Doar îi părea rău

  • Mamă, azi nu a venit baba!
  • Văd că nu a venit. Cine ştie ce s-a întâmplat, n-o fi putut să plece de la oamenii ăia. Ţi-e dor de ea?
  • Nuuuu, mai bine să nu vină! E scârboasă, tot timpul sare să mă pupe!
  • Ei, mamă, e şi ea bătrână, nu trebuie să te superi. Îi e drag de tine, de aia face aşa!
  • Da, dar mi-e greaţă! Nu-mi place să murdărească cu buzele ei. Şi pute!

Şi chiar nu-i plăcea. Fusese crescută la distanţă, fără dovezi de dragoste şi efuziuni sentimentale de prisos. Nu ştia ce înseamnă o îmbrăţişare, un pupat pe frunte -de drag, o mângâiere şi se ferea instinctiv de ele, ca de ceva mult prea ruşinos şi personal. Nu-şi dorea atingerea nimănui, cu atât mai puţin a babei aceleia cocârjate, ridate, cu ochi urduroşi veşnic plini de lacrimi, ce purta tot timpul în mână o batistă de culoare incertă cu care-şi ştergea pe rând colţul ochilor şi nasul. Avea mâini noduroase şi uscate şi când o pupa cu buze umede, îi lăsa tot timpul salivă pe obraz. Eaaah, scârbos tare!  Şi când se gândea la pecetea aceea umedă i se întorcea stomacul pe dos!

Dincolo de senzaţia asta, prezenţa babei în curtea lor în fiecare sâmbătă după amiază, sau duminică devenise o constantă care îi plăcea şi pe care ajunsese să o dorească, chiar dacă nu voia să recunoască asta. Se trezea dimineaţa, se spăla, se schimba, mătura bine, scutura aşternuturile, făcea paturile, aduna, ştergea de praf, făcea ordine şi se aşeza apoi cuminte, să-şi încălzească mâinile la sobă, cu privirea totdeauna la pândă. Când ochii începeau să-i lăcrimeze şi simţea că timpul trece prea greu, se ridica şi pleca spre bucătărie unde pe plită fierbea tot timpul oala cu bunătăţi. Mirosea bucătăria a festin domnesc şi i se făcea brusc foame.

  • Când mâncăm, mamă?
  • Mai e un pic.

Mama aşeza pe plită ceaunul de mămăligă, semn că ciorba era aproape gata, pieptul de gâscă se rumenise frumos pe varză în cuptor, iar laptele creştea spumă albă în oala trasă pe marginea plitei.

  • Să mai aşteptăm un pic cu masa?
  • De ce să mai aşteptăm? Ne e foame tuturor!
  • Ştii, poate apare şi baba aia amărâtă! Să mănânce şi ea o ciorbă caldă!
  • Păi, parcă ziseşi că nu vrei să vină, acum îţi te-ai răzgândit?
  • Da, dar… e bătrână şi sigur nu mai are cine-i da şi ei să mănânce o farfurie de mâncare bună. La ăia cred că face foamea, n-ai văzut că a slăbit de tot?
  • Mă, ţie îţi pare rău de babă şi o aştepţi, dar nu vrei să recunoşti! Lasă, mamă, că nu-i o crimă să-ţi pese de ea! Doar v-a crescut!
  • Ba nu vreau să vină, că pute! Da-mi pare rău.

Îi dădeau lacrimile deja. Nu voia să recunoscă nici dacă o picai cu ceară că aştepta să o audă pe bătrână strigând la poartă! Era aşa, ca un secret numai al sufletului ei, pe care nici măcar nu voia să-l conştientizeze. Ieşea din nou afară şi se ducea până la poartă să-şi arunce ochii aşa, într-o doară pe uliţă. Să vadă cine mai trece, nu de alta. Când o auzea strigând se roşea până în vârful urechilor şi începea să tremure de încântare.

  • Mamăă! Cred că strigă cineva la poartă!
  • Şi nu te duci să vezi cine e? Hai, că nu pot lăsa mămăliga acum!
  • Să se ducă frate-meu, că e baba.
  • Ba să te duci tu, că nu te mănâncă! Până acu’ întrebaşi de ea, uite că venii. Du-te şi deschide-i poarta, nu o lăsa să stea acolo în frig. O fi îngheţat săraca.

