Tic-tac

Vouă vă plac ceasurile? Nu aţi avut niciodată pornirea de a arunca pe geam ceasul deşteptător a cărui sonerie răsună exact în momentul în care-ţi este somnul mai dulce şi visul mai frumos?  Nu v-aţi simţit niciodată incredibil de singuri în casa în care răsună doar ticăitul acelor de ceasornic măsurând egal, monoton, exasperant, secundă cu secundă trecerea implacabilă a timpului?

Aveam pe vremuri (ca fiecare om) un ceas de masă (roşu), din acela cu două clopoţele deasupra, pe care-l învârteam cu cheiţa şi-l puneam să sune la oră fixă în fiecare dimineaţă, ca nu cumva să întârziem la şcoală.

Frate-meu se întorcea pe partea cealaltă şi dormea liniştit în continuare, eu purtam atâta grijă încât de fiecare dată mă trezeam înainte să aud soneria, ca nu cumva să-l ratez şi să dorm prea mult. Mi-a rămas obiceiul acesta până azi, când, în caz de nevoie îmi pun telefonul să mă trezească dacă-i nevoie să plec foarte devreme undeva. Atunci nopţile mele de insomnie se simt în cea mai mare formă.

În liceu, când locuiam alături de alte câteva sute de fete la cămin, ceas deşteptător ne era pedagoga de serviciu. Monotonia soneriei era înlocuită de personalitatea respectivei supraveghetoare. Aveam una mignonă, fără vârstă, care era veşnic îmbrăcată la costum corect, cenuşiu, rece. Umbla şerpeşte. Deschidea uşa fără zgomot, strecura mâna şi aprindea lumina, lăsând ca flacăra ei crudă de neon fără căldură să ne deschidă ochii.

Cealaltă, cu o figură impozantă şi trup rotund, rubensian, era colerică. Trecea ca o furtună pe coridoare, zvârlea uşa în perete, aprindea lumina şi ne striga deşteptarea zgomotos, ca un izvor de apă îngheţată în dimineţi brumate de toamnă. Săream din pat cât colo şi ne grăbeam să ne facem toaleta, să nu ne prindă tot în pat în momentul întoarcerii. Că totdeauna se întorcea cu ochi critic şi gura mare.

Mai târziu, când drumurile la socri deveniseră o constantă săptămânală şi autobuzul înapoi către oraş pleca dimineaţa la 4 jumate din satul lor, soneria ceasului a început să-mi dea palpitaţii. Încă mai asociez ticăitul lui constant cu stomacul veşnic ridicat în gât, cu dimineţile geroase de iarnă când îmi îngheţa şi sufletul în mine în rata aceea murdară, supraaglomerată şi neîncălzită, cu halatul de lucru albastru şi veşnica urcare de luni până la cota 50 pe turnul de răcire al termocentralei unde lucram, ca să verific un manometru ce era mai tot timpul blocat.

Aşa am început să urăsc instrumentele astea parşive cu care omenirea îşi măsoară de sute de ani viaţa.

numere-amestecate-poza-t-d-n-ceas20cu20numere202822920400Aţi observat ce greu se scurge timpul atunci când îl măsori cu acele ceasornicului? Tic-tac – una, două, trei, patru, zece, cinsprezece, şaizeci de secunde. Enervant, monoton, ca o picătură chinezească.

Tic-tac, tic-tac.

În verile copilăriei casa unchilor mei  era goală, răcoroasă, umbrită. Avea şi bibliotecă şi pendulă mare pe perete. M-aş fi furişat în cel mai retras colţ cu o carte în mână şi totuşi, trebuia să îndur supliciul orei de somn înghesuită de peretele întunecos pe o parte şi trupul masiv al mătuşă-mii pe cealaltă parte. Secundele se scurgeau greu, ducând cu ele o oră din viaţa mea pe care nu aveam cum s-o mai recuperez vreodată.

Tic-tac

se scurgeau minutele în timpul examenelor şi de multe ori luau cu ele şi concentrarea mea. Întâi intram în panică, temându-mă că nu am timp să termin şi abia într-un târziu mă linişteam şi scriam. De multe ori orele se terminau prea repede.

Tic-tac

ceasul de pe masă mi-a numărat lungi ore albe de nopţi întunecate în care mintea mea nu putea găsi o rază de speranţă de care să se agaţe. Mi-a măsurat şi zilele de coşmar şi clipele în care păşisem deja cu un picior dincolo de graniţa subţire dintre lumea de aici şi cea de dincolo. Mi-a fost pentru câteva secunde bătălie între viaţă şi moarte.

