urât cu binele? Am zis că vorbim mâine, atunci aşa rămâne! Nu au intrat zilele în sac! Hai că trebuie să plec, s-a făcut deja târziu.
…
„Ba au intrat zilele în sac, Tudore. S-au scurtat de tot şi vom ajunge să nu mai putem vorbi nimic, dacă te comporţi tot aşa. Uneori mă întreb cât de mult îţi pasă de mine. Mai poţi vedea şi altceva decât persoana ta, plăcerea ta, prietenii tăi, viaţa ta? Viaţa mea unde e în rândul priorităţilor tale?”
Noaptea a trecut albă. Tudor nu a ajuns acasă decât la ziuă, când s-a strecurat în pat, lângă ea, mirosind a parfum străin. Ea s-a prefăcut că doarme. Nici să ofteze nu-i mai venea. Parcă nici nu-i mai păsa de unde vine bărbatul ei. Se gândise, luase hotărârea să meargă mai departe cu tratamentul şi fie ce-o fi. Va vedea pe parcurs ce va mai fi de făcut. El putea să-şi vadă de-ale lui în continuare.
- Aseară voiai să stăm de vorbă neapărat. Spune acum ce ai de spus.
Erau adunaţi toţi pe lângă masă. Se treziseră şi copiii, veniseră şi bătrânii şi se aşezaseră să ia micul dejun în prima duminică din vacanţa de vară. Aseară ar fi vrut să stea de vorbă cu el întăi, să stabilească împreună cât şi cum vor spune celorlalţi. Acum nu-i mai păsa.
- Am fost la control zilele trecute şi am aflat că am cancer la sân într-un stadiu destul de avansat. Va trebui să încep tratament cu citostatice şi după aceea, în funcţie de cum evoluează lucrurile, să fac operaţie. Îmi vor extirpa tot sânul. Până atunci urmează o perioadă grea şi nu cred că-mi voi mai putea îndeplini aşa cum trebuie îndatoririle. O să îmi iau concediu medical de la spital, dar acasă va trebui să mă ajutaţi voi la treburile gospodăreşti când nu voi mai putea. Tratamentul dă reacţii neaşteptate, o să-mi cadă părul, o să slăbesc, o să am nevoie de regim şi linişte.
În bucătăria de vară s-a aşternut deodată liniştea. Tudor o privea cu gura căscată, fără să spună un cuvânt, bătrânii rămâseseră cu furculiţele în aer uitându-se unul la celălalt şi întrebându-se ce va zice lumea, copiii, cu ochii în farfurie nu scoteau un sunet, simţind că lucrurile ar putea lua deodată o întorsătură proastă. Băiatul auzise câte ceva de boala asta de la colegii de la liceu. Niciunul din ce despre care i se povestise nu scăpase cu viaţă. Fata habar nu avea despre ce e vorba , doar simţea că e un lucru serios, care avea oarecum tangenţă cu ea.
După o tăcere prelungită, Tudor şi-a dres glasul şi a vorbit primul.
- Şi nu ai crezut necesar să ne spui şi nouă de la început? Vii acum să ne trânteşti în faţă o veste ca asta? Te-ai gândit mult când ai deschis gura?
Am aşteptat să am confirmarea diagnosticului. Am avut-o ieri, când am mers să aflu rezultatele analizelor, numai că tu nu ai avut timp să mă asculţi. Asta este, eu nu mai am timp să amân, voi începe tratamentul.
Dar poate că rezultatul e greşit! Poate trebuie să mai mergi la alt doctor, e imposibil să ai aşa ceva! Nimeni din neamul nostru nu a avut boala asta!
Vorbea despre cancer ca şi cum ar fi fost o boală molipsitoare de care ea se făcea singura vinovată că a contactat-o. Nu i-o adusese el, nu o luase de la cineva din neamul lui, lor să nu vină să le spună cu seninătate că are o boală despre care nu ştia nimeni mare lucru! Ei, comedie ca asta!
- Nici nu avea cum să aibă, Tudore. Stai liniştit, nu e o boală molipsitoare. Nu se ia aşa uşor şi tu chiar nu ai nicio vină. Nu mi-ai adus-o tu. Doar că în acest moment am nevoie de înţelegere şi ajutor din partea voastră, atât.
Va trebui să ceri ajutor de la spital. Noi cu ce să te ajutăm? Doar nu ai de gând să stai acasă în starea aia? De gospodărie o să se ocupe mama cu tata, iar de copii o să mă ocup eu. Dacă nu fac faţă, o să angajez pe cineva. Tu trebuie să mergi la spital dacă o să-ţi fie rău. Ce să-ţi facem noi? Te-ai găsit şi tu să te îmbolnăveşti tocmai acum, când sunt atâtea de făcut! Asta este, dar să nu ai pretenţia să mai avem şi grija ta, când avem atâtea pe cap cu toţii!