Fata îşi lua o mutră ofensată şi superioară şi se ducea să deschidă poarta.

  • Ce e babo? Iar venişi?
  • Venii, muică! Vino să te pupe baba, că nu mai pot de dorul tău!
  • Da mai stai şi nepupată, că nu vreau! Hai în casă! Ştiuşi că e gata masa?
  • Fa, Viorico, muică, ia uite-o fa, nu vrea să mai stea deloc s-o pup şi eu! A îmbătrânit baba, ce să-i faci.
  • Las-o babo, că a crescut şi ea, nu mai e copil mic s-o pupi toată ziua! Îi e şi ei ruşine!
  • A crescut, maică! Ca din apă a crescut, s-o mănânce mama de frumoasă! Parcă ieri era cât un nod şi arunca după mine cu lemne de la sobă! Acu e ditamai domnişoara, frumoasă ca o cadră!

Baba începea să plângă, fata se roşea zâmbind mândră de atâtea complimente.

  • Babo, nu-i mai căta în coarne, că ajung de nu mă mai înţeleg cu ea! Hai mai bine stai jos, colea, lângă masă că acu’ pun să mâncăm!

Baba nu mai avea puterea să se îngrijească cum trebuie şi mirosea tot timpul a stătut, mâncare veche, urină, a om bătrân. Mâinile îi tremurau şi nu putea mânca fără să-şi verse jumătate din lingură pe haine, grăsimea i se scurgea pe colţul gurii şi şi-o ştergea arareori cu dosul palmei, sau cu mâneca. Sorbea ciorba zgomotos şi-şi trăgea mucii care nu o părăseau niciodată, pentru că nici izvorul lacrimilor nu-i seca nicicând. Mânca plângând, înghiţea cu noduri şi vorbea tot timpul mesei, neştiind ce să mai spună să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria de a sta şi ea la o masă cu oameni. Crescuse mulţi copii şi niciuna din familiile la care slujise nu o primea la masă cu toţi. Nici nu le mai deschidea poarta. Doar la oamenii ăştia venea cu drag, că-i intraseră în suflet.

O viaţă întreagă a trăit singură. Soarta nu fusese blândă cu ea. Era prima din cele trei fete ale unor ţărani atât de săraci că nici măcar satul nu-şi găsise un loc pe uliţă pentru casa lor, îi aruncase pe o colină nisipoasă în spatele cimitirului şi le dăduse acolo loc de o căsuţă cât o cutie de chibrituri cu un geam cât două palme şi acoperiş ţuguiat de stuf şi trestie. Tare, tare amărâţi erau! Tălpile lor deformate de geruri şi bătătorite blană de cât umblaseră desculţe, nu cunoscuseră decât ghete de glod în zilele ploioase. Iarna mergeau desculţi pe zăpadă iar lumea se minuna şi-şi făcea cruce când îi vedea aşa peticiţi şi desculţi pe uliţă, întrebând din poartă în poartă dacă nu cumva gospodarii aveau nevoie de ajutor în schimbul unui ciur de mălai să facă şi ei mămăligă la copii. Câte o muiere mai miloasă le mai dădea o haină veche roasă de molii, o pereche de opinci, pe care ei le luau mulţumind cu lacrimi în ochi, le spălau în apa Jiului, le uscau pe sfoară afară şi le puneau bine în camera bună, să aibă fetele ce îmbrăca. Ei tot cu aceleaşi haine peticite umblau şi picioarele lor tot desculţe băteau uliţele.

  • Să ne ierţi, cucoană, nu mai ştim noi purta opinci. Tălpile noastre s-au tăbăcit aşa, singure.
  • Bine, măi, omule, dar nu vă îngheaţă picioarele goale prin zăpadă, pe gerul ăsta?
  • Ei, doar pişcă aşa, un pic, nu îngheaţă. Sunt călite, săru’mâna, să trăiţi! Hai să vă rânesc în grajd, mi-o da şi mie acolo o ceapă-două şi vreun ou, să potolesc foamea fetelor ălora, că ele-s mici, nu ştiu să rabde ca noi.