Tic-tac

ceasul din perete mi-a măsurat zilele în care priveam pe geam cu pruncul în braţe cum socrii şi soţul meu se aşează liniştiţi la masă în bucătăria de vară şi stau şi-şi fac planuri şi digestia acolo, în timp ce mie mi se muiau mâinile de foame legănând un copil ce niciodată nu voia să adoarmă. Secundele se scurgeau greu, până când mintea mea reuşea să se autosugestioneze şi să învingă starea de leşin. Când ei se îndurau să intre în casă, nu aş mai fi putut înghiţi nici măcar o gură de apă. Îmi înghiţeam doar lacrimile calde, din care mai lăsam câte una să pice încet în farfurie, să se amestece cu mâncarea ce-ajungea inevitabil la porci. Porcii lor mâncau pe-atunci mărgăritare.

Tic-tac

s-au scurs prea repede secundele când am ajuns la spital cu copilul leşinat în braţe. Îi dăduse soacră-mea o pară, după ce o săptămână încheiată mă luptasem s-o pun pe picioare când a făcut dezinterie.

Tic-tac

s-au prelins orele când aşteptam frângându-mi mâinile şi făcându-mi gânduri negre pe holul aglomerat de la neurochirurgie în timp ce medicii îmi operau băiatul pe coloană. Sunt momente în cate timpul se târăşte ca un imens şarpe leneş şi-ai vrea să-i crăpi capul, să-l vezi zvârcolindu-se până la apusul soarelui, doar ca să ai senzaţia că trece mai repede şi aduce liniştea odată cu trecerea lui.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac…

În casa mea astăzi nu mai există nici umbră de ceas. Prefer să las timpul să curgă tăcut, în ritmul bătăilor de inimă, chiar dacă sunt conştientă că de mână cu el se duce întreaga mea viaţă. Ce rost are să măsori conştiincios ceva ce oricum o să pierzi definitiv? Toate trec în viaţa asta şi noi ne trecem rapid, până în momentul în care ajungem să ne întrebăm de-am trăit sau doar am visat că am trecut prin atâtea într-o viaţă de om.

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria Confesiuni, Uncategorized

12 răspunsuri la „Tic-tac

  1. Pingback: Cine se scuză, se acuză. Mai puțin io. | CÂRCIUMĂ DE FIȚE

  2. Ai descris extrem de bine simţămintele care de multe ori ne încearcă pe toţi. Timpul trece cum vrea el şi ceasul este doar instrumentul fără putere care ne arată vrerea lui Cronos. Eu nu m-am supărat pe ceasuri, iar tatăl meu are chiar un cult pentru ele. Este distrus de faptul că vremea a trecut, că este bolnav şi îşi numără clipele, zilele, lunile de luciditate (are Alzheimer), dar parcă speră să rupă mai multe din cele bune uitându-se la ceas, de care pare să se agaţe. Recent, din cauză că se trezea mereu să vadă cât e ceasul, i-am cumpărat un ceas ce-şi proiectează cifrele pe tavan. Dar indiferent de asta, de multe ori am simţit nevoia să lovesc ceasul, să-l fac să sufere la rându-i, aşa că înţeleg bine ce te-a motivat să scrii Tic-tac. Felicitări pentru idee, pentru frumuseţea textului!

    Apreciază

    • Săru’mâna pentru cuvintele frumoase!
      Eu nu prea am avut la suflet ceasurile de când mă ştiu. Am început să le urăsc în casa unchilor mei, când îmi marcau orele de somn. Apoi, eu sunt mai mult o pasăre de noapte un pic hipertensivă şi soneria lor mi-a dat totdeauna palpitaţii. Bine, urăsc toate soneriile, şi pe cele de la uţă, dar asta e o altă poveste, pe care poate că o s-o spun cândva.
      Adolescentă fiind mi-am dorit si eu tare mult un ceas de mână pe care l-am primit după un an, de la bunicul meu. Cu greu a adunat ban pe ban să mi-l ia şi ţineam enorm la el. Mi l-a furat una din fete în primul an de stat în cămin. De atunci nici că mi-a mai trebuit altul.

      Apreciat de 1 persoană

  3. Piticul

    Ce frumos , simplu , cald , le spui tu !

