Arhive lunare: Februarie 2015

De dragobete

E încă întuneric şi pleoapele refuză să se deschidă. Aş mai dormi, odihna nu mi-a fost de ajuns. Am colindat prin lumi întunecate şi ciudate, coşmaruri mi s-au plimbat nestingherite prin faţa ochilor închişi, derulându-se precum filmele vechi proiectate în întunericul sălii de cinema printr-un aparat cu lumină orbitoare. Abia le-am alungat, dar am rămas epuizată. Afară se aude zvon de zi nouă. În baie curge apa, cineva a lăsat-o să se încălzească.  Urechea pândeşte trează toate zgomotele din jur, ochii refuză să se deschidă, mintea rătăceşte aiurea. E starea aceea dintre somn şi starea de veghe în care ai mai dormi, dar eşti obligat să te trezeşti şi te agăţi cu mintea de orice zgomot să o poţi face. Eu nu-s obligată, de ce trebuie să mă trezesc după doar câteva ore de somn? Strâng bine din pleoape, poate astfel voi reuşi să mai las puţin dimineaţa la uşă.

Ce bine că-i  iarnă! Dimineţile sunt întunecate, soarele nu-mi intră în casă neanunţat la 6 dimineaţa, gâdilându-mă cu razele lui strălucitoare şi râzând bezmetic de somnul meu. Deschid un ochi. Pe alee nu s-a stins felinarul. Ce bine! Înseamnă că mai am timp să dorm. Cerul e departe şi întunecat, nicio rază de lumină nu se vede. Îl închid la loc. Se aude un tril. Nu se poate, visez. Urechile se ciulesc amândouă. Poate… Da! Se aude un tril! Cântă mierla! Dar stai puţin, e iarnă, de unde tril de mierlă? Mi se pare, siguur visez! E dorul meu de primăvară.

Acum se aude mai bine, chiar sub fereastră. Deschid ochii de-a binelea, de parcă aşa ar trebui să aud mai bine. Îmi concentrez mintea şi ascult. Nu e vis. Mierla cântă a dragoste. S-au trezit şi vrăbiile, se ceartă deja ca la uşa cortului. E un vacarm de nedescris! Hei, ce v-a venit tuturor azi? Mai dormiţi şi voi cu ciocul sub aripă, nu vedeţi că e frig şi plouă? V-aţi trezit aşa, peste noapte, cu dor de primăvară? Guguştiucii  mai lipsesc din cor.

Chiar, ce-or fi păţit de nu se aud deloc? Cred că s-au supărat alaltăieri când au tăiat vecinii viţa uscată. Şi-au găsit alt culcuş. Se aude clar un fluierat, apoi un motor turat, un troncănit sâcâitor. Gunoierii  golesc tomberoanele. S-a dus naiba somnul şi liniştea. Păsările au tăcut. E tot întuneric, dar nu mai pot rămâne în pat. Merg să pun de cafea, să mă trezesc de-a binelea.

Lumina din bucătărie e chioară şi crudă. Felinarul s-a stins, cafeaua dă în undă. O torn în cană, îmi umplu nările de aromă şi sorb o primă gură dulce-amăruie. Mă uit în calendar. Ei, asta-i! E 24 februarie! Când naiba a trecut timpul? Şi de ce a trebuit să îmbătrânesc ca să-mi dau seama că bătrânii nu au glumit când au zis că azi începe primăvara şi păsările cerului încep să-şi facă cuib? Asta a apucat-o pe mierla mea! Sărăcuţa, şi-a găsit şi ea locşor tocmai aici, în mijlocul oraşului. Nu i-o fi dor de pădure, că eu mă topesc şi mor?! Vrăbiile sunt în vervă, maşina de gunoi a plecat (în sfârşit). Kara s-a întins cât e de lungă la picioarele mele, a pus capul pe ele şi sforăie, O invidiez. Ce-i pasă ei de muncă, termene, facturi, primăvară cu doruri grele, bătrâneţe? O să rămână copil până la adânci bătrâneţi. Cât de mult mi-aş dori să pot avea bucuria e de a trăi şi puterea incredibilă de a ierta orice şi a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Vă daţi seama cât de înţelepţi sunt câinii? Ei deţin cheie fericirii, cea pe care noi o căutăm de atâta amar de vreme.te_iubesc_dragobete_86893400

Eram adolescenţi, abia deschideam ochii către viaţă. Cam ca mine în dimineaţa asta.  Aveam un coleg care nu făcuse cunoştinţă până atunci cu bunul simţ. Copil de cioban, educat la stână, cu biciul. Avea mâinile veşnic murdare, cu unghiile negre, de parcă ajungea la şcoală direct din ieslea oilor. Făcuse o pasiune bolnavă pentru mine. Pe vremea aceea eram zgâtie sălbatică şi încrezută. Mai puţin încrezută dar asta era percepţia, recunosc. În realitate eram timidă şi retrasă, socializam destul de greu şi încercam să-mi maschez lipsa asta de încredere sub o mină veşnic serioasă.

Pe băiatul ăsta chiar nu îl suportam. Mi se întorcea stomacul pe dos doar când îl priveam şi nu pregetam să-i arăt asta de fiecare dată când se apropia de mine. Îi făceam observaţie, îi spuneam că s-au inventat apa şi săpunul, îl trimiteam să se spele şi să înveţe să se poarte. Era ca şi cum aş fi vorbit cu pereţii. El nu ştia decât instinctele şi gesturile primare. Ca o maimuţă ruptă din habitatul natural şi adusă în oraş spre distracţia oamenilor. Îi treceau toate pe lângă urechi, râdea prosteşte şi încerca să tragă de tine, să te reducă la nivelul lui. Pentru el era imposibil să vadă viaţa prin ochii celorlalţi. Orizontul i se reducea la oi, miei, stână, ciubărul de lapte nespălat, căcăreze, brânză. Hainele-i miroseau a toate astea şi i se părea normal să vină cu ele aşa la şcoală.

Nu eram singura care trebuia să lupte cu instinctele lui ce începuseră să dea în clocot şi de care era nespus de mândru. Cred că toate colegele mele au avut la un moment dat de a face cu grobianismul lui, numai că ele erau mai zdravene, mai înfipte şi s-au putut descotorosi mai uşor de el. Eu eram o umbră de fată care, oricât de ascuţită ar fi avut limba, nu-l  putea îndepărta sub nicio formă! Îmi lăsasem unghiile lungi şi le acordam o atenţie sporită, tocmai pentru că le foloseam drept arme împotriva lui atunci când epuizam argumentele. Îl zgâriam pe amâdouă mâinile, de-i dădea sângele. Atunci înjura şi pleca. Uita totul până a doua zi, când se întorcea pentru o nouă porţie de zgârieturi. Mă învăţasem şi întâi scoteam unghiile direct, nu-mi mai răceam gura. Am impresia că aveam pe cineva acasă care-l sfătuia prost şi-i spunea că dacă îl respig cu atâta vehemenţă şi-l rănesc, înseamnă că trebuie să insiste, că sigur îmi place de el şi nu vreau să recunosc!

Ei, şi a venit ziua de Dragobete în anul acela. Se spunea că în ziua asta e bine să calci fetele pe picior şi să le furi o sărutare. Auzi, de parcă fetele erau de piatră şi trebuia să se lase neapărat călcate şi pupate! Erau fete mai mari cărora le plăcea jocul, eu îl consideram şi naiba ştie de ce încă îl mai consider înjositor. Cred că-s defectă din naştere. Era umezeală, nu îngheţ, soarele timid începea să-şi facă simţită prezenţa. Parcă simţeai viaţa altfel, sângele începuse să curgă mai repede prin vene, să pişte ca ardeiul iute din piele.

Şi ajung în dimineaţa fatidică la şcoală, nu apuc bine să intru pe poartă că mă trezesc cu grobianul în spatele meu, întinzând gâtul să mă pupe. Parcă am văzut roşu în faţa ochilor. Trecuse băiatul la un nou nivel. Şi atunci, aproape fără voia mea unghiile i s-au înfipt puternic în obraz şi au alunecat până pe gât, adunând sub ele un strat destul de gros de piele. Sângele a tâşnit instantaneu, el s-a enervat şi a ridicat mâna să dea, eu am ridicat fruntea, l-am privit în ochi şi privirea mea l-a sfidat. Palma nu a plecat, si-a strâns pumnul şi a plecat înjurând şi bombănind. Am intrat în clasă tremurând, conştientizând abia în momentul în care m-am aşezat cu genunchii moi în bancă ce am făcut. Eram revoltată, tristă şi speriată, dar oarecum mândră de reacţia mea. Mi se părea justificată. El nu a mai intrat la ore în ziua aceea, a venit a doua zi cu zgârieturi proaspete pe obraz. Pentru o bună perioadă de timp nici măcar nu a mai privit către mine. Dar nici alt băiat nu s-a mai apropiat, mi se dusese vestea că-s pisică sălbatică.

Au trecut anii. Azi e din nou Dragobetele. Nu e o sărbătoare comercială, dar nici una aşa idilică cum încearcă etnologii s-o prezinte acum. Depinde din ce unghi priveşti, normal. Marcaţi-o cum se cuvine cu omul drag, dacă ştiţi că sentimentele sunt împărtăşite, altfel ar semăna cu o siluire şi amintirea nu ar fi plăcută pentru niciunul. Şi încercaţi şi voi să veniţi cu o floare, o ciocolată, o vorbă frumoasă, un preludiu- ceva, nu mergeţi ca ciobanii să pupaţi fetele direct! Iubiţi-vă mult, oricând, fără restricţii şi prejudecăţi. Ziua dragostei să vă fie  în fiecare dimineaţă. Azi doar păsările cerului încep să-şi facă cuib, doar că ele sunt nevoite să-şi facă în fiecare an altul.

Reclame

19 comentarii

Din categoria Confesiuni

Ploaia de luni

E luni şi plouă. Aţi observat că ploaia asta ne-a intrat sub piele, în gânduri, în respiraţie de parcă ceţurile şi umezeala Londrei s-ar fi mutat pste noapte la Bucureşti? E atât de murdar şi urât, că nici nu-mi vine să mă mai uit afară, cu atât mai puţin să mă îmbrac şi să plec din casă. Nu se inventează un job bine plătit în care să lucrezi stând acasă, în pijama? Aveţi voi ştiinţă de unul? Daţi-mi şi mie de veste! Ploaia asta mă deprimă rău şi m-am săturat de lacrimile ei şi de depresie.

Când m-am trezit şi am făcut ochi după un coşmar din care nu puteam ieşi am privit pe geam şi mi-am zis în timp ce aşteptam să fiarbă cafeaua: „Ce pana mea, iar plouă? Asta nu se mai termină?” Apoi mi-a răsunat în urechi melodia asta :

Dar nu, nu mai vreau! M-am săturat de lacrimi! Mai bine una veselă, de luni. Să îndemn cerul să nu mai plângă, să-i fac necaz, să tune, să fulgere, să-şi adune picurii şi să plece supărat cu jucăriile lui cu tot. Să-mi lase cerul senin şi curcubeu. Se poate? Atunci m-am gândit la asta:

Dar, nu… asta cheamă ploaia, nu-i de bine. Dă-o încolo, doar ce spuneam că m-am săturat! Alta care s-o enerveze. Gata, am găsit! Asta e melodia zilei!