Cu puţin crescuse şi nu se plânsese niciodată. Când se ridicase măricică găsise de cuviinţă că trebuie să-i ajute pe ai ei şi pusese cu convingere mâna pe mătură şi sapă, învăţase să aibă grijă de surorile mai mici, spăla, scutura, avea grijă de cele câteva gâini din bătătură şi chiar mergea la sapă când era cazul. Surorile ei merseseră şi la şcoală, ea nu apucase. Era prea ocupată să muncească să le ţină şi pe ele. Nu-i părea rău, nu-şi dorise niciodată să înveţe. I se părea inutil să piardă timpul buchisind, mai bine lua acul în mână şi mai cosea o muscă pe o bucată de pânză ţesută de mă-sa în război, la lumina lămpii în lungile nopţi de iarnă când crivăţul şuiera pe la fereastră iar ele dormeau cuminţi întinse una lângă cealaltă pe laviţă. Stăteau toţi în cămăruţa aia mică şi înghesuită, în care, după ce bătrâna băga războiul, nu mai era loc nici să se învârtă. Abia reuşeau să se strângă la ora prânzului pe lângă măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare. Se înghesuiau una în alta şi ţineau coatele strâns lipite de corp ca să poată duce lingura la gură. Avea căsuţa lor două cămăruţe, dar pe cealaltă, încă neterminată, o ţineau de bună pentru când or creşte fetele mari.

Fetele s-au ridica tocmai când zorii comunismului se arătau la răsărit. Cele mici s-au măritat repede şi au plecat cu bărbaţii lor în ţară, să-şi facă un rost. Pe ea nu a mai vrut-o niciun flăcău, ajunsese deja fată bătrână.  A rămas cuminte lângă bătrâni, numărând zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una, fără bucurii sau necazuri, fără patimă, doruri ascunse sau dorinţe de neîmplinit. Era mulţumită cu viaţa ei, aşa cum o aflase de cum deschisese ochii şi nu-şi dorea nimic mai mult. Între timp părinţii au îmbătrânit şi au închis ochii. S-au stins pe rând, tăcuţi şi liniştiţi aşa cum au trăit. Ea i-a îngrijit pe fiecare, le-a ţinut lumânarea şi i-a dus unul după celălalt în cimitirul de pe coastă, în spatele casei. I-a tămâiat şi i-a pomenit singură, după rânduială în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Bani de bocitoare nu avea. De atunci nu a mai lepădat hainele negre. Din vechea ei viaţă păstrase numai cămaşa din pânză ţesută în casă, ce-i era veşnic albă ca laptele.

O perioadă lungă de timp a stat singură. Mergea la CAP, lucra cot la cot cu femeile satului, dar seara când se întorcea acasă parcă o apăsau pereţii căsuţei ei curate, proaspăt văruită, cu pereţi albi şi icoană a Maicii Domnului deasupra căreia pusese ştergar înflorat şi sub care agăţase o candelă. Terminase şi camera bună cu ferestre spre uliţă, făcuse în ea pat solid, din pari de alun înfipţi în pământ şi blăni de salcâm peste care trântise o saltea ţuguiată în care îndesa în fiecare vară un car de paie. Mirosea salteaua ei a fân proaspăt cosit şi-a câmp înflorit în soarele verii, pentru că ea avea un secret. Din loc în loc, printre paie, îndesa şi câte o mână zdravănă de sânziene, mentă, muşeţel şi cimbrişor înflorit, să-i fie somnul lin şi parfumat noaptea.

Cu timpul începuse să i se facă urât. Aşa o găsise atunci tatăl acestei copile. Singură, la lumina lămpii agăţată în perete, stând pe scaun cu mâinile în poală şi privind în gol. Când i-a propus s-o ia doică la copil a acceptat imediat, chiar dacă trebuia să se mute din căsuţa ei. A stins lampa, a pus lacătul pe uşă, ivărul la poartă şi a plecat după tânărul acela necăjit. Doar candela a lăsat-o aprinsă şi pentru ea se întorcea o dată la două zile să-i pună ulei, ca nu cumva să se stingă să-i plece şi îngerii de pe lângă casă. Nu pleca decât la câteva uliţe depărtare în ceea ce avea să fie pentru ea aventura vieţii şi să-i schimbe pentru totdeauna soarta. Nu mai îngrijise copii de când, mică fiind, le crescuse pe cele două surori ale ei, doamne mari în oraşe îndepărtate acum. Dar ce putea fi greu să îngrijeşti o mână de om? Doar i-o mai trece şi ei de urât.