Ana i-a primit răspunsul cu seninătate. Nici nu se aştepta la mai mult din partea lui, încă se întreba cum de nu deschisese ochii până acum să vadă cine e omul lângă care trăieşte. Era el, cel de toate zilele, bărbatul egoist şi rece căruia îi găsea scuze de fiecare dată. În mare măsură era vinovată pentru comportamentul lui. Ea-i permisese tot timpul să se poarte aşa. Rând pe rând s-au ridicat toţi tăcuţi de la masă şi s-au împrăştiat care încotro. Rămasă singură a strâns de pe masă şi s-a apucat de spălat vasele cu gesturi mecanice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua zi avea să plece la spital să înceapă cea mai grea perioadă a vieţii. Cea de care atârna ca de un fir subţire însăşi existenţa ei.
*
E deja la a patra serie de citostatice. Părul l-a pierdut de la a doua. A început să-i cadă smocuri, smocuri, de parcă cineva o tundea din loc în loc pe timpul nopţii. Slăbise înfiorător. Din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni rămâsese o mână de oase pe care pielea atârna tristă, lipsită de susţinerea muşchilor. Nu mai putea mânca nimic, vomita până şi apa pe care trebuia să-o bea. O dureau oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat, orice mişcare era un calvar. De o lună întreagă nu mai părăsise spitalul. Acasă nimeni nu se mai uita la ea. Tudor se mutase în altă cameră încă de când începuse să-i pice părul. Soacra blestema şi se victimiza pe bătătură. Învăţaseră şi fata să nu se apropie de ea, ca nu cumva să se molipsească de la boala maică-sii. Băiatului îi era ruşine cu ea. Amândoi copiii o ocoleau când o vedeau prin curte şi-i răspundeau obraznic când îi chema la ea. Răceala lor durea mai tare decât orice tratament.
Aici, în salonul rece şi impersonal, era măcar liniştită. Tudor venise de două ori s-o viziteze la început. Nu l–a mai văzut de două săptămâni. Copiii nu veniseră niciodată. Nu voiau s-o vadă aşa, neputincioasă cum era acum. Parcă nici nu mai era mama lor. Acasă se uitau la ea cu ochi străini şi se vedea că o învinuiesc pentru orice neputinţă: Pentru că stătea în pat când ar fi trebuit să le pregătească ceva dulce, ar fi trebuit să cureţe, să spele, să calce, să gătească aşa cum făcea înainte.
Oricum nici nu ar mai fi recunoscut-o. Cine era leguma aceea cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului împungând pielea? Mai bine că nu veneau. Măcar aşa şi-o vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simţea că nimic nu merge bine. Reacţia organismului la tratament era exagerată, tumora nu se aduna, din contră. Apăruseră încă două, iar medicul era sceptic. Se vedea pe faţa lui. Nu-i spunea nimic, deşi îl rugase să fie sincer cu ea până la capăt şi să nu-i dea speranţe deşarte. Poate că nu voia să se hazardeze până nu termina, se mai întâmplaseră minuni. Oare, chiar existau minuni, sau doar legende?
- Domnule doctor, vă rog din suflet, spuneţi-mi la ce să ne aşteptăm! Sora mea mai are şanse să-şi revină? Cât îi mai daţi?
Din păcate, pentru Anişoara nu mai sunt speranţe. Organismul ei a cedat incredibil de repede. O zi, două, o săptămână cel mult. Îmi pare rău… Dacă vreţi, îi facem formele de externare să o luaţi acasă, să se stingă lângă cei dragi.
V-as ruga, dacă se poate, să nu o externaţi. O să rămân eu cu ea, să se stingă în linişte. S-ar amărî prea tare, domnule doctor. Acasă toţi o ocolesc, de parcă ar fi ciumată.
De două zile sora ei nu mai pleca de lângă pat. În rarele ocazii în care poate deschide ochii Anişoara o priveşte cu recunoştinţă. Ea îşi ascunde lacrimile şi încearcă să-i vorbească despre viitor, despre miraculoasa vindecare, de dispariţia durerilor, de premiul luat de fata ei la concursul de vioară.
- Mioara… să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar nu e aşa. Sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog. Tu poţi să-i faci să înţeleagă. Eu ştiu că nu mai am şanse, simt că se va termina curând. Nu-i lăsa să mă urască… Şi nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul. Să nu mă laşi să plec în întuneric, sora mea bună.
Apreciază:
Apreciere Încarc...