Despre mine- cu cochetărie (adică’s narcisistă rău, pe bune!)

Cu mulţi ani în urmă am cunoscut un băiat care într-un moment de sinceritate mi-a mărturisit că avea zile în care se întreba cum arăt: dacă sunt genul de femeie dură, profesoara severă cu ceas la mână şi cu privire ironică sau femeia fatală cu tocuri de 12 şi geantă de firmă pe mână. Când ne-am întâlnit faţă în faţă a rămas oarecum şocat, pentru că nu arătam deloc aşa cum îşi plămădise el imaginea mea. Nu eram nici din cale afară de cochetă, nici cu nasul pe sus, nici ceas la mână nu aveam.

Am avut, cândva, şi eu o perioadă o umbră de cochetărie. Eram prin clasa a 7-a şi pusesem ochii pe un ceas micuţ, argintiu, cu cifre romane pe ecran şi limbi delicate, aurii. Un laika cu mecanism acţionat cu mecanic. O bijuterie pe care nu mi-aş  fi putut-o permite nici în altă viaţă. Îmi luasem obiceiul să trec zilnic prin magazin, să-l privesc expus în vitrină. Vânzătoarea ajunsese să mă recunoască deja şi o perioadă am bănuit că nici de vândut nu-l vindea ca să-mi poată prelungi mie bucuria. Am încercat eu să bat nişte apropouri acasă, să mă plâng mamei că toate fetele au ceas la mână numai eu nu, că am văzut un ceas frumos, că pot munci să-l plătesc, eram însă conştientă că nu mi-l va cumpăra nimeni, niciodată. Costa enorm: 350 de lei!

Şi totuşi, l-am primit. Mi l-a făcut cadou tataie, când am terminat clasa al VII-a. A strâns săracul ban pe ban un an întreg, din ce reuşea să pună deoparte din câştigul infim pe care-l avea vânzând răsaduri de ardei în târg. Mult trebuie să se fi chinuit să-mi facă o bucurie şi ceasul acela mi-a fost cu atât mai scump! L-am purtat cu drag zi de zi. O perioadă nici măcar noaptea nu l-am dat jos de la mână, atât de fericită eram. Era primul meu obiect de valoare, prima bijuterie.

Apoi, o colegă de cămin s-a gândit că-mi prisoseşte şi trebuie să-l palmeze. Degeaba l-am căutat, am plâns, am oferit altceva la schimb, nu l-am mai găsit. Din când în când îmi aduc aminte de anul acela în care mi-am vizitat zi de zi cea mai scumpă bijuterie a tinereţii mele şi-mi dau seama că mie chiar nu-mi plac ceasurile! Nu-mi plăceau nici măcar atunci! Ce m-a atras la el, de l-am vrut cu atâta ardoare?

Brăţara. Avea o brăţară metalică subţire şi delicată, extreme de feminină. Imi plac bijuteriile, deşi extreme de rar le port.  Am prietene care au tot timpul degetele pline de inele, coliere groase la gât, cercei mari în urechi, sunt aurite din cap până-n picioare. Eu abia dacă păstrez cerceii în urechi, asta doar pentru că în tinereţe, am rămas fără găuri  pentru că nu i-am purtat prea mult timp.
Mi se pare că fiecare bijuterie are un timp al ei. În timpul căsniciei mi-au lipsit verighetele. Mi se părea că bijuteriile acelea sunt indispensabile oamenilor căsătoriţi şi eu sunt văduvită de statutul pe care ar fi trebuit să-l arate. Soţul meu nu a găsit necesar să cumpere verighete ca să se cunune cu mine, ne-am cununat cu verighete de împrumut pe care le-am dat înapoi imediat după slujbă. A fost ca o impietate, ca o premoniţie. Peste ani am cumpărat eu din salariu. Doar eu am purtat-o pe-a mea până când, într-o dimineaţă a picat singură de pe deget. Slăbisem prea mult. Căsnicia mea era oricum în agonie, sortită morţii încă din faşă şi doar încăpăţânarea şi neputinţa mea a făcut-o să trăiască prea mult.

Îmi plac inelele delicate, cerceii lungi, brăţările indiene, lanturile cu pandantiv. Nimic ostentativ, doar cât să aducă un pic de strălucire celei care le poartă.  Asociate cu un parfum fin, cu tentă florală mi se par perfecte pentru orice ocazie. Uneori e suficient doar parfumul.

