De Sfântul Ion

felicitare_de_sf__ioan_34901500Cred că a fost cea mai importantă sărbătoare a copilăriei mele. De fapt se cam ţineau lanţ, de la Crăciun până la Sfântul Ion.

De Sfântul Ion se încheia şirul printr-un chef de pomină acasă la noi pentru că tata a ţinut morţiş să-şi serbeze ziua numelui azi, deşi îl cheama Iosif. I s-a părut lui că de la Iosif la Ion e o distanţă atât de mică, încât nu au cum să fie sărbătorite separat. Drept urmare se făceau pregătiri care mai de care cu sarmale, fripturi la cuptor, cârnaţi, salate, prăjituri, se întindea masă mare în casă şi se adunau pe lângă masă toate neamurile, să chefuiască. Şi oltenii mei când se adună, apoi chefuiesc, nu se joacă! Cu muzică, jocuri, ţuică fiartă, mâncare bună, să tot trăieşti!

Noi eram mici şi ai noştri au considerat că omul dacă nu sădeşte un pom, nu creşte un copil şi nu cunună cât mai mulţi fini nu ştie că a trăit. Pe principiul ăsta, masa de Sfântul Ion era tot timpul plină de perechi tinere de fini veseli şi puşi pe snoave şi urat, ca la naşul, de. Pentru noi, copiii era o zi de vis. Limbile se dezlegau pe măsură ce trecea timpul, se spuneau glume, se cânta, se râdea mult. Mai ales se râdea mult. Cred că era singura zi din an când îi vedeam pe părinţii mei calmi, calzi şi veseli, una din puţinele zile în care nu se certau şi nu-şi scoteau ochii pentru cine ştie ce nimic. Atunci era doar pace, chiar dacă tatei nu se putea să-i convină chiar tot şi mai arunca câteodată fulgere otrăvite din priviri. Îi trecea repede şi nu se îndura să-şi strice veselia pentru nimic.

Unul din finii noştri, despre care am mai povestit cândva a avut ambiţia să se tot însoare până a trecut de 35 de ani. Era atras fără putinţă de tăgadă de fete voluptoase cu sâni obraznici, fuste scurte şi buze roşii. Numai că într-un fel le vedea atunci când le făcea curte şi altfel îi picau fusta lor scurtă şi buzele roşii după ce le lua acasă. Era bolnav de gelozie şi sfârşea totdeauna singur după cel mult un an de convieţuire chinuită împreună. L-au primit ai mei o dată, de două ori, de trei ori, le-au tot zis fină la vreo patru astfel de fete frumoase şi talentate, ca până la urmă să-i spună de la obraz că ei nu-l mai primesc până nu o găsi una serioasă cu care să se aşeze definitiv la casa lui. Către sfârşitul chefului el era tot timpul beat şi deprimat iar „nevestele” nu plecau niciodată de acolo nepălmuite, să ştie cine e şeful în casă. În fiecare an mama îi sărea în cap şi-l ocăra, luând apărarea fetelor, iar tata aproape că-l scătea în şuturi pe poartă dacă nu voia să-şi ceară scuze.Voia să aibă măcar bucuria să-i vadă plecaţi de la noi împăcaţi.Câţiva ani nu l-am mai văzut, luase în serios ultima ameninţare. Apoi şi-a găsit una care s-a încăpăţânat să rămână şi să-i facă gospodăria înfloritoare, ba i-a mai făcut şi-un copil pe deasupra, să fie treaba pecetluită. Aşa s-a aşezat şi finu Costică la casa lui, dar chefurile deja nu mai avea acelaşi farmec ca-n copilărie. Îmbătrâniseră.

Ca orice sat respectabil, aveam şi cetele noastre de lăutari care plecau la ceas de sărbătoare pe la casele oamenilor şi le cântau sărbătoriţilor la gura sobei, cum ar veni. Pe la opt jumate-nouă dimineaţa tata trebuia să fie gata -gătit, parfumat, bărbierit- că deja plecau copiii în colindat cu botezul şi lăutarii cu urările de La mulţi ani şi sănătate! Scăpa tata câteva monezi în cănuţa cu apă sfinţită a copiilor, îi ducea de-i botezau animalele şi se întorcea la lăutarii care-i cântau cu foc în prag. Nu-l ocoleau că avea vin bun şi dare de mână, iar ţuica lui fiartă le încălzea până şi ochii într-o zi geroasă ca cea ce azi. Că pe atunci până şi vremea era la locul ei iar gerul bobotezei îţi încleşta mâna pe clanţă şi-ţi lipea nările când respirai. Azi de dimineaţă când l-am sunat pe tata să-l urez l-am întrebat dacă i-au plecat lăutarii.

  • Ei, tată, păi nu mai vin! Unul a murit, celălalt a plecat în străinătate, s-a spart ceata.  Da’ au venit copiii dimineaţă la prima oră! Au venit, le-am pus nişte monezi în cană şi mi-au botezat toate animalele! Le-am dat pe urmă câte doi lei la fiecare…

Mi-a rămas dragă sărbătoarea asta care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Îmi miroase încă a sarmale şi a cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi fripţi deasupra jarului ce-ncingea sobele într-o seară magică cu ger năpraznic afară, cântece vechi de petrecere în casă şi miei noi aduşi să se încălzească lângă foc. Poate şi pentru că, peste ani, am cunoscut un Ion cu suflet de aur care mi-a ocrotit sentimentele şi mi-a încălzit sufletul. Un om simplu a cărui căsuţă o port în suflet şi căruia îi aduc un pios omagiu în fiecare an. S-a stins şi el răpus mult prea repede de o boală necruţătoare.

Vremurile se schimbă, noi îmbătrânim, oameni dragi pleacă pe drumul fără întoarcere şi obiceiurile sunt duse mai departe de alţi copii, cu alt grâu nou, cu altă apă sfinţită. Doar epocile apun pe rând şi farmecul copilăriei ne rămâne doar adânc, în copilul din noi. Noi ne-am împrăştiat prin lume, le trăim doar din amintiri.

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor zilei, oriunde v-aţi afla! Să fiţi mândri de numele pe care-l purtaţi şi să sărbătoriţi de fiecare dată cum se cuvine această sfântă zi. Să aveţi lângă voi oameni buni care să-şi aducă aminte de voi cu duioşie şi drag peste ani şi ani. Să fiţi sănătoşi şi ocrotiţi de cel ce l-a botezat până şi pe Iisus!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri, jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s