Nu ştia când a trecut timpul şi asta mică i-a intrat în suflet cu toate toanele ei. A chinuit-o, a bătut-o, a înjurat-o, a alergat-o de cădea seara în pat frântă, abia mai avea energie să se mai închine şi să-şi spună rugăciunea. Dar dacă ar fi să poată întoarce timpul acum, ar lua-o fără să clipească de la capăt. Când gâgâlicea a crescut nu a putut să se întoarcă la singurătatea ei, ci s-a angajat doică pentru alţi copii, doar să nu rămână cu dorul de ea. Acum mergea greu, o dureau toate oasele şi abia păşea sprijinindu-se în ciomag, dar venea în fiecare sfârşit de săptămână să-o vadă măcar un pic. Ce dacă copila fugea de ea? Ei îi era suficient s-o ştie aproape.

sursă imagine: www.graficante.ro

Mişu Teişanu, „Bătrână cu toaiag”,

Lua hârtie şi plic, le băga în sân şi se ducea să o pună să le scrie surorilor ei. De când a învăţat fetiţa să scrie, ţine şi ea legătura frecvent cu surorile şi nepoţii ei. Primeşte câte o scrisoare pe săptămână, când de la una, când de la cealaltă. Le pune bine, agăţate la icoană, până când vine vremea să meargă să i le citească comoara ei. În nimeni altcineva nu are încredere! Sâmbăta, când mai mergea la târg, sau duminica dimineaţa, când se pregătea de biserică, lua şi scrisoarea de la surori şi o vâra în sân, lângă plicul cel nou.

  • Ai, babo, nu mai vrei să-ţi scriu scrisoare azi?
  • Cum să nu, comoara mea! Am şi scrisoarea de la soru-mea să mi-o citeşti, să-i răspund.

Puştioaica abia aştepta momentul acesta. I se părea că astfel îşi spală toate păcatele faţă de babă şi pe deasupra îşi demonstrează şi talentele la compunere, pe care deocamdată nu le ştia decât ea şi baba. Era o complicitate nevinovată între ele, ea neîndrăznind să se laude, baba lăudând-o şi încurajând-o şi fără să primească vreun impuls. Lua scrisoarea din mâna bătrânei, o deschidea uşurel, să nu strice plicul şi începea să citească: „Scumpă soră…” Desluşea cu greu scrisul bătrân şi chinuit, iar acolo unde frazele i se păreau prea seci şi prea scurte, le înflorea ea, astfel încât bătrâna să fie fericită de atenţia şi dorul surorilor ei.

  • Frumos scrie sora mea, nu-i aşa, muică?
  • Aşa e babo! Vezi că o duce bine ea acolo, la oraşul ei. Zice că o să-ţi trimită pachet.
  • Ei, muică! Să trimită, că vede şi ea că nu mai pot să mă descurc singură… Să trimită.

Soru-sa nu avea de unde să vadă că ea nu mai poate, nu se văzuseră de 40 de ani, iar ea nu se plângea niciodată în scrisori, doar îi intuia bătrâneţea şi neputinţa şi încerca să o ajute cum poate, din puţinul ei. Avea şi nepoţi şi strănepoţi deja şi era ocupată până peste cap, dar când îşi aducea aminte de sora ei amărâtă şi singură lăcrima. Viaţa trecuse pe nesimţite. Cât au fost tinere au muncit să-şi crească pruncii, să-şi ridice case, să-şi îngrijească bărbaţii, acum nu le mai ţineau puterile pe niciuna să plece la drum să o mai vadă şi pe sărmana asta de soră rămasă singură.