Hai să vă fie ziua cu bucurie şi iubire! 🙂

7 comentarii

Februarie 23, 2015 · 9:40 am

Un punct pe scara vieţii

Sunt un om pe o scară. Am urcat atât de mult, că-n urma mea nu se mai vede pământul.

O să mă întrebați ce caut acolo. Nici eu nu știu. Am început cândva să urc aproape fără să-mi dau seama. Primele trepte le-am urcat de-a buşilea, nici nu învăţasem să merg. Mă ţineam cu mâinile de treapta de deasupra capului, ridicam întâi un genunchi, apoi pe celălalt şi ajungeam sus. Mă opream un minut, cât să-mi agăţ degetele de o nouă treaptă şi să-mi plimb privirea în jur. Îmi aduc aminte tot. Eram aşa mândră de îndrăzneala mea! Şi lumea se vedea atât de frumos de acolo de sus! Ai mei se agitau în jurul scării, rugându-mă să cobor iar eu îmi aruncam capul cu bucle blonde pe spate şi râdeam cerului albastru, fericită. Am mai urcat o treaptă şi cu cât urcam ei scădeau în înălţime, devenind până la urmă nişte păpuşi ce-şi agitau mâinile şi strigau la mine cu glasuri de şoaptă. Atunci m-am aşezat bine şi am privit lumea aceea de păpuşi din poveşti, cu căsuţe mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu coşuri din care urca o aţă de fum alb până la mine. Mirosea dumnezeieşte a lemn ars, zarzări în floare, mere coapte, scorţişoară, tămâioară şi liliac în floare.

Nimeni nu îndrăznea să păşească pe scară după mine, doar stăteau acolo, jos, cu gâturile frânte, privindu-mă cu mâna streaşină la ochii şi chemându-mă înapoi. Am adunat lumea asta minunată cu amândouă palmele şi am închis-o într-un cufăr solid, în inimă. Nu m-am întors, coborârea mă speria, nu ştiam să cobor cu capul în jos iar picioarele mele era încă prea scurte să pot atinge treapta de sub tălpi. Aveam încredere în steaua mea. Deschideam din când în când cufărul inimii şi priveam cu dor la lumea de păpuşi cu case mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu hornuri şi aţă de fum alb. Ştergeam praful, o adăpam c-o lacrimă şi o închideam la loc.

Am mers înainte şi-am întâlnit în drumul meu alţi oameni. Ei urcaseră probabil pe alte scări ce s-au intersectat la un moment dat cu a mea. Sau poate că acolo sus era lumea lor de fum, aşa cum lumea din care plecasem eu era jos, pe pământ. M-am oprit să vorbesc cu oameni noi în lumea nouă iar urcuşul l-am dat uitării.scara 2 Unii ştiau să râdă şi să se bucure de prezenţa mea. Alţii nu mă priveau în faţă. Se uitau aşa, ciudat, pe sub sprâncene, aruncând ochii cumva într-o parte, să mă ocolească. Îmi lăsau impresia că nici nu mă văd de se uită tot timpul pe lângă mine. N-am bănuit că le obturez orizontul şi prezenţa mea îi deranjează. Îmi zâmbeau şi-mi vorbeau frumos, mai frumos ca toţi ceilalţi. Până mi-au prins picioarele în laţ şi mi-au bătut cuie în palme. Atunci m-au lovit prima dată iar eu, surprinsă, nu am ştiut să mă apăr. Am plecat ochii şi am plâns o mare. M-am zbătut mult să rup lanţurile ce mă strângeau din ce în ce mai tare.

Grele lanţuri, aveam gleznele dureros zdrobite şi vulturi veneau de se adăpau din sângele meu. Cei ce râdeau se numeau prieteni şi rude şi  îmi turnau pe răni praf strălucitor de vorbe dulci. Spuneau că-mi alină suferinţa şi i-am crezut. Durerile amorţeau şi nu-mi mai simţeam sângele scurgându-se în neant pe sub tălpi. Am devenit cu timpul fiinţă de fum şi gleznele mi s-au topit sub fierul ruginit. Am rămas oloagă. Mi-am smuls palmele din cuie şi am lăsat carnea acolo, pe ele.

Cu răni vii m-am întors spre scară şi mi-am reluat urcuşul de unde l-am lăsat. Treptele purtau acum roşu sângeriu. O perioadă m-au însoţit cei ce râdeau, numai că eu am uitat să zâmbesc şi vorba mi-a devenit preţioasă. Sub noi marea lacrimilor mele se zbătea vânturată de taifunul regretelor târzii. Un vifor îngheţat îmi trecea prin vene, mă orbea şi-mi pecetluia buzele. O vreme am urcat cu ochii închişi iar treptele s-au îngustat din ce în ce mai mult. Mă dureau degetele şi genunchii îmi sângerau din cauza efortului, dar mi-a fost teamă să mă opresc. Cât am mers? Nu aş şti spune. De la un timp toţi oamenii m-au părăsit şi nu am mai zărit lumea. În urma mea rămâneau nori, deasupra mea strălucea soarele şi clipeau stelele. M-am oprit azi pe o treaptă, să-mi trag sufletul.

Privesc în jur şi văd doar pustiu. Din când în când urcă până la mine zvon de viaţă şi inima-mi tresare dureros. Cândva ştiam şi eu să trăiesc şi chiar îmi plăcea. M-aş întinde să-mi odihnesc oasele zdrobite şi nu am unde. Treapta pe care stau e atât de îngustă! Sub mine scara s-a topit, deasupra e prea abrupt şi puterile m-au lăsat. Mi-e frig, mi-e întuneric, mi-e teamă şi am uitat să merg. Gleznele mi s-au topit prinse în lanţuri grele. Palmele-mi sunt pline de răni. Au încă găuri de piroane. Ochii-mi sunt orbi, au plans o mare. În urma mea a rămas lumea cu viaţa ei clocotitoare. Eu m-am transformat în punct. Un punct abia vizibil pe scara vieţii.

8 comentarii

Februarie 22, 2015 · 6:56 pm

Dor

Dor de primăvară, de pădure şi de om iubit.

Fotografie-0467 37055_325836214209688_1218235843_n 225598_325835954209714_218409010_n 316039_325836134209696_1516946498_n 541758_140296249430353_615628511_n 893283_303098909816752_1921327444_o 893486_303098899816753_736351780_o 935141_325835827543060_1560905871_n 942565_325835774209732_251941464_n 1073180_403680196425289_1762102697_o

2 comentarii

Februarie 21, 2015 · 12:00 pm

Jucării

La grădină

  • Hai cu tătăiţu’ la grădină, că avem un pic de treabă. Vezi că plecăm la grădină, Ioană! Ne întoarcem mai târziu!
  • Măă Lisandre, să ai grijă să nu se ducă fata la gropan!
  • Ho’ că nu’s de paie! Am eu grijă!

Grădina e pe malul Jiului pitită după un şanţ plin cu tufe mari de boji şi cu lăstăriş.

  • Ai grijă, taicuţule, mergi în faţa mea că pe aici sunt şerpi.
  • Mi-e f’ică, tataie! Ia b’aţe!
  • Offf! Hai sus la tataie. Fii cuminţică, nu trebuie să te sperii aşa! Nu e tataie cu tine?
  • Da şe’pii muşcă?
  • Muşcă, dacă nu eşti atentă! Se târăsc aşa, pe jos şi trebuie să te uiţi să nu-i calci că se supără.
  • Tataie!!
  • Da, puiule.
  • Nu-mi plac şe’pii.
  • Nici nu trebuie să-ţi placă. Doar să-i ocoleşti.

Bumbacu stă să crape în grădină. Tufele mari şi ţepoase îşi întind braţele lungi cu gămălii rotunde în vârfuri,  peste rândurile drepte. Alături, ardeii îşi etalează frunza pălită şi rodul de un verde crud.

  • Ia stai aici cuminţică să ude tataie ardeiul, că uite-l cum s-a pălit.

la-fantana-cu-galeata_225491830d1064
Într-un colţ al grădinii, pe o prăjină înaltă, o găleată de tablă cu o greutate legată de toartă stă agăţată de o cumpănă mare şi se clatină în boarea dimineţii. Sub ea, la nivelul solului e un gropan cu margini pătrate din bârne de lemn în adâncul căruia se vede un luciu negru de apă. Când vrea să scoată apă, tataie trage de sfoară şi găleata coboară cuminte în gropan. Se umple toată şi atunci o apucă cu un cârlig de lemn şi o trage afară, prăjina se ridică de capătul cu găleata şi se apropie de pământ cu pietroiul.  Aşa rămâne până când bătrânul  o apleacă iar să facă mătănii pe apă. De câte ori se apropie de gropan broaştele verzi ce se încălzeau la soare sar speriate în apă. Ies înapoi când trece pericolul.

  • V’eau şi eu să scot apă, tataie!
  • Ba stai acolo cuminte! Nu ai voie lângă gropan că e adânc şi te îneci!
  • Adâ’c-adâ’c?
  • Adânc-adânc! Până în fundul pământului! Şi e plin de broaşte şi de şerpi!
  • Tataie, da’ b’oaştele t’ăiesc în apă?
  • Da, trăiesc în apă.Şi nu e voie să pui mâna pe le că te umpli de bube şi se fac mâinile urâte de nu se mai joacă nimeni cu tine.
  • Şi şe’pii?
  • Şi şerpii.
  • Da nu t’ăiesc pe potecă?
  • Trăiesc şi pe potecă, ăia sunt şerpi de uscat. În gropan sunt şerpi de apă.
  • Tataie, da’ acolo ce e?
  • Bumbac, puiule.
  • Şi ce faci cu el?
  • Îl culeg, în toarce mamaie şi face cămăşi.
  • V’eau şi io să cu’eg!
  • O să te iau şi pe tine la cules.
  • Hai!
  • Nu acum, vijelie! Când s-o coace!
  • Şi când se coace?
  • Când i-or crăpa măciuliile.
  • Ce’s alea?
  • O să vezi atunci.
  • Da’ mă iei, sigu’?
  • Sigur că te iau!
  • P’omiţi?
  • Păi mai e vorbă?
  • Biiinee!

Aşezată pe ciuci în capătul rândului, fetiţa se joacă cu degetul în pârâul zglobiu ce se formează când bătrânul toarnă apa. Pământul, însetat, suge apa imediat, iar bătrânul e nevoit să pună iar şi iar, până când simte că a ajuns la saturaţie. Pitica s-ar băga un pic cu picioruţele să joace în noroi, îi e teamă însă să nu-l supere pe tataie.

  • Tataie, da di ce nu pot io să mă joc în baltă?
  • Că e apa rece şi răceşti. Şi te noroieşti pe săndăluţe şi pe rochicioară şi ne bate tanti-ta când ne întoarcem acasă. Stai acolo cuminte că altfel nu te mai iau cu mine!

Scrie un comentariu

Februarie 20, 2015 · 10:39 am

Ie oltenească

41711571_2_1000x700_port-popular-fotografiiArticolul de azi poartă parfum vechi de ladă de zestre ţărănească.

