Aparenţe

În contabilitate se lucrează mult la început de an, aşa că-n zilele astea reci de iarnă plecăm târziu de la birou. Sunt seri în care oboseala ne închide şi cuvintele dincolo de buze şi ne lasă tăcute şi adormite să ne purtăm paşii grei către casă.  Luăm metroul când ora e prea înaintată şi frigul pătrunde parşiv pe sub haine să muşte cu sete direct din piele. Puţini oameni se mai încumetă să iasă din casă la ora aceea. Întâlneşti câţiva pasageri obosiţi, pe jumătate adormiţi, tăcuţi, cu privirea pierdută.Te uiţi la ei şi-i vezi drept fraţi de suferinţă,  se citeşte pe faţa lor o epuizare adâncă şi tristă. Eu nu mă simt în stare nici măcar să butonez telefonul.  Colega mea îşi scoate cartea şi încearcă să mai citească câteva rânduri care să-i dea senzaţia că drumul către casă e un pic mai scurt. O oră încheiată petrecută prin staţii prost luminate de metrou, o oră în care privirea ţi se pierde în întunericul tunelului subpământean, încercând să ghicească o rază de lumină în pânza neagră ce-acoperă privirea. Rar se întâmplă ca un eveniment mai animat să îţi uşureze un pic aşteptarea.

Metroul vine cu lumina lui crudă şi  opreşte la peron, uşile se deschid, urcăm şi ne aşezăm tăcute pe câte un scaun. După ore întregi de privit monitorul computerului ochii nu mă mai ajută. Îmi agăţ privirea de un geam, sau un companion de drum şi încerc să ţes în jurul lui o poveste. La unii nu reuşesc. Existenţa lor pare atât de anostă, că renunţ repede, povestea m-ar întrista. Când nu reuşesc să-mi spun poveşti închid ochii şi mă întorc în mine până la următoarea staţie când îi deschid din instinct, ca nu cumva să uit să cobor.

În staţie trenul opreşte şi zgomotul roţilor pe şine încetează pentru câteva secunde. Sub pământ timpul se măsoară în tăcerea periodică a roţilor. În seara asta parcă drumul e un pic mai animat. E tânăr. Pe uşa din faţa mea urcă o bătrânică. O figură pitorească, îmbrăcată haotic cu fel de fel de haine aruncate unele peste celelate. Are trei căciuli pe cap şi din fiecare se zăreşte câte o bucată pe frunte, deasupra lor gluga unei haine lungi cenuşii, înflorate, încadrează o faţă mică-mică, ridată şi zâmbitoare. E cocoşată de ani şi viaţă, merge greu iar sacoşa de plastic din mâna stângă pare că are o greutate prea mare pentru făptura ei plăpândă. Vorbeşte la telefon şi se foieşte, nereuşind să se aşeze destul de convenabil pe scaun. O încurcă o geantă verde şi sacoşa cea grea. Poartă pantaloni de salopetă muncitorească de doc albastru spălucit de atâta spălat şi are cizme verzi de cauciuc în picioare. Îţi vine să zici „săraca, cum de nu a îngheţat pe gerul ăsta îmbrăcată aşa şi încălţată în cauciucul ăla rece?!”Sursă imagine: www.desenez.net

Şi totuşi, telefonul mobil din mâna ei tremurătoare te intrigă. Tehnologia asta… nici măcar cerşetorii nu se pot lipsi de ea! O privim, o compătimim şi fără să vrem o ascultăm. Cu o voce incredibil de caldă şi vioaie explică cuiva cu lux de amănunte cum e cu teoria motivaţională şi ce răspuns trebuie să dea unei anumite întrebări de examen, presupun.  Părea genul de răspuns pe care ţi-l dă un prieten extrem de bine pregătit într-un domeniu atunci când în impas fiind, suni să te lumineze. Ca la „vrei să fii milionar”. 🙂 Explică repede, zâmbind tot timpul, iar la final îi urează succes interlocutorului,  închide telefonul zâmbind, îl înveleşte într-o batistă, îl băgă în punguţă, punguţa în geantă şi tace zâmbind şi privind în jur cu ochi vii, tineri, mult mai plini de viaţă ca restul organismului ei ce purta în spate atâţia ani.

Am senzaţia că brusc s-a făcut căldură în jur. Îi zâmbesc şi simt că ar trebui să mă ridic s-o salut şi să-i cer scuze. „Vă cer iertare, doamnă, v-am judecat greşit, cu mintea mea puţină ce mai are încă atât de multe de învăţat! Vă mulţumesc pentru lecţie!” Nu o fac, mi-e ruşine şi teamă. Ruşine că am judecat greşit, luând în calcul doar aspectul exterior, teamă de ridicol. Nimeni în jur nu o băga în seamă, doar eu zâmbesc cu ochii sclipind şi asist tăcută la transformarea incredibilă a feţişoarei ei ridate. Zâmbetul nu o părăseşte nici măcar atunci când îşi aşează cuminte în poală palmele în care strânge geanta verde şi sacoşa grea. Coborâm la Eroilor şi o lăsăm să meargă în drumul ei zâmbind şi purtând în ochi o lucire şăgalnică, ca un zâmbet de copil ce ştie că că tocmai a făcut o şotie. Şi eu am ners mai departe şi vin să vă povestesc vouă cu părerea de rău că n-am fost în stare să mulţumesc pentru cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care am primit-o în ultimul timp.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria jurnal

2 răspunsuri la „Aparenţe

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s