  • Ce le scriem, babo?
  • Scrie, muică, aşa: „Dragi surori, aflaţi despre mine că-s sănătoasă şi bine, să nu vă faceţi griji de mine.”
  • Nu aşa, babo! Scriem frumos „să nu vă faceţi griji în privinţa mea.”
  • Cum spui tu, sufleţele, că tu eşti deşteaptă şi ştii mai bine! Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mândreţea mea! Fericit o fi cin’ te-o lua pe tine, comoara mea!
  • Taci babo, că-i cresc coarne, nu vezi! – striga mama de lângă plită.
  • Las’ să-i crească! De-aia a avut baba grijă de ea să crească şi să fie mândră!
  • Păi da, că stai matale cu ea în casă după aia, te duci matale la şcoală să vezi că uită să mai înveţe!
  • Taci fa, că fata mea e cea mai deşteaptă! Uite ce frumos scrie, mânca-i-aş mânuţa ei mică!

În ritmul ăsta, până terminau scrisoarea se lăsa seara. Plină de efuziune, baba se apleca să-i pupe mâna fetei, ea şi-o trăgea şi o ameninţa că nu mai scrie, înroşindu-se toată, se împăcau apoi şi o luau de la capăt. Când era gata scrisoarea, baba punea  la sfârşit degetul pe care fata turna o pată generoasă de cerneală- de semnătură. Fata scria adresa destinatarului şi pe cea a expeditorului pe plic, concentrată, cu limba scoasă printre dinţi, să nu cumva să greşească iar scrisoarea să nu mai ajungă la destinatar.

  • Să ai grijă, muică, să pui adresa cum trebuie, că s-o rătăci plicul în oraşul ăla mare şi-or zice astea că am murit.

Avea grijă. Trecea apoi limba peste lipici şi-l sigila bine, îi punea frumos timbrul în colţ şi i-l dădea babei să-l bage în sân alături de plicul desfăcut.

  • Să ai grijă, babo, să nu pui la poştă plicul de la sora mata, auzi!
  • Am grijă, muică! Îl pun pe poştaş să se uite el care trebuie trimis şi care nu.

Între timp mama făcuse o bocceluţă cu mâncare, să aibă baba şi acasă, că nu mai era în stare să-şi gătească singură. Îi punea şi o jumătate de ţuică, să-şi mai stâmpere singurătatea în ea şi să-şi încălzească oasele bătrâne.  I-a dat ciomagul în mână şi a dus-o până la colţ, să nu sară câinii vecinilor s-o muşte.

  • Ai grijă cum mergi, babo! Să nu cazi naibi îtr-un şanţ să te găsim moartă pe-acolo!
  • Ieee, mare pagubă, muică! Ce m-aş mai bucura io să mă ia Dumnezău, să mă întâlnesc pe lumea ailaltă cu maica şi tăicuţu, să nu mai trăiesc singură ca vai de mine!
  • Taci că vorbeşti prostii! Ai grijă de matale şi mai vino pe la noi!
  • Viu, muică, viu, că doar voi mi-aţi mai rămas.

În casă, fetiţa se aşeza acum liniştită în pat, cu cartea în mână. Mai are încă de învăţat. Uf, a venit şi de data asta! Chiar se temuse că nu o să mai apară. Cu fiecare săptămână ce trece începe să se teamă tot mai tare că se apropie ziua în care baba nu o să mai vină. Cartea se odihneşte pe genunchi iar gândul fetei sprijină pe drum o bătrână cocârjată şi şovăitoare. Tare-şi doreşte s-o vadă ajunsă cu bine acasă. Sub nici o formă nu-i place baba asta, e băloasă şi prea i se vâră cu forţa în suflet, degeaba râde mama când o aude! Doar i-ar părea rău s-o piardă, o ştie de mică, de când îi spunea poveşti cu Ilene Cosânzene şi câini cu puteri magice.

În camera cealaltă tatăl se odihneşte după o zi petrecută afară, în frig, fratele mai mic se jocă liniştit pe covor. Mama intră in casă cu braţul de lemne, aprinde lumina şi aţăţă focul.

  • Biata babă! Cât o mai duce-o aşa, vai de capul ei?! Ar trebui să se gândească şi alea că e bătrână şi nu mai poate, să vină s-o ia la ele, s-o îngrijească. O s-o găsească moartea cine ştie prin ce şant, să fie e pomina lumii!