Eram de câteva luni în Turnu Severin, începusem să mă acomodez cu oraşul, cu lumea, cu şcoala, trecusem de prima iarnă într-un cămin pe jumătate îngheţat, venise primăvara, se încălzise, soarele era din ce în ce mai vesel şi mai strălucitor. Eram în perioada de practică şi s-a nimerit ca în anul acela să facem practică în CPL, la atelierul de reparaţii electrice (nu ştiu ce căutam acolo, profilul liceului nostru era de hidroenergetică). Eram pregătiţi temeinic să exploatăm termocentrala ce abia se construia şi în hidrocentrala de la Porţile de fier era rândul claselor de mecanică să facă practică. Noi reparam ştechere şi înlocuiam tălpi la fiarele de călcat din combinatul de mobilă- ca să ne intrăm în mână, cică.

De la căminul nostru- care era pe undeva prin centrul oraşului, în spatele cimitirului (da, în Severin cimitirul este punctul cheie, alfa şi omega, de acolo plecându-se în toate direcţiile)- până la CPL era cale de câţiva km buni pe care îi străbăteam zilnic pe jos. Era un autobuz pe care mai bine nu îl aşteptai că venea rar şi era veşnic prea aglomerat. Ne trezeam dimineaţa la 5 şi plecam pe întuneric să intrăm pe poartă odată cu muncitorii, altfel riscam să ne întâlnim cu directorul care nu prea ne avea deloc la inimă pe noi, ăştia de eram intruşi. La ora 13 plecam tot per-pedes înapoi către casă mai obosiţi şi leşinaţi de foame. Eram tineri însă, încă în perioada de explorare şi cunoaştere, nu ne pleoşteam aşa uşor. Mergeam pe stradă râzând din orice, alergam, ne hârjoneam, trecea timpul mai repede decât gândul.

Într-una din zile colega mea m-a lăsat singură şi eu când eram singură căscam gura ochii la tot ce era în jur şi pierdeam timpul. În faţa autogării era o gheretă cu gogoşi şi alături de ea una cu halviţă turcească şi bragă. Dacă nu aţi băut niciodată bragă de la turci, nici nu ştiţi ce aţi pierdut! E duulce, spumoasă şi răcoritoare şi-ţi merge direct în suflet! În Bucureşti am încercat să cumpăr o dată şi am avut surpriza să gust un lichid dubios ca miros şi cu un gust acru-stricat de borş învechit, de m-am lecuit pe toată viaţa.  Aveam câţiva lei în buzunar (lucru destul de rar pe vremea aceea) şi m-am oprit să-mi iau un pahar de bragă. L-am băut acolo, la botul calului privind lumea pestriţă din jur. imag0047_800x600

Atunci am văzut pentru prima dată pe stradă femei îmbrăcate în port popular. Aveau nişte costume incredibile şi am căscat ochii cât cepele văzându-le. Am crezut iniţial că vin de la vreo serbare din apropiere, de la spectacol. M-am apropiat să le studiez mai de aproape. Aşteptau autobuzul, aveau traiste grele de lână ţesute în casă, ciorapi vărgaţi din lână aspră până sub genunchi şi opinci în picioare.  Fustele plisate se înfoiau precum cozile de păun în jurul genunchilor, cămăşile cu râuri line, înclinate străluceau în soarele amiezii, veste de catifea neagră etalau broderii complicate cu mărgeluţe colorate. Purtau pe cap basmale cu boboci de trandafir, aveau obrajii rumeni, buze roşii şi vorba lină într-un dialect pe care-l auzeam pentru prima dată.

fotaErau frumoase cadră! Am stat năucită privind la ele până au urcat în rată, abia după aceea m-am urnit şi eu din loc şi am plecat către liceu. Inutil să spun că în ziua aceea am pierdut masa la cantină şi dacă nu era tanti Vasi (o bucătăreasă grasă, veşnic răguşită, cu o guşă endemică imensă şi un suflet cât tot oraşul) să-mi păstreze o porţie caldă pe colţul plitei, aş fi răbdat de foame până seara.

Peste mulţi ani, când m-am angajat la şantierul naval am aflat că femeile acelea frumoase nu erau membre ale niciunui grup folcloric, ci erau ţărănci din zona de munte a Mehedinţiului, din satele în care nici acum nu au ajuns minunile tehnologiei şi civilizaţiei. Da, există sate în care electricitate e un vis, se găteşte pe pirostri, căsuţele sunt desprinse din poveştile cu Făt Frumos şi oamenii sunt calzi şi primitori. Sate în care încă se mai păstrează tradiţia în toate aspectele ei şi oamenii îşi poartă cu mândrie portul pe care l-au moştenit de la strămoşi, indiferent unde s-ar afla. Acolo s-a născut veşnicia.

Mi-am adus aminte întâmplarea când cineva a postat pe un grup de lucru de pe fb o ie oltenească exact ca cele pe care le-am admirat eu cu gura căscată, adolescentă fiind. Am zâmbit amintirii şi am vrut să vă fac şi pe voi părtaşi.

11 comentarii

Februarie 19, 2015 · 3:18 pm

Jucării

Mamaie

Mamaie apare din grădină, cu mâinile murdare de pământ şi poala ridicată. A adunat în ea  iarbă grasă pentru porci. E frumoasă cu faţa ei micuţă plină de riduri, cu pielea fină, ochi albaştri ca cerul după furtună şi părul ivindu-se negru de după basmaua la fel de neagră. E micuţă cât o copilă ceva mai răsărită şi trupul firav şi-l poartă veşnic îmbrăcat în haine cernite. Pare mai împlinită, aşa, îmbrăcată cu cămaşa ei de pânză ţesută în casă, cu râuri albastre pe margine, sub bluza neagră închisă până sus şi fusta creaţă, strânsă cu sfoară în jurul taliei. În realitate e slabă, un pic cocoşată şi pielea îi atârna pe oasele subţirele, ascunzând venele albastre încolăcite ca nişte râme gigant. Era încălţată cu fraţii gumarilor purtaţi de taiaie.

  • Să’u’mâna, mamaie!
  • Mă. Pupa-ţi-ar mamaie gura ta dulce, cine te-a-nvăţat pe tine să vorbeşti aşa frumos?
  • Stai să lase mamaie buruienile astea şi să mă spăl pe mâini.
  • Să nu mă mu’dă’eşti.
  • Să nu te murdăresc, mămăiţă, scumpa mea!
  • Mamă, vezi că are haine de schimb în sacoşa aia, o schimbi şi matale! Hai că eu trebuie să mă duc la şcoală, că şi aşa am întârziat prea mult!
  • O schimb, muică, o schimb. Hai cu mamaie în casă să te îmbrace mama să te poţi juca. Ce face mă-ta?
  • Cu copilu’.
  • E bun copilul ăla, mamaie?
  • E mic şi e neg’u. Şi u’lă aşa: oaaa, oaaaa, oaaaa! Toată ziua u’lă.
  • Aşa’s copiii mici, mămăiţă. Creşte el, lasă. Tu cum ai venit? Nu ţi-a fost rău pe autobuz?
  • A me’s ‘epede, ‘epede, ‘epede! Şi a op’it în toate sta….staaa… să se dea jos oamenii.
  • Da, mamăiţă.
  • Şi aici a op’it la colţ. Şi am ajuns, gata.
  • Bine, puiule. Hai, ridică mânuţa, să te îmbrace mamaie în rochicioară. Aşaaa, şi pe cealaltă… gata, mamaie! Acum putem ieşi afară, la joacă! Hai să puie şi mamaie oala pe foc, că acu’ e prânzul şi vine Mărioara de la grădiniţă şimai vin şi Marian cu Sanda de la şcoală.

bunica-alb-negruÎn bucătărie, bătrâna aprinde focul în vatră, sub ceaun. Micuţa îşi face de lucru pe lângă ea, ieşind în tindă şi întorcându-se înapoi să îi povestească bătrânei ce a văzut.

  • Mamaie, ce faci acolo?
  • Ciorbă de găină, mămăiţă!
  • Mmmmm, îmi pace!
  • Ţi-e foame, puiule? Să-ţi dea mămăiţa ceva?
  • V’eau cio’bă.
  • Când s-o face, mamaie. Punem masa şi mâncăm, sigur.
  • Mamaiee, da’ ce de pui!
  • Are mamaie mulţi pui, copil!
  • V’eau şi io!
  • Ce să faci cu ei, mamaie?
  • Să-i pup!
  • Lasă-i puiule, că te ciocneşte cloţa. E rea, mamaie şi nu ne lasă să ne atingem de puii ei!
  • E ‘ea, ‘ea?
  • Rea, rea, mamaie! Şi pe mamaie o ciocneşte. Uite, mi-a făcut bubă la mână cu ciocul ei tare!
  • Te doa’e, mamaie?
  • Mă doare, muică, mă doare!
  • Dă că pup io, mamaie! Şi t’ece!
  • Mânca-te-ar mama de copil bun! Trece muică şi aşa! Cum să pupi tu mâna mea bătrână?
  • U’te-aşa! Şi puiul de om se apleacă repede şi pupă mâna bătrânei pe locul în care aceasta-i arătase că are bubă. Te mai doa’e?
  • Nu mă mai doare, puiul meu! Deloc nu mă mai doare acum, rosteşte cu ochii în lacrimi bătrâna şi o mângâie pe frunte.
  • Atunci de ce p’ângi?
  • Aşa plâng eu, mamaie, fără motiv. Că-s bătrână.
  • Nu e’ti băt’ână!, o doare pe pitică şi lacrimi stau să-i ude obrajii.
  • Nu plânge, mămăiţă! Nu trebuie să plângi din orice! Toţi oamenii îmbătrânesc! Asta-i legea vieţii, puiule! Hai, fii cuminţică şi las-o pe mamaie să facă de mâncare că se supără tanti-ta când o veni acasă!

 

4 comentarii

Februarie 19, 2015 · 7:29 am

Nimicuri de miercuri

Azi parcă a fost 1 Aprilie. Îmi trimite o clientă un mail cu titul „ANAF”. Fiind vorba de un organ aşa important (de conducere, normal- ce-aţi gândit?), parcă mă trec nişte fiori. Îmi zic „ce naiba o mai fi primit şi asta de la Anaf tocmai acum când nu am timp nici să respir? Deschid, descarc şi casc ochii mari. Documentul conţinea ce-o să vedeţi şi voi mai jos. Măi, să mai aud eu pe unul că organele n-au umor, că să vedeţi ce vă fac atunci!

Că tot e miercuri şi eu stau prost cu timpul şi cu inspiraţia, vă las să vă delectaţi cu pozele – sunt în ton cu evenimentele din ultimele zile. Nu sunt ele cine stie ce, sunt descărcate de pe un .doc, de, dar o să înţelegeţi voi despre ce e vorba.

Distracţie plăcută!

12 11 10 9 8 7  5 4 3

Scrie un comentariu

Februarie 18, 2015 · 2:45 pm

Nu cred în căsătorii de convenienţă

Am văzut ieri un filmuleţ care iniţial m-a revoltat . Apoi m-a pus pe gânduri. Nu o să vă pun filmul o să vă spun doar despre ce era vorba.

Filmarea era făcută într-un cimitir, protagonsita era o văduvă între două vârste, cam la 50-55 de ani, aşa. Presupun că cel de sub piatra mormântului îi era soţ, sau cel puţin aşa lăsa de înţeles comentariul aferent. În culmea bucuriei şi a unei euforii bahice (presupun), femeia juca pe mormânt cât o ţineau picioarele de parcă s-ar fi aflat la nuntă în căminul cultural, nu în mijlocul cimitirului unde poate s-o vadă o lume întreagă. Puteţi crede că există oameni care se bucură în asemenea măsură de dispariţia partenerului de viaţă? Eu nu credeam până nu am văzut.