Machiajul nu-i neapărat necesar. Eu una oricum nu sunt adepta unui machiaj complet, am senzaţia că e o mască menită să ascundă adevărata faţă a purtătoarei. Dacă nu are defecte majore şi pete înfricoşătoare pe faţă, o femeie e frumoasă aşa cum a lăsat-o natura. Da, un pic de rimel, un creion care să accentueze frumuseţea ochilor, un ruj potrivit fac minuni cu o ocazie specială. Mai mult te face să pari superficială şi rece. Părerea mea, bineînţeles.

Îmi plac fustele scurte. Le-am descoperit frumuseţea abia pe la vreo 15 de ani. Cam atunci a aflat şi ex-soţul meu că nevasta lui există şi e o femeie pe care unii chiar o plac. Târziu, nene! Acum am noroc că am pus câteva kg în plus pe mine, altfel m-aş face de râs zilnic cu fustă scurtă la vârsta asta. S-ar cruci toţi puştii şi-ar exclama “uite-o şi pe baba asta, ce fuste poartă!” Nu că m-ar deranja, eu nu mă simt deloc o babă, doar îmi aduc aminte de cum gândeam şi eu când eram ca ei şi încă mai roşesc. Mama mea a purtat toată viaţa fusta deasupra genunchilor şi când la nunta mea a apărut cu fusta prea scurtă pentru vârsta ei, toate babele şi-au dat coate. Atunci mi-a fost ruşine, azi o felicit pentru îndrăzneală!

Nu merg la stilist. Am o problemă cu frizerii de când mă ştiu. Poate nu ştiţi, dar eu m-am născut de un blond diafan. Aveam un păr minunat, de culoarea grâului copt în soarele verii, ondulat, cu bucle lungi, minunate. Pe la vreo trei ani i s-a pus pata tatei să mă tundă zero, cică să fac părul des. Aşa că m-a urcat pe scaun şi l-a pus pe unchiu-meu care era frizer să bage aparatul de tuns în părul meu. Bă, eşti nebun?!  Am plans de-am făcut pe mine şi am transpirat până mi s-a lipit părul de cap şi n-a mai putut tăia o şuviţă.

De mila mea, când a dat gata jumătate de ţeastă de lucea ca luna în lumina becului, unchi-meu a zis să-mi acorde o pauză, să mă mai liniştesc. Am fugit sub pat, m-am ascuns bine, să nu mă poată prinde decât dacă mută patul cu totul şi am jurat răzbunare tuturor frizerilor viitori ce-şi vor intersecta paşii cu mine de atunci înainte. Mă ţin de cuvânt, deşi, obligată le-am mai călcat pragul cât am fost fată la părinţi. Ce aveam de ales?

Îl urăsc şi acum pe tata care a găsit de cuviinţă că odată ajunsă în clasa a noua, părul meu până la fund nu mai corespunde imaginii de liceană şi m-a obligat să-l scurtez decent, astfel încât niciun băiat să nu mai fie tentat să se uite după mine. Oamenilor, până şi coafeza a plans atunci după părul meu şi m-a trimis de trei ori acasă că nu a fost în stare să bage foarfeca în el!

Oricum după tunsul ăla celebru ce s-a întins pe două zile când aveam 3 ani, părul nou a crescut mult mai aspru, drept şi…aproape negru! Adică am trecut de la blond-diafan la un castaniu închis cu tentă roşie, ca o evreică deghizată. Mi-a dăunat, normal. La 30 de ani eram nevoită să mă vopsesc. Acum părul meu natural e ca al unei bunicuţe din poveşti, atât de bătrână că nu-i poţi ghici vârsta, cocoşată, cu ochelari rotunzi pe nas cu zâmbet cald când citeşte poveşti nepoţilor. Cum nepoţi nu am şi babă încă nu vreau să fiu, mă vopsesc în continuare. Dar de tuns, mă tund încă singură. Uite aşa, de-a naiba. Să flămânzească stiliştii, să plângă în pumni, să-şi împreune palmele şi să mă roage în genunchi. Ha!

