Despre oameni. Cu durere

Oamenii îşi stabilesc singuri priorităţile în viaţă. Unii trăiesc aşa cum şi-au propus şi nu se abat nici măcar o secundă de la drumul prestabilit, nedorindu-şi nimic mai mult. Alţii se zbat, se revoltă, încearcă să schimbe lumea. Uneori reuşesc s-o urnească un pas, alteori rămân cu zbaterea. Unii îşi doresc multe de la viaţă, dar nu fac nimic să-şi împlinească visele. Trăiesc aşa, în virtutea inerţiei şi se resemnează în faţa sorţii, ducându-şi zilele aşa cum le dictează alţii.

Odinioară oamenii se mulţumeau să-şi ridice o casă, să se căsătorească, să facă copii, să-i crească, să-i aşeze la casa lor, să-şi vadă nepoţii. Asta era împlinirea şi menirea lor. Făceau 2-3-4 copii, opreau unul în casă cu ei, să-şi asigure bătrâneţea. Îi lăsau pe mână tot ce-au construit o viaţă şi trăiau pe lângă familia lui până când închideau ochii, puneau mâinile pe piept şi plecau pe ultimul drum, cel fără de întoarcere. Viaţa curgea lin, bătrânii erau respectaţi şi îngrijiţi, vorba lor era luată în seamă şi de multe ori sfatul lor reuşea să scoată omul la liman indiferent cât de tare se afundase în mocirla vieţii.

Era o vreme în care vorba „cine nu are bătrâni să-şi cumpere” nu era doar o simplă vorbă, era o lege. Bătrânii cunoşteau tainele vieţii şi ale meşteşugurilor, înţelepciunea lor proverbială era căutată şi ascultată. Cine nu a avut nevoie măcar o dată în viaţă de sfatul cuiva trecut deja prin furcile caudine ale vieţii? Cei care nu recunosc sunt ipocriţi!

Acum am ajuns să credem că suntem proprii noştri stăpâni şi vrem să trăim aşa cum ne taie capul, fără să mai ţinem cont de sfaturi şi îndemnuri. Părinţii ne-au rămas în urmă, sunt învechiţi, inculţi, nu pot ţine pasul cu vremurile şi tehnologia, nu înţeleg distracţiile, moda, ţelurile tinerilor de acum. Noi trăim complet, viaţa noastră e atât de complexă încât nici noi înşine nu mai suntem în stare s-o desluşim cum trebuie. De multe ori ne rătăcim prin labirintul căilor ei întortocheate şi ne pierdem anii pe drumuri greşite. Vrem să învăţăm neapărat din propriile noastre greşeli, credem că totul ni se cuvine şi ei, bătrânii noştri trăiesc încă doar ca să ne slujească până la ultima suflare.

Bătrân. Sursa: www.desenez.net

Bătrân. Sursa: http://www.desenez.net

Numai că ei, cei ce ne-au dat viaţă şi ne-au purtat pe braţe când eram mici şi neputincioşi, cei ce ne-au aşteptat cu prăjituri şi gogoşi calde când le călcam pragul sau veneam obosiţi de la joacă, nu mai reuşesc de la un moment dat să se mai îngrijească singuri. Încet, cu fiecare an lăsat în urmă, puterea îi părăseşte, spinarea li se apleacă şi privirea li se îndreaptă tot mai des către pământul rădăcinilor, uitând cerul zborului. Ni-l lasă nouă cu totul. Din când în când încearcă să se mai facă auziţi, să ne mai tragă de mânecă, să ne împingă de la spate pe drumul drept. Pentru că vezi bine, ei doar pe acela îl cunosc. Noi ne revoltăm şi-i luăm în derâdere.

Îi rănim de multe ori cu bună ştiinţă, mângâindu-ne vanitatea incomensurabilă cu umilinţa lor. Ne face plăcere să-i vedem neputincioşi mai ales atunci când am avut cu ei un conflict din care am ieşit cam şifonaţi la un moment dat. Ei trecuseră pe acolo pe unde mândria noastră voia să creadă că noi am făcut primii paşi. Atunci vrem să-i vedem  cerşindu-ne ajutorul, aplecându-se în faţa noastră, recunoscându-ne superioritatea. Le vedem neputinţa, dar nu ridicăm un deget să-i ajutăm până când urechea noastră nu aude rugămintea. Orgoliul ni se vrea gâdilat şi noi îl punem totdeauna înaintea vieţii în ordinea priorităţilor.

Ei tac şi înghit. De multe ori apleacă capul şi-şi închid neputinţele dincolo de bariera minţii punând lacăt vorbei. Şi vine un moment în care destinul întoarce pagina vieţii lor şi le arată ultimele rânduri. E timpul să se pregătească de plecare şi-ar trebui să ne anunţe din timp. Numai că gura lor s-a obişnuit deja cu tăcerile şi cuvintele au rămas ferecate cu lacăte ruginite.

Iar noi ne mai revoltăm o dată.  Aha, uite că orgoliile lor au fost mai mari decât ale noastre, nu ne-au spus niciodată că nu se simt bine! Nu puteau să ne ceară ajutorul? Că noi doar asta aşteptam, să se recunoască înfrânţi, să ne cerşească bunăvoinţa. E vina lor dacă nu se mai poate face nimic! E vina lor dacă mor deşi poate ar mai fi avut zile să trăiască. E vina lor că s-au afundat în tăcere şi tristeţe când puteau fi fericiţi atât de uşor, doar fiind de acord cu noi şi aprobându-ne fiecare deviere! De ce nu au putut? Uite, acum timpul se răzbună şi noi nu avem nicio pată pe conştiinţă!