Ca una care a trecut prin calvarul unei căsnicii nepotrivite din care a ieşit cu greu pentru că mi-au pus piedică până şi cei ce-ar fi trebuit să mă ajute, mă gândesc acum dacă m-aş fi putut dezumaniza întratât încât să am o asemenea reacţie după dispariţia sursei suferinţelor mele. Îndrăznesc să spun că nu. Aş fi fost probabil uşurată, dar să ajung să mă bucur jucând şi dând chiot de libertatea astfel obţinută, categoric nu. Şi totuşi, cazurile de acest fel sunt şi nu-s puţine.

casatorie-630x320Oamenii rămân împreună pentru că nu vor să împartă averea şi nici să lase în urmă un ac din ce cred că li se cuvine. Rămân pentru că unul din ei ameninţă şi ameninţările sunt extrem de bine ţintite. „O să te las în fundul gol! Şi pielea de pe tine o să ţi-o iau, o să vezi tu!” ” Dacă vrei să-ţi mai vezi copiii, stai cu mine! Altfel nici urma lor nu o mai ştii şi o să te fac să-ţi vinzi şi cămaşa de pe tine ca să le plăteşti pensia alimentară!” „Vezi cât suferă ăsta micu’ dacă ne certăm? Ce-o să facă dacă pleci?”

Vă sună vreuna cunoscută? Mai erau: „Ce-o să zică, mamă, lumea dacă pleci şi-l laşi? O să râdă toţi de tine şi o să te creadă curvă! Taci şi rabdă, că asta e soarta femeii!” (de parcă dacă te vede zilnic cu ochii negri lumea nu râde!). „Măi, băiatule, ai ajuns la o vârstă, cine crezi tu că te mai ia pe tine acum? Stai aci cu asta că de bine de rău  găteşte, spală, calcă. Eşti şi tu în rândul lumii!”

Acest „în rândul lumii” îţi taie pofta de viaţă. Rămâi că aşa zice mama, tata, copiii, satul. Rămâi, suferi şi înveţi să urăşti. Faci din persoana de lângă tine un idol murdar pe care să-ţi verşi măcar în tăcere valuri întregi de mizerie urât mirositoare, visezi să-l vezi în chinuri, te bucuri de răul lui de parcă ţi-ar fi duşman de moarte. Îţi doreşti moartea şi-i doreşti lui să moară în chinuri. El trece nepăsător prin viaţă fără să-i pese de ce se întâmplă în sufletul tău zbuciumat, fără să-şi dea seama că ura pe care te-a făcut să o aduni în tine se revarsă pe sufletul lui ca o fiere nefuncţională. Nu-i pasă, e în rândul lumii, doar. Are statutul de om/femeie la casa lui/ei, poate să-i arate cu degetul pe alţii, poate să-şi aroge drept de judecător asupra vieţii şi moralităţii celorlalţi şi drept de viaţă şi de moarte asupra ta, prostul care s-a temut şi i-a rămas toată viaţa alături.

Numai că vine o zi în care toate se schimbă, că nici viaţa asta nu e făcută să meargă la infinit aşa cum o vrem noi. Mai cedează din când în când câte ceva. Şi poate călăul ajunge să moară înaintea victimei, iar ea, de bucurie ajunge să joace tontoroiul pe mormântul său. Sau să îl înjure cu lumânarea/groapa/moartea/viaţa/raiul sau ce-i mai trece prin gând, bucuroasă că a scăpat de chin. Nimic mai dezumanizant, mai trist ca aceste reacţii tardive. Pentru că ele arată că nici victima nu este prea departe de călău. Că pe undeva s-a produs o ruptură în fiinţa ei şi, chiar dacă a tăcut, şi-a însuşit caracterul celui care până mai ieri făcea obiectul urii sale. Aşa cum altul poate face obiectul unei pasiuni bolnave.

Nu, nu cred în căsătorii de convenienţă. Nu cred că doi oameni se pot simţi împliniţi dacă rămân împreună pentru că altfel ar împărţi bruma de avere adunată cu greu de când sunt împreună, nici dacă stau împreună pentru copii, pentru părinţi sau ca să respecte mai ştiu eu ce cutume sociale. Nu-i cred nici pe cei care fac paradă cu căsniciile lor putrede şi cu statutul pe care îl susţin acestea.

Nu cred nici în relaţiile în care numai unul iubeşte. Nu, dragilor.

Oricât te-ai minţi şi ai încerca să te convingi că până la urmă şi celălalt va nutri sentimente asemănătoare pentru tine, nu se întâmplă niciodată aşa. Nu trăim în poveşti nemuritoare în care binele şi dragostea înving totdeauna. Realitatea e mult mai rece şi mai dură şi  te face doar să suferi. Nu poţi pleca la drum alături de cineva fiind conştient de lipsa lui de empatie şi ignorându-i defectele. Toate vor rămâne şi te vor face să suferi mai mult decât ţi-ai putea închipui.

E bine ca omul să se gândească serios atunci când face un pas atât de important. Să ştie bine ce-şi doreşte, să afle ce e dispus celălalt să-i ofere şi să nu se aştepte să primească mai mult de atât. Şi mai ales să nu creadă în minciuni. Eu am crezut odată şi m-am ars. Mi-au trebuit 20 de ani să pot scăpa.

8 comentarii

Februarie 16, 2015 · 4:41 pm

Despre mine

Am locuit o vreme pe o stea. Aveam în jur nemărginitul şi strălucirea rece a stelelor surori. Mă îndrăgostisem de răsărit de soare şi fiecare dimineaţă mă găsea cu ochii larg deschişi privind cum astrul inimii mele îşi întinde razele strălucitoare una câte una peste creştete de munţi. Îi pândeam trezirea, ascunsă bine după un colţ de stâncă. Nu voiam să-i tulbur strălucirea.

Visam pe atunci să trăiesc pe o creastă înaltă de munte şi fiecare dimineaţă să-mi fie sărutată cu raze aurii. Am furat noapte de noapte câte o rază de la lună şi mi-am croit o scară. Când a venit timpul mi-am dat drumul din înalt pe vârful cel mai ascuţit. M-am întins pe zăpadă şi am aşteptat răbdătoare mângâierea dorită. Dimineaţa a venit îngheţată şi soarele meu s-a înălţat fără să mă vadă. Doar o rază stingheră m-a atins în grabă, încălzindu-mi inima.

O lume magică mi se aşternea la picioare cu ape şi stânci abrupte şi copaci înalţi, cu flori parfumate şi fluturi multicolori. Am coborât în Rai.

O vreme am fost fericită. Alergam cu mieii pe pajişti înverzite, sărutam petale-nrourate dimineaţa, mă intindeam pe iarbă şi ascultam zumzet de albine. Natura cânta în jurul meu şi de sus, din înalt, soarele-mi săruta fierbinte şi roşu peoapele amândouă. Puteam pretinde că străluceşte doar pentru mine.

Încet-încet m-am transformat în om. Simţeam cum sângele străbate tot corpul şi-mi dezgheaţă fiecare fibră. Îi simţeam furnicătura în vârfurile degetelor şi-n tălpi. M-am ridicat şi-am început să merg. Am dat un chiot şi munţii au răsunat. În vale, ecoul mi-a întors chiotul. Am privit în jur şi am descoperit oamenii. Mulţi, nenumăraţi, mari, mici, absenţi, trişti, încruntaţi. Veşnic preocupaţi, cu privirea în pământ, cu vorba ascuţită şi tăioasă ca o lamă. Alergau haotic în toate direcţiile striveau frunze sub tălpile lor, frângeau zboruri, ucideau vise. Din mijlocul lor nu se vede cerul şi soarele a uitat să răsară. Lumea e cenuşie şi tristă, strivită de orgolii imense ce se închină unui singur zeu. Banul.

Acum locuiesc într-o lacrimă.lacrima-32_addc1829f682e4

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Iubirea de pluş

Aripi străvezii

1889923_1_644x461_urs-plus-pt-ziua-indragostitilor-bucurestiAş putea începe cu „a fost odată” ca pe o poveste. A fost odată o dragoste curată, ce nu avea nevoie decât de doi oameni ca să crească. Un el şi o ea, cu gândul îndreptat veşnic către celălalt, fiecare străduindu-se să-şi ascundă cum poate mai bine bătăile inimii când se ating. Fără să reuşească vreodată. Doi oameni ţinându-se de mână, păşind cu încredere în viaţă pe un drum nou, necunoscut.  De cele mai multe ori, cu beteală în păr şi foc sacru la spate. Cu încrederea că celălalt nu va da drumul mâinii dacă tremură. Ştiind că îşi vor potrivi paşii astfel încât să calce în acelaşi ritm cu inimile lor ce bat la fel. O dragoste de început de lume, cu flăcări în obraji, palme umede, buze fierbinţi şi strălucire în ochi. Dragostea care rodeşte fără să fie conştientă de asta, fără să planifice bani, momente, sexul viitorului…

Vezi articol original 424 de cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Poveste de argint

La radio o voce suavă cânta „Vino iubite, vino cu mine/ La sărbătoarea de argint/ Steluţe albe ne-arată calea/ Şi-n hora lor de vis ne prind”. Ningea liniştit cu fulgi mari ce se grăbeau să cadă, să acopere cu alb sclipitor frunzele putrede. Stâlpi de lemn îmbătrâniţi tăceau sub lăstarii goi de viţă de vie. Îşi dăduseră obolul de miere încă din toamnă şi-apoi îşi lepădaseră frunza să-ntâmpine iarna golaşe, aşa cum se cuvine. Cerul era atât de aproape că puteai întinde mâna să-l cuprinzi în palmă şi să-i simţi fulgii zbătându-se mut să se elibereze din strânsoarea norului de cenuşă. Din hornurile caselor fumul se înălţa lin,  voind parcă să completeze cu albul lui cenuşiul zării.

Sub boltă stătea nemişcată o fată cu obraji rumeni. Chipul ei proaspăt a ridicat privirea închisă sub gene spre cer aşteptând cu nerăbdare ca obrajii fierbinţi să topească fulgii flămânzi de sărutări. Şi buzele ei de fragă coaptă simţeau nelămurit nevoia altor buze de fragă. Nu gustase până atunci decât sărutarea umedă a fulgilor topiţi. Fulgii cădeau veseli, i se prindeau în păr, în gene, în lâna aspră a cojocelului de oaie. Visa frumos. Zâmbea visului. Din dorinţi plămădea ochii de smoală arzând  ai unui tânăr cu plete negre şi piele albă, de nea. „Vino iubite, vino cu mine, la sărbătoarea de argint!” Neştiut, abia simţit încă, sângele îşi cerea tainul de dragoste al tinereţii. Sub cojocel sânii de măr dat în pârg se înfiorau. Ochii se deschideau mari şi sorbeau cu nesaţ dansul iernii.

-Hai în casă, nebuno, că ai să răceşti acolo! Ce-ţi veni să stai în zăpadă? Vrei să mă omoare mă-ta că te-ai îmbolnăvit la mine?!

-Lasă că nu te omoară! Te pup eu şi înviezi la loc! Sunt fericită aici, măicuţă!

-Etete! Unde eşti fericită, în zăpadă? O să-ţi îngheţe picioarele, o să-ţi curgă nasul  şi nici nu o să prinzi rădăcini acolo! Mâine când o să vrei la sanie va trebui să stai în casă. Vino azi! Poţi să fii fericită şi în casă, la căldură.