Nu port căciulă, părul meu urăşte căciulile şi se supără atât de tare încât rămâne pleoştit imediat ce-l scot de sub ea până îl răsfăţ şamponându-l seara. Dar pun fără probleme un şal atunci când  situaţia o impune, sau o eşarfă când intru în biserică. Îmi plac în schimb pălăriile cu boruri generoase. Odată chiar îmi stătea extreme de bine cu pălărie, acum am senzaţia că au rămas o pură cochetărie, dar de, nu pot renunţa la ele. E plăcerea mea vinovată. Ţin minte că una din şefele mele s-a uitat cu trei perechi de ochi când m-am dus într-o vară cu pălărie albă la birou. A doua zi a venit şi ea cu pălărie, că doar nu era să se lase mai prejos decât umila ei subalternă nu?!

Aţi avut răbdare să citiţi aberaţiile pe care le-am înşirat până acum? Ei, gata, nu mai abuzez de răbdarea voastră. De fapt voiam să vă spun că am văzut nişte pălării incredibile ieri şi mă duc să-mi cumpăr una! Uite aşa, de-a naiba! Abia aştept. Încă oscilez între una verde şi una vişină putredă, dar mă decid eu până la urmă. Hai că am plecat. Vă pup! Să fiţi cuminţi până mă întorc şi să nu mă bârfiţi prea tare, că sunt înzestrată cu simţul soacrei cu trei nurori  şi vă aud, să ştiţi! Ştiu şi singură că postarea asta musteşte de narcisism de dă şi pe-afară!

Anunțuri

11 comentarii

Din categoria Confesiuni

11 răspunsuri la „Despre mine- cu cochetărie (adică’s narcisistă rău, pe bune!)

  1. Lucia, ştii cum te-am „sorbit” ? Cuvinţel cu cuvinţel. Tu parcă eşti eu! Singura diferenţă e că eu am fost veşnic şatenă. Şi că eu nu port nici măcar pălării. Cu căciulile sunt la fel de certată ca şi tine.
    După un timp a trebuit să procedez ca tine, să mă vopsesc. Tunsă scurt, tot singură.
    Uau, mă uimeşte câte asemănări sunt! Tare îs bucuroasă că am dat de tine.

    Apreciază

  2. Și eu am fost blondă la naștere, până pe la 2-3 ani, grăsuță și cârnă 🙂 . În adolescență m-am schimbat complet. Acum sunt exact la polul opus, în toate. Glumea cineva spunându-mi că nu se poate să fiu eu în acele fotografii, sigur e un alt copil 😆 .
    Nu mă fardez decât foarte rar, la ocazii deosebite, dar am avut o perioadă când nu aș fi ieșit nici să duc gunoiul nefardată.
    Am renunțat, pe rând, la toate bijuteriile, mai puțin la cercei, din aceleași motive. Mai port, foarte rar, mărgele sau pietre semiprețioase sau tot felul de accesorii copilărești, pentru că sunt colorate și vesele.
    Îmi plac foarte mult pălăriile, dar nu mi se potrivesc deloc, am încercat foarte multe modele, nimic nu mi se potrivește 🙂 . La fel, am părul foarte moale, iarna îmi stă numai lipit de cap, dar sunt foarte friguroasă și nu renunț la căciulă. Cât despre tuns, am încercat și eu singură, dar nu prea reușesc 🙂 .

    Apreciază

  3. hai c-ai fost dulce la faza cu frizerul dar eu am ris ca gasca, mult si prosteste
    auzi – lucea ca luna in lumina becului :- )))))))) stiu, e normal, asa se spune, nu-i nimic de ras doar ca :- ))))))))))))) daca citesti separat propozitia asta si proportional :-))))))

    Apreciază

    • Păi nu aşa? :)))) De-ai ştii ce râd eu când îmi aduc aminte! Erau patru adulţi pe lângă mine, eu urlam ca din gură de şarpe şi mă trecuseră toate apele, pe unchiu-meu îl treceau apele şi mai tare ca pe mine, că nu stăteam deloc liniştită şi-i era teamă să nu-mi taie urechile. Ca-n filmele cu proşti.
      Iar de lucit de, exact aşa lucea şi doar în lumina becului, că dacă-l stingeau nu mai avea cum să lucească, era deja noapte. :))

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s