Nu ştiu ce cercetători au stabilit că ziua de ieri e ziua ideală pentru depresii. Că această femeie urâtă ce ne sugrumă pe nesimţite cu aripile ei de liliac are puteri maxime în data de 19 ianuarie. Ciudat, ieri a fost pentru mine o zi cu lacrimi. O zi în care ochii mei au plâns pentru toţi bătrânii necunoscuţi, care au muncit, şi-au ridicat case, au crescut copii, nepoţi, au împărţit fiecăruia averea pentru care au trudit o viaţă şi acum mor uitaţi de toţi pe paturi de spital reci şi impersonale, având la căpătâi o biată infirmieră necunoscută pe care poate că o doare sufletul de suferinţa lor mai mult decât îi doare pe proprii copii. Copii care sunt prea ocupaţi să-şi trăiască viaţa şi prea narcisişti  ca să accepte să-şi sacrifice liniştea şi ocupaţiile zilnice pentru a sta pentru ultima dată la căpătâiul celor ce le-au dat viaţă. Copii care se vor lăuda apoi cu înmormântarea făcută cu fast, pomana generoasă, dar care nu sunt în stare să verse o lacrimă sinceră deşi pierd pentru totdeauna pe cei ce i-au făcut oameni.

Urâţi sunt oamenii uneori şi tare-mi e grea inima din cauza lor!

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria jurnal

12 răspunsuri la „Despre oameni. Cu durere

  1. frumos tare ce ai scris cu exceptia ultimei fraze
    draga mea lucrurile au paritatile lor, nu-i plange pe cei care se duc sau s-au dus, plange-i pe cei care au ramas sa traiasca vremurile acestea sau cele care vor veni, ai nostri parinti, bunici au mai prins vremuri calde, prietenoase, sanatoase, pentru cei de azi greul de-abia incepe. Cei de care te plangi nu sunt decat produsul lor si al vremurilor pregatite de cei care s-au dus sau tocmai pleaca. Sa invatam din greselile vechilor nostri si sa nu mai conservam minciuna, pentru ca adapostul ei tine doar o vreme, vezi bine, ne e prielnic doar noua, ne conserva doar pe noi, nu construieste nimic sanatos pentru viitor.
    Ce putem noi sa facem noi si sa-i iubim pe toti asa cum sunt.
    Singura cale sa inmoi un rau intrat intr-un om este sa-i arati ce poate pierde.

    Apreciază

    • Iartă-mă draga mea, abia acum am verificat mail-ul. Din păcate, ambele comentarii intraseră în spam. Da, ai dreptate, urâte vremuri mai putem trăi. M-a durut, mai ales că îi cunosc pe cei ce-au procedat aşa şi chiar nu m-aş fi aşteptat la un asemenea comportament. Din păcate, unora nu le poţi spune nimic pentru că au impresia că oricât de bine intenţionat ai fi, tot te alegi cu nişte duşmani. Cât despre minciună… pentru unii e ştil de viaţă, le-a devenit indispensabilă ca aerul. Culmea e că ăştia găsesc totdeauna pe cineva care să-i creadă şi să-i asculte! Tu, cu adevărul, mori în drum.

      Apreciază

  2. oare unde se duce scrisul meu cand se duce?….

    Apreciază

  3. Acei copii despre care spui prea frumos aici, nu sunt oameni, doar vietuitoare. Dar am convingerea ca nimic nu ramane neplatit in viata, nici chiar (sau mai ales) nepasarea fata de parinti. Pacat ca asta nu-i ajuta pe cei parasiti…
    Zile frumoase sa-ti fie, cu copii sanatosi si iubitori!

    Apreciat de 1 persoană

    • Am fost atât de marcată de ce am auzit alaltăieri, încât nici nu am reuşit să adorm. Să intervii la doctor ca să-ţi oprească bunica ce-a făcut atac cerebral în spital până când moare pentru că tu nu vrei s-o mai aduci acasă că-ţi stresează copiii de şcoală, e peste puterile mele de înţelegere. Cu două zile înainte bătrâna aceea nici nu visa că nu se va mai întoarce în casa pe care a construit-o cu mâna ei şi probabil cu multe eforturi şi lacrimi. Dar dacă încă mai poate trăi măcar câteva luni? În fine, cum am zis, unii oameni sunt cu adevârat urâţi. Sufleteşte.

      Apreciază

    • Sărut mâna de urări! Zile frumoase şi ţie!

      Apreciază

  4. nu ai de ce Lucia sa-mi multumesti, adica eu vin la tine si ma infrupt si tu mai imi si multumesti? si nu mai fii atat de darnica cu sarutarile, pastreaza-le pt. obraji, pentru frunte sau pur si simplu in eter, tu nu trebuie sa saruti mana nimanui, poate a copiilor tai, poate a bunicutilor tai sau a iubitului, e prea mult pentru un comentariu oricum ar fi el si un like, stiu e un fel de a spune si daca nu ma insel, se foloseste traditional in zona Moldovei, – iti pui sufletul in mana omului – asta ar fi simbolistica gestului, dar multi nu il inteleg asa, scrierile tale sunt cele care ar trebui sa culeaga roada asta si nu invers

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s