Fata ofta şi intra în casă fără inimă, pe ea o lăsa fulgilor s-o mângâie şi s-o răcorească. O păzea din dosul geamului, desenând cu degetul floricele pe care iarna le poleia imediat cu steluţe de gheaţă. Privirea rătăcea până dincolo de deal, peste o mare albă pe care doar fulgii de nea şi visele ei păşeau înlănţuite povestindu-i de un tânăr cu mustaţă abia mijită, piele albă ca laptele şi ochi negri ca păcatul. IMG_1982

Au trecut anii troienind vise. Sub bolta îmbătrânită şi parcă mai scundă stă o femeie cu cearcăne adânci şi zâmbet mic îngheţat pe buze. Ninge bogat, insistent, liniştit iar fulgii se-nghesuie să-i sărute obrazul ofilit şi palid. Sunt şi ei fericiţi că-şi regăsesc prietena de vis de odinioară. Umbriţi de pleoape chii se zbat sub avalanşa de amintiri ce se revarsă din cenuşiul cerului pe care-l poate atinge cu mâna. Visul cu ochi negri ca păcatul i-a murit. A fost ucis de ochii reci ai unui om fără inimă. Lacrimi calde şi sărate curg pe obraz şi se amestecă cu cele ale fulgilor ce încearcă să le îndulcească. „Lasă, fată frumoasă. Uite, noi suntem tot aici, să te mângăiem şi să-ţi ocrotim alte vise. Nu fii necăjită, o să venim după tine în fiecare an! Chiar dacă te părăsesc toţi, noi rămânem cu tine până la capăt! Promitem, promitem, promitem!”

-Ană, hai în casă, mamă! Vino să vezi dacă e fiert grâul ăla şi spune-ne ce să facem în continuare. Am curăţat destule nuci? Daica Ioana a frământat cozonacul, acu’ trebuie aprins cuptorul să-l coacem şi trebuie pus de colaci, fetiţă.

Pleoapele se ridică şi sufletul oftează. Casa e plină de femei acum, uşa veşnic deschisă nu lasă focul vioi al plitei să încălzească pereţii, geamurile înguste plâng cu pâraie lungi de abur. Maica nu mai este. S-a dus să doarmă somn adânc pe dealul cu cruci ascunse sub zăpadă. Ei i-a rămas broboadă neagră, o inimă frântă şi lacrima din colţul ochiului. Se scutură de zăpadă şi gânduri, îşi şterge ochii îşi apleacă umerii şi intră în casă. Îşi ia cu ea şi inima, nu mai are rost s-o lase fulgilor. Nu va prinde rădăcini în pământul îngheţat, nimeni nu e veşnic pe-aici. Visele sunt alte tinereţii, atunci au aripi largi, vultureşţi, pot să zboare libere. Dacă cineva le frânge trebuie să le aduni rana la piept şi să le ţii bine, în sân, la căldură.

-Mamii! Mi-e foame! Vreau cozonac!

-Acum, puiule! Aşteaptă să se coacă.

-Vreau cozonacul meu! Pe tot o să-l mănânc numai eu!

-Bine, iubita! Aşa o să fie, cozonacul tău va fi cel mai frumos şi o să-l mănânci pe tot.

-Mami, da’ Maica poate mânca din cozonac?

-Sigur, pitic! De asta îl şi facem.

-Da’ cum mănâncă, dacă e acolo, sub piatră? O dezgropăm?

-Nu, scumpa mea! Ea mănâncă cu sufletul! Sufletul ei vine şi se uită la oameni când mănâncă şi sunt mulţumiţi, îi ascultă povestind, se bucură că puişori ca tine îşi aduc aminte de ea şi se satură.

-Mami, dacă-i spun ceva, mă aude?

-Sigur, puiule! Sufletele aud totul. Şi gândurile le aud.

-Bine, mami. Atunci să ştii că o chem să mănânce din cozonacul meu.

-Cheam-o, o să fie fericită şi o să te sărute pe frunte ca atunci când erai mică.

Un pui de om cu păr de aur rupt din soare ce-i cade în bucle grele pe umeri şi ochi verzi ca iarba primăverii îşi poartă cu mândrie obrajii roşii printre picioarele femeilor strânse în bucătărie. Se urcă în pat, şterge geamul uşurel cu palma, lipeşte năsucul de el şi privind departe, peste deal, şopteşte „Te iubesc, Maică, să ştii. Să vii să mâncăm împreună, îţi dau eu.”

Fulgii se-nghesuie pe geam să atingă ochişorii ei verzi. Ochii sclipesc, nu pot fi atinşi. Aparţin altui anotimp. Fetiţa râde.

-Mami, uite ce de fulgi vor să intre în casă!

-Lasă-i afară, mami, acolo e locul lor.

-Mă duc eu la ei! Maica i-a trimis.

Cu fular roşu la gât mogâldeaţa, cât un ghemotoc de suflet azvârlit rotund în viaţă, râde graseind în ninsoare. O poveste veche s-a încheiat, una nouă se scrie. Viaţa merge mai departe sub alţi fulgi, cu alte vise.

Scrie un comentariu

Februarie 13, 2015 · 10:14 am

Brâncuşi către fratele său

Am citit ieri pe adevărul.ro o scrisoare pe care Brâncuşi o trimitea la timpul respectiv fratelui său vitreg.

E emoţionant să citeşti acum, peste ani, cuvinte scrise de mâna omului ce-a creat atâtea opere nemuritoare şi care nu a putut să-şi găsească liniştea în mult iubita  lui patrie. A trăit în exil o viaţă întreagă, ducând cu el până în clipa morţii dorul de satul părintesc şi de obiceiurile de acasă. Mie mi-au dat lacrimile când am citit. O să simţiţi dincolo de cuvintele simple şi de viaţa de artist o inimă ce n-a încetat să bată nici măcar o clipă româneşte. Trist e că şi atunci, ca şi acum dealtfel, alţii decideau soarta artiştilor cu adevărat valoroşi. Unii fără nicio valoare.

 „Nea Vasile şi nea Petrică,

Nici măcar nu mă mai aşteptam să-mi scrieţi, dar iată că de vreo lună nu mai trecui prin Place Dauphine. Ieri, când trecui pe la un amic de’l lăsai în locul meu la mansardă, mă strigă portaru şi’mi dete vreo 8 scrisori sosite din ţară în care o găsii şi p’asta de la aldi matale. Nea Vasile şi nea Petrică io vă dădui adresa asta că aci mă cunoaşte şi poştaşu şi portaru casei şi mi le păstrează. În casa în care am atelieru de vreo 7 ani îmi mai dădu proprietaru încă o cămăruţă care are uşe în atelieru meu. Acolo io mai dormeam din când în când, dară fiind şi chiria mică cam preţ de 8 pâini. Când mă întorsei din ţară mă aflai cu un bun amic care’i bucătar la un restaurant din Paris, care taman că se însură şi venea cu muierea după el, unde stătea mai era cu vreo 3 în cameră. Mă rugă dacă ştiu o cameră şi io mă oferii să’l las în locu meu de atunci îmi luai catrafusele şi mă mutai cu totu, dormii o lună cu pietroaiele şi buştenii la un loc până mă procopsi proprietaru cu încă o cămăruţă“. Jignit de un compatriot În continuare, Brâncuşi le relatează rudelor un episod petrecut în ţară, care l-a întristat. Marele artist se plânge rudelor că nu a fost băgat în seamă de un vechi amic care ajunsese, între timp, ministru. Brâncuşi le mai povesteşe rudelor care dintre lucrările sale sunt mai căutate în Franţa. „Când plecai din Bucuresci tare mâniat plecai, vă zisei io că după ce sunt gata cu lucrarea coanei Elisa, plec la Bucuresci cu proiectu fântânii lui Haret din faţa Universităţii. Când ajunsei la ministru de cine credeţi că dau, de Morţun, un vechi amic care mă ajută pă la ’906 la o expoziţie să vând capu de copil din bronz, iată că ajunse ministru. Dar ce credeţi mai mare mâhnire nici că se putea, bunul meu amic nici nu se uită la mine şi mă refuză cu a mai mare neruşinare. Daia vă zic că fusei tare mâniat. Acu stau cu proiectu în atelier şi mă gândesc că ghini mi’ar fi prins să fi lucrat în ţară. Mă întrebaţi ce făcui cu expoziţia, cum tare mă mâniai lăsai măiastra mea şi capu Muzei în grija Dnei Cecilia pictoriţa a de mă vizitează la Paris am mare încredere în ea. Io atunci zisei să le pui într’o expoziţie, da mâhnit cum fusei plecai cam pe 17 Iunie din ţară. Acu îmi mai trecu şi cum găsii scrisoarea de la aldi matale ia că mă prinse iar doru de acasă. Pe aici începu răzbelu şi tătă lumea fierbe, încă la Paris îi linişte. În iarna asta mă pregătesc să plec la Chicago în America, unde mă invită ăi de la muzeul lor să le torn şi lor măiastra mea în oţel inoxidabil. Nea Vasile îmi pari ghini că ţi plăcu Călăreaţa şi icoana de ţi’o lăsai la nea Petrică. Mă întrebaţi dacă fac şi aici Călăreţe şi Vânoase d’alea. Apăi, să ştiţi că de ar fi de pe ăştia ar trebui să cioplesc în fiece zi câte una. Păi, io numa cu astea mă ţiu că le vând ăl mai ghini din tăte cioplelile mele. Numa ieri ce vândui una la un pictor american de’i vecin de uşe cu mine, e vinit taman din nordu Americii fiu de telectuali cu mari legături în tăt Parisu“. „S’apăi să fi văzut ce se bătea turcii la gura americanului“ Brâncuşi le povesteşte cu mult umor celor de acasă cum o duce în Paris. Marele sculptor le relatează rudelor cum i-a înnebunit pe vecinii de diverse naţionalităţi cu mâncarea românescă. Din tot ceea ce le transmite rudelor reiese dorul de ţară. „V’am zis că aici stau într-o casă cu 6 etaje, am mulţi amici dă tate naţiile. Io stau jos şi uşa mea dă la atelier dă chiar în bătătură şi cum până acu nu dădu neaua p’aici şi nici frig nu e aseară scosei chirostriili în curte şi pusei de’o mămăligă cu 3 pui fripţi pă jar cu usturoi, dă câte ori fac mămăligă miaduc aminte de nopţile pe care le petrecurăm în Mai la Măgura şi mă învăţă tanti Manda să las mămăliga să se lichească de fundu ceaunului. Aşa făcui io aseară dă’i băgai pă toţi în draci, ieşiră pe la ferestre dă ziceai că’s lupi flămînzi. Le strigai să coboare da fie ce să aducă şi vreo două sticle de vin. S’apăi să fi văzut ce se bătea turcii la gura americanului ş’a italienilor de ziceai că nu mîncară de cînd îi fătară muică sa şi să’ncinse un chef pă cinste. „No duc io ghini da nici să mor nu pot că mai am multe de făcut“ Mămăliga o făcui într’un tuci de o vadră să i satur şi să dusă fumu în tătă mahalaua Montparnassului. Dapăi când mă gândesc că vine Crăciunu şi tare îi ghini acolo la aldi matale mai că mi vine să sui în tren că e gara lângă mine s’aud trenurile fluierând zi şi noapte, dacă n’ar fi cu plecarea în America mai că aş fi venit. Mă întrebaţi cum o duc. Ce să zic, no duc io ghini da nici să mor nu pot că mai am multe de făcut. V’am spus că aici în mahalaua asta s’adunară din toate părţile lumii, italieni, ruşi, chinezi, ăştia au o droaie de restaurante, tăţi mă învită în ţara lor că aş duce’o ghini şi io le zic dacă ghini îi la ei ce dracu caută la Paris. Io cu mare drag mă apucai să vă scriu fiindu’mi tare dor de pămîntu nostru. Să vă mai zic şi una hazlie, veni la mine un cîrciumar de’şi făcu cîrciumă nouă şi mai făcu şi cîteva camere de adună muieri cu felinar roşu, asta ar vrea să’i fac eu un gard dă piatră da în fiece par să’i fac cîte o Vînoasă. Mă prinsă rîsu la început, da el nimic, aşa să il fac, greu scăpai de el zicîndu’i că nu’l lasă ăl dă sus şi pă mine malungă din oraş. Nea Vasile şi nea Petrică nu trebuie să’mi mulţămiţi dă cioplelile ce vi le făcui, io trebuie să vă mulţămesc pentru cîte făcurăţi pentru mine, că mai văzui io fraţi da ca aldi matale mai rar. Acu că se apropie sîntu Crăciun şi sărbătorile de iarnă vă urez multă sănătate lu tanti Didina lu tanti Manda şi la toţi copchii multe felicitări de sărbători şi să petreceti cum numa la noi pă pămînt Românesc se poate“