    Apreciază

    • Săru’mâna!
      Chiar mă întrebam pe unde eşti de nu mai dai nici un semn. 🙂

      Apreciază

    • Piticul de sub reverul tau .

      Sunt cu găndul alaturi de tine !
      Te citesc si te recitesc deseori . O fac in tacere , bucurandu-mă de toate căte vin de la tine .
      Nu stiu dacă modestele si insignifiantele mele comentarii pot constitui un Regal asa cum meriti de fapt , deci mai bine tac , citesc si te pup pe nascuc . Asta o stiu numai eu dar cu titlul de exceptie ti-o impartasesc acum si tie , mizand pe faptul ca aici nu ne mai aude si nu ne interpreteaza nimeni …
      In rest , ce pot adauga punctual la postarea ta ?
      Poate doar faptul ca stapanim ţinutul de nicaieri si vorbim despre totdeauna din umbra lui niciodată …

      Apreciază

  4. o clipa am avut emotii dar vad ca nu are nicio legatura, tic-tacul tau cu al meu, huuh!
    cand au murit buncii mei, fiecare la alta ora, ceasul cu cuc si pendule grele (din fier) pe care mi-l daruisera mie dar fusese un timp al lor si al meu (cu el masurasem timpul impreuna copil fiind), s-a oprit, la fel, si cand s-a dus unul si cand s-a dus celalalt, atunci am stiut ca exista o energie a omului care intretaie timpul, iar timpul e condus de o lege, o lege care nu este deasupra vietii omului desi il conduce prin ea.

    Apreciază

  5. Piticul de sub reverul tau .

    Sunt cu gandul alaturi de tine !
    Te citesc si te recitesc deseori . O fac in tacere , bucurandu-ma de toate cate vin de la tine .
    Nu stiu daca modestele si insignifiantele mele comentarii pot constitui un regal asa cum meriti , deci mai bine tac , te citesc si te pup pe nasuc ! Asta o stiu numai eu si cu titlul de exceptie ti-o dezvalui acum si tie , mizand pe faptul ca aici nu ne mai aude nimeni …
    In rest , ce mai pot adauga ?
    Poate doar ca stapanim tinutul de nicaieri si vorbim despre totdeauna din umbra lui niciodata …

    Apreciat de 1 persoană

  6. cred ca mai degraba este vorba de energia cu care sunt incarcate obiectele ce au stat in preajma cuiva, de pild eu nu pot sa port nici ceas mecanic nici electronic, vb. vine ,ca nu mi-a placut niciodata si nu mi se potriveste deloc, dar pana sa se inventeze tel. electronice am mai avut nevoie sa o fac, deci stiu sigur ca ceasurile indiferent de ce tip sunt (deci timpul) are legatura cu campul biomagnetic al omului.
    Scuza-ma ca ma lungesc prea mult dar mai vroiam sa te intreb, ceea ce ai scris si scrii in general sunt cele petrecute aidoma de tine sau e campul tau literar fiindca par atat de adevarate… uneori cand sunt intmplari petrecute de tine dai clar de inteles cum a fost la articolul unde am vorbit, daca –i asa nu ma bucura deloc ce ai scris (-:

    Apreciază

    • Când a murit bunicul meu era doar fratele meu acasă la noi. Restul era în vale, la bătrân. La ora la care i-a ieşit sufletul frate-meu a auzit trei bătăi clare în uşa de la podul casei. Doar atât. A ştiut că bătrânul şi-a dat sufletul, lucru confirmat după aceea şi de părinţii mei.
      Am avut o verişoară ce a murit de cancer la 17 ani. O fată la care am ţinut enorm, era sora mea mai mare. În anul acela eu am fost tare bolnavă şi nu au vrut să mă lase s-o văd decât o singură dată. Fix la ora la care s-a dus în primăvara aia, am privit pe geam şi în faţa mea a căzut o stea. Am ştiut, a fost semnul pe care sufletul meu a ştiut să-l înţeleagă. Aveam 9 ani. Sunt lucruri stranii şi greu de crezut ştiu, dar la noi au fost confirmate.
      Şi ca să-ţi răspund, uneori povestesc despre ce mi s-a întâmplat mie. Nu totdeauna. De cele mai multe ori imaginaţia mea brodează pe marginea unui zvon, a unei poveşti. Din păcate, ce am spus în articolul ăsta e experienţa mea de viaţă. Se mai întâmplă.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s