Ziua scurtă de iarnă e la asfinţit, gerul se ascute şi pe cerul fără nici o pată încep să licărească stelele. Pe uliţele pustii, lătrată din dosul porţilor de câini de pază, trece sprijinindu-se greu în ciomag o bătrână aplecată de spate. Din când în când se opreşte şi oftează. De i s-ar face milă lui Dumnezeu de ea, s-o ia odată, să nu se mai chinuie atât! Nu i-ar părea rău decât de minunea asta de fată, ce-i intrase în suflet cu toată neastâmpărarea ei şi pentru care bătea acum satul jumătate. Prin case de gospodari luminile sclipeau complice, ascunzând în dosul zidurilor viaţa caldă cu bucuriile şi tristeţile ei, din hornuri fumul urca lin către cerul limpede. Ei îi îngheţase mâna pe ciomag şi picioarele parcă trăgeau a odihnă înapoi. Pe geamul mic al căsuţei cât o cutie de chibrituri, doar flacăra tremurătoare a candelei o aştepta îngrijorată.

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria Poveşti la gura sobei

12 răspunsuri la „Doar îi părea rău

  1. Un adevăr de-o tristeţe sfâşietoare!

    Apreciază

  2. Piticul

    ” Te alinta cu povesti frunza lor melodioasa , ocrotindu-te sa cresti – straji batrane langa casa .

    Poate ca si tu îi stii , poate-i ai si tu in faţa ,
    Doi mesteceni argintii tot alaturi stau de-o viata .

    Vina iernile pustii , stau alaturi fara frica
    Doi mesteceni argintii sau bunicul si bunica ?! ”

    Cred ca in fiecare batran si in fiecare batranica pe care-i intalnim , se regaseste ceva din demnitatea , neclintirea , puterea , rabdarea si intelegerea bunicilor nostri .
    Trecem pe langa ei grabiti de drumurile noastre si rareori sesizam privirile lor triste …
    Ei , batranii si batranicile din jurul nostru au fost candva tineri .
    Au iubit , au visat , au sperat , au fost tradati – au trait .
    ” Sic transit gloria mundi ” spune un citat celebru .
    Poate ca asa este …
    Ca un Remember ptr. toti cei care au fost candva , am citat versurile de mai sus , sperand in ingaduinta ta si multumindu-ti ptr. spatiul acordat .

    Apreciază

  3. Cristian

    Textele astea alea tale mă scot din minţi, măi Lucia. Nu sunt în stare să separ, să tai în felii noianul de senzaţii şi sentimente pe care le induc dar cred că cea mai generoasă „felie” care s-ar desprinde ar fi cea a unei revolte surde. Revoltă născută din neputinţă.

    Apreciază

    • Sunt născute din revoltă, Dane. Pe aceea o şi transmit. E viaţă crudă, ţi-am zis.

      Apreciază

      • Cristian

        Ştiu. Şi tocmai de aceea, resimt revolta însutit.

        Apreciază

        • Tu ai undeva acolo, în fundul sufletului o coardă care înţelege şi e mare lucru. Pentru asta îţi mulţumesc şi te păstrez aproape, în inima mea.
          Dureros e că majoritatea alege să treacă mai departe fără să vadă. Oamenii caută motive de râs şi le găsesc uneori până şi în cele mai dureroase întâmplări. Şi râsul ăsta loveşte mai tare ca piatra. De-ai ştii câte am adunat de-a lungul timpului, te-ai înfiora.

          Apreciază

        • Cristian

          Habar nu ai de câte ori „mă cert” pentru că nu reuşesc să fiu suficient de egoist sau de superficial. Sunt sigur că viaţa mi-ar fi fost cu mult, mult mai simplă.
          Mulţumesc mult, Lucia. Contează mult.

          Apreciază

        • Am şi eu multe discuţii de genul acesta cu mine însămi. Fără niciun rezultat. Atâta amar de viaţă nu am reuşit să mă schimb, să fiu şi eu măcar un pic mai egoistă. Dar ştii ce? În definitiv mai simplu nu înseamnă neapărat mai frumos, mai din plin. Când o fi să plec ştiu măcar că am gustat viaţa din plin, chiar dacă de multe ori i-am simţit decât gustul amar.

          Apreciază

        • Cristian

          Dacă ajungi în vara asta la mare, dă-mi un semn. Dau o cafea.

          Apreciază

        • 🙂 Dacă o să ajung, te anunţ. Vezi că promisiunea devine obligaţie deja! :)))))

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s