4 comentarii

Februarie 11, 2015 · 10:53 am

Dăscăliţa şi lecţia vieţii

Viaţa m-a îngenunchiat de multe ori şi tot ea m-a ridicat cu sadism arătându-mi de fiecare dată că sunt oameni mult mai încercaţi de soartă care se ridică şi merg mai departe fără să se plângă şi fără să facă atâta caz de suferinţele lor.

10895_1599270443640659_4443094378687533637_nO cheamă Marcela Constantin şi e învăţătoare într-o comună din Dolj. Are 39 de ani, hemipareză, tumoră cerebrală şi o bunică ce s-a întors de câţiva ani la stadiul de bebeluş. Mai are Marcela o clasă de copii minunaţi care au început să se teamă că o s-o piardă pe doamna pe care o iubesc atât de mult. Viaţa nu a fost deloc blândă cu ea. La doar 39 de ani poate număra pe degete clipele de fericire. Cu boala a dat mâna de mică, aşa i-a fost sortit. Nu a descurajat-o şi şi-a urmat visul. Apoi a rămas orfană şi singurul suflet ce i-a stat aproape a fost al bunicii. Ea tânără, cu o boală urâtă şi o bunică bătrână şi din ce în ce mai neputincioasă. Aşa a muncit şi a modelat copii cu dragoste şi atenţie.

Cu o superficialitate condamnabilă medicii au purtat-o de la unul la altul, prescriindu-i tratamente ce nu aveam nimic de a face cu boala ei. Niciunul nu s-a gândit să meargă mai departe cu investigaţiile să descopere adevărata cauză a stării de rău acuzate de Marcela până nu a făcut hemipareză. Abia atunci au descoperit că avea tumoră cerebrală şi au operat-o. S-a vindecat, ea s-a întors la şcoală, dar sechelele au rămas şi au evoluat.

Bunica nu se mai ridică din pat de câţiva ani şi necesită îngrijire permanentă ca un copil mic. Ea abia se mai poate deplasa. Şi totuşi, merge la şcoală zilnic, se întoarce şi îşi duce la îndeplinire sarcinile zilnice, fără să se plângă. E crucea pe care o duce pe picioare ce nu o mai ascultă, cu o mână pe care nu o poate folosi, dar cu o voinţă cu care ar putea muta munţii din loc.

E frumoasă, dar şi-a ascuns frumuseţea sub perdeaua de griji şi limpezimea ochilor albaştri dincolo de lacrimile pe care le ascunde sfios, sub pleoape. Nu-i place să-i impovăreze pe alţii cu problemele ei. Acum are însă nevoie de ajutor şi, cu greu, a fost de acord să-l ceară. 10959677_1599270243640679_3349958335087503911_nPentru copiii care o întâmpină fericiţi în fiecare dimineaţă şi care o sprijină să ajungă în clasă. Copiii care îi scriu dimineaţa pe tablă că o iubesc, îi cară sacoşa, îi duc caietele la catedră, doar pentru a nu-i părăsi. Pentru că în situaţia aceasta mult nu o mai poate duce. Tumora a recidivat şi, din păcate, la noi medicii dau din umeri şi o sfătuiesc să meargă în străinătate să se opereze. Numai că operaţia costă cât o casă cu etaj.

Cer extrem de rar ajutorul pentru cineva. Ştiu că oamenii sunt destul de necăjiţi şi viaţa nu e roz decât pentru cei cărora nu prea le pasă de suferinţa unor amărâţi. Ajut cu ce pot şi mă rog să fie bine. Pentru fata aceasta, însă, parcă mă doare sufletul şi ce-i pot eu da pare un grăunte de nisip într-un vas imens ce trebuie umplut. Foştii ei colegi de facultate au iniţiat o campanie de ajutorare pe facebook. Pe mine m-a apelat ieri una din prietenele de suflet ce a fost profesoară în liceul în care a studiat Marcela.

Când oameni cu ani mulţi în spate ajung să ceară ajutor pentru oameni tineri ce-ar trebui să aibă viaţa în faţă, ţi se rupe sufletul bucăţi şi se împrăştie cioburi pe jos. Asa că am ales ca de data aceasta să vă fac cunoscut cazul Marcelei şi să vă rog, dacă puteţi să rupeţi din puţinul vostru, să o ajutaţi să meargă mai departe. Să nu rămână orfani copiii aceia minunaţi ce-o aşteaptă cu drag în fiecare dimineaţă.

Cei care vor să o ajute pe învățătoarea Marcela Constantin să își plătească operația care i-ar salva viața pot face donații în contul: RO24RNCB0497142229780003 deschis la Banca Comercială Română, titular Constantin Marcela, iar cei care doresc să o cunoască o găsesc în satul Giurgița,  judeţul Dolj.

Detalii despre drama prin care trece Marcela găsiţi aici.

8 comentarii

Februarie 8, 2015 · 10:03 am

Despre tradiţii şi păstrarea lor

Probabil nu-i o întâmplare că-mi trag seva din pământul nisipos spălat  de apele Dunării. Din când în când, pământului ăstuia i se mai naşte câte un copil care încearcă să ducă mai departe tradiţia. Să facă lumea să se oprească o clipă să vadă, să citească, să reflecteze şi să ducă mai departe pe retină totul. Poate la rândul lor oamenii vor vorbi despre ce-au aflat, vor lăsa mărturie şi rădăcinile nu se vor pierde.
Unul din prietenii mei de pe facebook ne invita la un exerciţiu de imaginaţie de dimineaţă. „Faceti un exercitiu si imaginati-va un sat romanesc peste 50 de ani. In zece ani nu va mai fi urma de limba scrisa sau document, peste alti douazeci cei care se vor intoarce, daca se vor mai intoarce din strainatati, vor vorbi orice in afara de romana. O sa ziceti ca elementele specifice culturii vor rezista in centre urbane. Da ? Ia priviti in jur si spuneti-mi care sunt acelea ? Nici nu indraznesc sa fac comparatie cu celelate culturi la fel de vechi.”.

Chiar aşa, îşi imaginează cineva satele româneşti peste 50 de ani? Va mai rămâne piatră pe piatră? Majoritatea localităţilor rurale sunt îmbătrânite deja. Nu se mai nasc de ani buni copii, dealurile nu mai răsună de râsetele şi jocurile lor, curţile rămân pustii. Bătrânii se vor duce într-un final să-şi găsească odihna veşnică în pământul reavăn al cimitirului din deal şi va rămâne pustiu în urma lor. Casele se ruinează, lacătele ruginesc şi rădăcina piere. Copiii lor plecaţi demult prin lume nu-şi mai aduc aminte să se mai întoarcă sau, chiar dacă îşi doresc s-o facă nu îşi permit. Vor creşte buruieni şi natura va pune încet dar sigur stăpânire pe locurile acelea din care o perioadă vor mai rămâne în picioare nişte ziduri dărâmate, mărturie a vieţii ce palpita odinioară în inima satului.

Mi-era drag satul copilăriei mele. Îmi plăceau trotuarele mărginite de pomi fructiferi ce înfloreau dumnezeieşte primăvara,  tufănelele parfumate de pe lângă garduri, casele îngrijite de gospodari, curţile pline cu copii de vârsta mea, bunici cu părul alb şi fusul în mână pe la porţi, femei ce-ntindeau firele de bumbac pe garduri când năvădeau aşternuturi şi covoare înflorate, sărbătorile fără egal, cu ritualuri străvechi păstrate în ciuda regimului comunist ateu. Totul era bine rânduit de la naştere la moarte, nu existau timpi morţi în viaţa gospodarilor, chiar dacă iernile erau ierni şi zăpada trecea de multe ori de un metru.

Acum, satul meu nu mai este. S-a transformat în oraş. S-au gândit unii că ambiţia e bună şi titulatura e mai importantă decât orice altceva. Pentru că nu avea suficienţi locuitori ca să capete statutul mult râvnit l-au populat cu rudari care au venit de peste tot cu purcel, cu căţel şi mulţi puradei murdari, golaşi, flămânzi şi hoţi. În oraşul de acum primăria e impozantă, are termopane albe şi a ocupat locul spitalului de pedriatrie, dovedit fiind că spitalele sunt în moarte clinică indiferent câţi pacienţi ar avea. Oricum era ca o rană cangrenată acolo în intersecţia pe unde treceau toate tirurile către bac-ul ce le ajuta să traverseze Dunărea pe malul bulgăresc. S-a turnat asfalt pe o curea ce trece pe la porţile mai marilor localităţii, s-au folosit fonduri UE pentru a construi un bulevard prin spatele  grădinilor, un bulevard pe care se întorc vacile de la păscut, trec căruţele la câmp şi care nu va fi niciodată loc de promenadă şi comerţ pentru că e incredibil de prost amplasat.

În rest uliţele sunt la fel de impracticabile când plouă şi viaţa curge în oraşul meu ca în orice alt cătun din România. Impozitele mărite ne deosebesc.  Trotuarele au rămas aceleaşi de pe vremea copilăriei mele, casele s-au aplecat într-o rână, bătrânii nu mai stau la porţi, femeile nu mai întind iarna războiul în casă, nu mai fac vara ţesturi să coacă azmă caldă -iau pâinea de la magazin că-i mai uşor, nu mai lucrează de mână că tot vin ţiganii în târg cu chinezării şi second-hand-uri. Casele boiereşti au dispărut dărâmate de îmbogăţiţii de acum ce-au ridicat pe locul lor buncăre cu etaj şi geamuri înguste. Lumea evoluează, se schimbă, împrumută tot mai mult din cultura altor locuri şi îşi pierde identitatea. Se usucă rădăcina.

ŢestÎn vară am rugat-o pe mama să-mi găsească prin împrejurimi pe cineva să-mi facă un ţest. Să am măcar din când în când plăcerea de a mai mânca o azmă frământată de mâna mea, unsă cu roşie crudă şi coaptă pe frunze de nuc în ţest. „Olele, dar pe cine să mai găsesc eu acum, mamă, că nimeni nu mai foloseşte aşa ceva!? Ce-ţi veni? Ce faci cu el, că-ţi trebuie vatră de cărămidă şi bară de oţel să-l ridici, lanţ să-l sprijini?! Eheee, ţestul se făcea odată pe muşuroi de cârtiţă, de unde mai iei tu acum muşuroi din ăla aşa mare? Că pe malul Jiului nu mai e niciunul! Făcea mama, săraca, când trăia..”

Cum să le explici că vreau să afle şi nepoţii mei cât de dumnezeiesc e gustul azmei coapte în ţest şi cum miroase frunza de nuc pe vatra fierbinte, cum iese puiul copt pe pat de legume în vas de lut şi ce gust are raţa pe varză când nu ai aragaz? Cum să-i fac să înţeleagă că acest fals confort cumpărat pe bani de-a gata de a magazin nu este decât o minciună frumos ambalată pentru care ţi se cere sufletul drept plată? Că vreau să-mi păstrez identitatea şi s-o transmit mai departe aşa cum am cunoscut-o eu? Nu mai e nimeni în împrejurimi să poate frământa lutul ca să croiască un ţest. O să mă duc să-mi aduc lut în bătătură şi să mi-l ridic singură. Pentru că nu vreau să uit. Nu vreau ca neamul meu să dispară odată cu ei.

Poate ca mine or mai fi câţiva. Măcar noi să putem duce mai departe ceea ce încă ne defineşte ca popor. De aceea şi scriu iar poveştile mele îşi au rădăcina adânc înfiptă în lunca Dunării, pe malul Jiului. E greu, ştiu. Acum oamenii vor imagini, nu mai citesc. Vor să râdă, să se distreze, să audă bancuri, să citească poveşti scurte cu happy-end şi eventual cu ceva erotic pe alocuri, cu ţâţe mari, funduri tari şi cuvinte obscene de mahala, ca să nu cumva să-şi obosească neuronii din ce în ce mai relaxaţi. Cu toate astea nu voi renunţa. Pentru că generaţia asta superficială o să dispară odată şi cei ce vin în urma lor vor vrea să ştie de unde se trag. Nu va mai fi nimeni să le spună şi e păcat să-i abandonăm ca pe nişte ciulini purtaţi de vânt pe nisipuri mişcătoare la voia străinilor.

14 comentarii

Februarie 6, 2015 · 2:55 pm

Jurnal gripat

Da, gripat.

Că doar nu era să mă sară pe mine o nouă gripă, nu? Dacă anul trecut s-au prins toate şi cu dinţi, acum să-şi piardă bunul obicei? N-ai văzut!  Asta a venit cu durere de cap, gât şi-un pui de febră. Nu vă gândiţi, afară era deja primăvară, ghioceii din grădină înfloriţi, soare, cald, guguştiuci cântând de dragoste. Ce mai, peisaj idilic, nu altceva! Nici nu pot răci decât dacă e cald, e de la sine înţeles.  Şi ca să fie treaba oablă, nici să stau să zac nu am parte. Că de, început de lună, facturi, extrase, tva, declaraţii, de-astea numai bune de moartea pasiunii.

M-am trezit cu greu. De nevoie, nu de voie. Un cer de un albastru curat, fără nici un nor m-a întâmpinat de după geamul ferestrei. Ger. Aseară se plimbau în voie nori albi, pufoşi. Luna plină se juca printre ei şi-mi râdea în faţă prevestindu-mi o nouă noapte de insomnie. Aş împuşca-o când e aşa, ca o roată de car aurie. Chiar, ce-ar face omul din lună cu oile lui, dacă aş împuşca luna şi ea ar cădea piatră rece pe pământ? Ei, şi-ar plimba şi el oile pe autostradă, cum fac toţi ciobanii pe la noi. Transhumanţă. L-a găsit pe el dorul de ducă de-a ajuns cu tot cu oi tocmai pe lună! Hm!

Am avut insomnie, da. S-a luat de mână cu durerea de cap şi ceva febră şi şi-au făcut de cap în creierul meu.

Când m-am trezit, doar vârful urechilor nu mă durea. A trebuit totuşi să mă dau jos, să mă scutur să mă dezmeticesc, să-mi urc în cadă căţelul, să-i spăl lăbuţele. Ieri dimineaţă m-a mârâit. S-a săturat de atâta baie zilnică, ce mama mă-sii! De parcă am comandat eu ceaţă şi umezeală ca să se întreţină în voie noroiul prin Bucureşti! Hai, Kara, stai mamă, că mai e puţin. Ştergem şi lăbuţele frumos, una câte una iar ea o ia legănându-şi şoldurile generoase spre bucătărie. Vrea obişnuitul dental. Fată educată, de.  Îşi spală dinţii în fiecare dimineaţă.

Pun de ceai şi-mi fac o cafea. Mai nou asortez cafeaua cu un ceai fierbinte de ghimbir. Amândouă aromate spre delectarea nasului. Care deocamdată nu funcţionează din motive de gripă. E destul de derutant.

Amândouă îmi plac fierbinţi şi ajung totdeauna să le beau reci. Fac eu ce fac, mă învârt şi tot nu reuşesc să mă delectez decât cu prima înghiţitură din fiecare. Norocul meu că ceaiul e iute şi senzaţia de arsură durează. M-am îndrăgostit iremediabil de ceaiul de ghimbir. Cred că şi gripa mea îl iubeşte, convieţuiesc perfect împreună! Mă uit pe geam. Pe alee e plin de saci de moloz şi resturi de mobilier. Vecinii de la 3 renovează apartamentul. Se aude sâcâitor o bormaşină. Mă pun înapoi în pat. Am timp să mai zac puţin.

Deschid computerul şi găsesc un articol în care unii îmi spun că timpul se comprimă şi că ziua ar avea ea 24 de ore, dar în fapt ar mai fi doar 16. Esenţa orelor comprimată într-o zi. Dacă mă întrebau pe mine le-aş fi spus demult că e ceva în neregulă cu timpul ăsta ce se grăbeşte ca nebunul! Acum e 8, acum e 12 şi nici măcar nu apuci să respiri bine de două ori! Cică o să trecem curând în altă dimensiune, că se schimbă polii şi soarele o să ne răsară de la apus şi o să apună la răsărit. Ce bine ar fi ca şi noi să începem să redevenim copiii în dimensiunea aia! Nu-i aşa c-ar fi frumos să ne întoarcem pe rând, an cu an, clipă cu clipă, să fim din nou tineri, adolescenţi, copii bătând mingea pe maidan şi să sfârşim în burţile mamelor noastre redevenite prin minune tinere? Cred că ideea asta i-a trecut prin cap întâi lui Sorescu. De-aia zic eu că era genial omul ăsta, păcat că nu a trăit suficient cât să treacă împreună cu noi în dimensiunea asta nouă!

Îmi termin cafeaua şi trec sub duş. Trebuie să mă mobilizez să plec totuşi la birou. Mă aşteaptă o zi grea. Mă îmbrac rapid, pun Karei câţiva biscuiţi în jucărie, o las ocupată şi-mi fac vânt pe uşă. Afară îmi dau seama că am uitat geamul deschis. O sun pe fiică-mea să-l închidă. De mine se apropie o ţigancă ce-mpinge un cărucior şchiop şi trage după ea un puradel. Ea se opreşte la tomberon, puradelul vine întins la mine. „Dăă-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine!” „N-am!” „N-aaai….” Nu-mi place când se vâră cu forţa în intimitatea mea. Urât îi învaţă! Îi cară după ei murdari şi zdrenţăroşi şi-i imvaţă cu mâna întinsă de mici.

Sunt rea. De-ar avea ce mânca nu ar căuta prin gunoaie. Sunt de plâns, la naiba! Intru în ghereta de la colţ şi cumpăr un săcotei de cartofi. Mă întorc să-mi repar greşeala. Ajung înapoi la scara blocului. Ţiganca şi puradelul se opriseră să culeagă ce pot de prin sacii cu moloz. Îi dau sacul de cartofi, îmi râde cu toată faţa. „Săru’mâna, mulţumesc!”

vant-iarnaMă întorc şi plec cu pumnii strânşi. Lua-v-ar naiba cu politica voastră cu tot! Voi învârtiţi şpăgi de sute de mii de euro şi vă daţi în gât unul pe altul, iar noi ajungem să murim de foame. Am ajuns să vedem mizeria şi să ne ajutăm tot noi între noi, amărâţii. De la sărac la alt sărac. Că vouă vă cad tocurile de 12 şi vuitoanele de pe mână! Sărăceaţi dacă vă gândeaţi şi la amărâţii pe care i-aţi cumpărat pe mai nimic să vă dea votul!

Urc în metrou încrâncenată. Durerea e mai mare şi ochii se vor închişi. Ce ciudat e metroul azi! Telefoanele au rămas în buzunare, pe scaune sunt oameni cu oameni. Zâmbesc, vorbesc, gesticulează. În faţa mea o tânără blondă, cu prietenul ei metrosexual. Ea platinată, cu părul întins cu placa. El pensat şi tuns chilug pe lângă urechi, de parcă ar fi fost atât de mândru de ele, că trebuia neapărat să ni le arate şi nouă. Se au numai pe ei. Ochi în ochi, gură în gură. Se sărută pătimaş. E frumoasă dragostea, aţâţătoare.  Ea aproape că sare pe el. L-a înlănţuit cu mâinile şi picioarele şi o aud gemând sub sărutul franţuzesc. Mi se face greaţă.  Luaţi-vă, mă, o cameră!

Ajung la birou într-un final. Colega mea e în vervă. Face arhivă şi-mi calcă constant pe creier cu tocuri de divă. Calcă apăsat cu tot numărul 42 al ghetelor ei. Se aude până la parter. De la 4. Nu mă pot concentra cu atâtea găuri pe creier. Abia aştept să plece, să mă liniştesc. Mă uit la teancul de facturi din faţă şi mi se face din nou greaţă. Creierul mi s-a topit şi curge încet prin urechi. Pulsul mă asurzeşte. Grea zi. Până la 10 seara reuşesc cumva să termin. Afară s-a întors iarna. Un vânt îngheţat chinuie crengile încă golaşe ale teilor din faţa blocului. Când ieşim afară muşcă direct din obraz, din urechi, din degete. Plouă. Ninge. Ninge??

E noaptea, a trecut demult de miezul ei. Durerea de cap îmi ţine încă companie. Kara doarme profund. Din când în când tresare în somn şi dă să latre. Afară crivăţul a înnebunit. Urlă printre crengi încercând să-ndoaie copacii cât să sărute pământul. O vreme să nu dai un câine afară. Se întoarce iarna, s-a anunţat şi la ziar. Cu cod galben cu tot. Numai bine, mă găseşte gata răcită, ce-o să-mi mai facă? E vineri deja. Deseară răsuflu uşurată. Am două zile în care să pot sta cu ochii închişi.

Noapte bună, dragilor! Bună dimineaţa!

PS. Să nu-mi cereţi gripă, că nu vă dau. Sunt egoistă, ţin doar pentru mine.

Scrie un comentariu

Februarie 5, 2015 · 11:14 pm

Ninge cu amintiri

cod-galben-zapada-vantNinge ca-n povestile copilariei. Privesc dansul fulgilor de nea cu fruntea lipită de geamul rece. E cald în casă, e frig afară şi-n mintea mea înfierbântată se învârt imagini mai vechi, mai noi, cadru cu cadru, viaţa mea în gând. Fiecare fulg e un gand născut şi eliberat înaltului. Fulgii coboară lin şi se opresc o clipă, învârtindu-se să mă privească prin aburul sticlei şi să mă salute ca pe o veche cunoştinţă.

„Hei, mă mai ţii minte? Eu sunt bucuria de-o clipă când floarea de cireş ţi-a picat pe umăr.”

„Pe mine mă mai ştii? Sunt bătaia de inimă când ai iubit prima dată!”

„Eu sunt lacrima picată în ţărână când ţi-ai pierdut sora!”

„Eu sunt zâmbetul larg cu care ţi-ai întâmpinat pe lume primul copil!”

„Eu duc cu mine grija primei nopţi albe!”

„Eu te-am sărutat pe frunte când toamna a plâns cu tine!”

„Eu sunt picătura de rouă ce-ai sărutat-o pe primul ghiocel înflorit în grădină!” „Eu, eu, eu!” Le zâmbesc. Nu-i mai cunosc pe toţi, prea a trecut timpul şi prea au curs lacrimi să înece dureri. Ei vin pe rând, se-nghesuie, se bat, se gonesc unul pe celălalt să apuce să mă salute toţi, să le zâmbesc tuturor, să-mi amintesc de fiecare.

Doamne, ce mult a trecut! S-au dus clipele rând pe rând, luând cu ele tot ce-am iubit vreodată, tot ce-am însemnat cândva, tot ce-am gândit. Viaţa le-a închis în cutiuţe reci de cleştar şi le-a spulberat în neant. Iarna mi le aduce acum pe fiecare-n câte un fulg şi mi le aşterne la picioare.

„Mai ţii minte când râdeai? Dădeai capul pe spate şi primeai fulgii jucăuşi direct în faţă, iar ei te sărutau blând topindu-se pe obrazul tău înbujorat, pe genele tale negre, pe ochii sclipitori!”  Aveam pe atunci viaţa întreagă la picioare. Râdeam graseind, cu poftă şi obrajii mei  fragezi făceau gropiţe adânci, încercând să-mi domolească clocotul. Umblam cu capul descoperit în ninsoare şi fulgii mi se prindeau în păr, împodobindu-l. Acum albul lor s-a prins de fiecare fir şi a rămas statornic.

Încă merg cu capul descoperit în ninsoare, mi-s dragi fulgii de-mi sărută firele argintii, recunoscându-le. Doar zilele s-au adunat pe rând şi au rămas în urmă. Viaţa nu mai vrea să-mi stea la picioare. Prea am udat-o cu lacrimi, prea s-a săturat de durere. S-a ridicat zdrenţuită şi m-a lăsat singură pe drum. Se odihneşte şi-şi linge rănile pe margine.

„Mai ţii minte iarna aceea cu zăpadă la brâu când ai plâns tot drumul de la serviciu până acasă? Ţi-am adunat fiecare lacrimă şi-am prefăcut-o în stea! Uite-i pe fraţii ăştia adunaţi în ghem, îi vezi? Duc cu ei disperarea de atunci. Eu ştiam că-ţi va fi bine, tu nu voiai să mă asculţi. Toate durerile trec pe lumea asta! Toate trec!”

Şi noi ne trecem odată cu ele. Ne topim pe rând, clipă cu clipă, aşa cum se topesc fulgii adunaţi în palme întinse.  Lacrimile se adună în rouă, roua se ridică pe raze de soare-n răsărit, ajung la îngeri, iar îngerii le trimit înapoi în ierni dragi copilăriei, fulgi pufoşi şi jucăuşi s-aducă bucurii sufletelor curate. Alţi copii râd graseind cu ochii sclipind şi obraji fragezi sub sărutul ninsorii.

Scrie un comentariu

Februarie 5, 2015 · 10:00 am

În căsuţa de păpuşi

Sursa: www.desenez.net - Căsuţa bunicii

Sursa: http://www.desenez.net – Căsuţa bunicii

În căsuţa de păpuşi, bătrânii se pregătesc în linişte pentru ora de odihnă binefăcătoare. Pitica se joacă lângă ei în şoapta, visând că este în pădurea fermecată ce-i scoate în cale tot felul de primejdii din florile aşternuturilor. Al lui tataie e albastru şi mai simplu. Cică lui nu-i place cu zorzoane. Cearsafurile imaculate şi răcoroase îndeamnă la odihnă şi pernele cusute cu păsări şi flori la visare. Niciunde nu se doarme mai bine decât în paturile acelea tari şi inguste. Tavanul e atât de jos încât, dacă mogâldeaţa  se ridică  în picioare în pat poate să-l atingă cu degeţelele.

  • Hai să ne culcăm, mamăiţă! Cu cine vrei să dormi, cu mine ori cu tataie?
  • Cu matale!

Patul mămăiţei e mai mare şi e pus la perete, nu au cum să intre noaptea balaurii pe fereastră să le mănânce odorul. La fereastră stă tataie, să păzească intrarea în castel, să-i fie prinţesa în siguranţă.

  • Mamaie, ‘pune-mi o po’este!
  • Hai, pune capul pe pernă şi închide ochii. “ A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Departe, în ţara împăratului verde, lumea era nemulţumită că împăratul era bătrân şi bolnav şi niciunul din copiii lui nu-i adusese urmaşi.”
  • De ce, mamaie?
  • Ce, puiule?
  • De ce nu-i adusese?
  • Păi nu era niciunul însurat.
  • De ce nu e’au însu’aţi?
  • Nu găsiseră nici o prinţesă demnă să le fie soţie.
  • De ce nu găsise’ă? Nu au căutat destul?
  • Off, vrei să-ţi spun povestea sau ne întrebăm până vine timpul să ne trezim? Hai să ne culcăm că mamaie e obosită şi nu mai poate vorbi. Uite, tataie a adormit deja. Vezi cum tace?
  • Da’ mie nu-mi e somn…
  • Închizi ochii şi-ţi vine. Hai să te legene mamaie un pic.

Tataie respiră egal, mamaie tace şi moş Ene umblă cu fluturi albi pe la pleoapele fetiţei. În scurt timp din încăpera mică nu se mai aude decât respiraţia ritmată a bătrânilor. Afară, de căldură, până şi cocoşii au amuţit pitulaţi pe sub lemne. Toată suflarea s-a tras la umbră şi lasă întreaga bătătură razelor fierbinţi ce se joacă nebuneşte încercând să aprindă nisipul şi să oglindească cerul curat ca lacrima în apa din ciutura fântânii. Undeva, în înalt, un uliu se învârte ameţit de foame şi scrutează pământul în speranţa unui prânz copios. O curcă-l urmăreşte înciudată, cu un singur ochi, de sub o grămadă de crengi. Din când în când îl apostrofează, să nu cumva să-i dea prin cap să coboare în bătătura lor.

2 comentarii

Din categoria Poveşti la gura sobei

You want to make a memory

E luni, e început , e februarie, e 2. Ce cifră!

Acum o viaţă pe data asta plecau de mână în lumea fără durere, chin şi necazuri doi oameni ce se iubeau. S-au iubit aşa tare că nu s-au putut desprinde nici în moarte şi şi-au lăsat în urmă viaţa, copiii, casa să umble suflet lângă suflet printre stele. Le poţi vedea şi acum zborul în nopţile cu lună plină şi cer înalt, brodat auriu.

Ceva mai târziu alţi doi îndrăgostiţi îşi uneau soarta şi-aveau să-mbătrânească împreună trăindu-şi dragostea zbuciumată până au stors-o de ultima picătură. Şi-au băut până la capăt paharul de vise şi dezamăgiri şi au influenţat cu zbuciumul lor soarta celor pe care i-au adus pe lume rod al trupurilor flămânde de tinereţe. Acum se privesc cu ochi reci de multe ori dar viaţa i-a lipit în aşa măsură, că nici moartea nu-i va despărţi cu adevărat. Dulce şi amar până la capăt. La mulţi ani mamă, la mulţi ani tată, azi, la cea de-a cinzeci-a aniversare a drumului vostru în doi. E ceas aniversar, de cumpănă şi îmi permit să vă spun acum că de multe ori mi-aş fi dorit să divorţaţi, să mă daţi spre adopţie, să mor. Ani întregi m-am întrebat dacă nu cumva m-aţi adoptat. Altfel nu îmi explicam de ce m-aţi urât şi de ce v-aţi chinuit atât de mult încât să faceţi din traiul în comun un supliciu zilnic pentru toţi.

Peste ani, ziua asta mi-a însemnat bucurie de-o clipă. Era ziua celei mai bune prietene a adolescenţei şi petrecerea de azi mă aducea pentru o clipă faţă în faţă cu cea mai mare bibliotecă pe care ochii mei flămânzi o văzuseră vreodată în casă de om. La mine, unicele cărţi erau manualele şcolare, cărţile pe care le luam împrumut de la biblioteca comunală şi Fraţii Jderi a lui Savodeanu pe care mi-o cumpărasem cu sacrificii mari într-o vară şi pe care o ştiam deja pe dinafară. Atunci, pentru câteva clipe, mă simţeam ca-n rai în camera îngheţaţă cu pereţii plini de rafturi cu cărţi noi, frumos aliniate, după autori, litere, ediţii. Închideam ochii, trăgeam aer adânc în piept şi-mi juram că o să am cândva o bibliotecă precum aceea, numai a mea. Nu aveam voie să le atingem, erau de colecţie, nu de citit. Mai târziu, cea mai bună prietenă avea să mă facă să mă ambiţionez să citesc şi să mă documentez cât mai mult înainte de a aşterne ceva pe hârtie. Mi-a demonstrat că ignoranţa e o mare slăbiciune când mi-a copiat o poezie de Topîrceanu şi mi-a prezentat-o ca fiind creaţie proprie. Am dat-o mai departe şi m-am făcut de râs. Nu auzisem până atunci niciodată de Topîrceanu.

Azi e târziu şi mie mi-e dor de vremuri mai calme. Aş vrea să dorm şi doar insomnia-mi dă târcoale, aş vrea să pot visa şi doar coşmaruri îmi vin sub pleoape. Mi-e dor de-un om ce-a părut o clipă a crede în mine şi mi-a croit aripi  cu care m-a îndemnat să zbor, ca apoi tot el să le le smulgă, să şi le îndese în bagaj şi să plece lăsându-mă ciuntă. Mi-a spus „Creşte-ţi propriile aripi, ale mele au fost doar de împrumut”. Numai că aripile au o vârstă a lor când înmuguresc, cresc, se desfac şi-ţi oferă incredibila senzaţie a zborului. Când cineva ţi le smulge te zbaţi neputincios în praful drumului şi fiecare pală de vânt te poartă în voie pe sub picioarele trecătorilor. Dacă ai noroc şi paşii grăbiţi nu te strivesc, ajungi la un moment dat pe un fir de iarbă de pe margine, te scuturi, îţi aduni puterile şi pleci de unul singur prin lume, de mai poţi învăţa mersul. Niciodată nu mai zbori pentru că zborul oamenilor nu e de unul singur, e doar în doi.

Doi. Interesantă cifră, nu-i aşa?

 

46 comentarii

Din categoria Confesiuni, jurnal