Jurnal gripat

Da, gripat.

Că doar nu era să mă sară pe mine o nouă gripă, nu? Dacă anul trecut s-au prins toate şi cu dinţi, acum să-şi piardă bunul obicei? N-ai văzut!  Asta a venit cu durere de cap, gât şi-un pui de febră. Nu vă gândiţi, afară era deja primăvară, ghioceii din grădină înfloriţi, soare, cald, guguştiuci cântând de dragoste. Ce mai, peisaj idilic, nu altceva! Nici nu pot răci decât dacă e cald, e de la sine înţeles.  Şi ca să fie treaba oablă, nici să stau să zac nu am parte. Că de, început de lună, facturi, extrase, tva, declaraţii, de-astea numai bune de moartea pasiunii.

M-am trezit cu greu. De nevoie, nu de voie. Un cer de un albastru curat, fără nici un nor m-a întâmpinat de după geamul ferestrei. Ger. Aseară se plimbau în voie nori albi, pufoşi. Luna plină se juca printre ei şi-mi râdea în faţă prevestindu-mi o nouă noapte de insomnie. Aş împuşca-o când e aşa, ca o roată de car aurie. Chiar, ce-ar face omul din lună cu oile lui, dacă aş împuşca luna şi ea ar cădea piatră rece pe pământ? Ei, şi-ar plimba şi el oile pe autostradă, cum fac toţi ciobanii pe la noi. Transhumanţă. L-a găsit pe el dorul de ducă de-a ajuns cu tot cu oi tocmai pe lună! Hm!

Am avut insomnie, da. S-a luat de mână cu durerea de cap şi ceva febră şi şi-au făcut de cap în creierul meu.

Când m-am trezit, doar vârful urechilor nu mă durea. A trebuit totuşi să mă dau jos, să mă scutur să mă dezmeticesc, să-mi urc în cadă căţelul, să-i spăl lăbuţele. Ieri dimineaţă m-a mârâit. S-a săturat de atâta baie zilnică, ce mama mă-sii! De parcă am comandat eu ceaţă şi umezeală ca să se întreţină în voie noroiul prin Bucureşti! Hai, Kara, stai mamă, că mai e puţin. Ştergem şi lăbuţele frumos, una câte una iar ea o ia legănându-şi şoldurile generoase spre bucătărie. Vrea obişnuitul dental. Fată educată, de.  Îşi spală dinţii în fiecare dimineaţă.

Pun de ceai şi-mi fac o cafea. Mai nou asortez cafeaua cu un ceai fierbinte de ghimbir. Amândouă aromate spre delectarea nasului. Care deocamdată nu funcţionează din motive de gripă. E destul de derutant.

Amândouă îmi plac fierbinţi şi ajung totdeauna să le beau reci. Fac eu ce fac, mă învârt şi tot nu reuşesc să mă delectez decât cu prima înghiţitură din fiecare. Norocul meu că ceaiul e iute şi senzaţia de arsură durează. M-am îndrăgostit iremediabil de ceaiul de ghimbir. Cred că şi gripa mea îl iubeşte, convieţuiesc perfect împreună! Mă uit pe geam. Pe alee e plin de saci de moloz şi resturi de mobilier. Vecinii de la 3 renovează apartamentul. Se aude sâcâitor o bormaşină. Mă pun înapoi în pat. Am timp să mai zac puţin.

Deschid computerul şi găsesc un articol în care unii îmi spun că timpul se comprimă şi că ziua ar avea ea 24 de ore, dar în fapt ar mai fi doar 16. Esenţa orelor comprimată într-o zi. Dacă mă întrebau pe mine le-aş fi spus demult că e ceva în neregulă cu timpul ăsta ce se grăbeşte ca nebunul! Acum e 8, acum e 12 şi nici măcar nu apuci să respiri bine de două ori! Cică o să trecem curând în altă dimensiune, că se schimbă polii şi soarele o să ne răsară de la apus şi o să apună la răsărit. Ce bine ar fi ca şi noi să începem să redevenim copiii în dimensiunea aia! Nu-i aşa c-ar fi frumos să ne întoarcem pe rând, an cu an, clipă cu clipă, să fim din nou tineri, adolescenţi, copii bătând mingea pe maidan şi să sfârşim în burţile mamelor noastre redevenite prin minune tinere? Cred că ideea asta i-a trecut prin cap întâi lui Sorescu. De-aia zic eu că era genial omul ăsta, păcat că nu a trăit suficient cât să treacă împreună cu noi în dimensiunea asta nouă!

Îmi termin cafeaua şi trec sub duş. Trebuie să mă mobilizez să plec totuşi la birou. Mă aşteaptă o zi grea. Mă îmbrac rapid, pun Karei câţiva biscuiţi în jucărie, o las ocupată şi-mi fac vânt pe uşă. Afară îmi dau seama că am uitat geamul deschis. O sun pe fiică-mea să-l închidă. De mine se apropie o ţigancă ce-mpinge un cărucior şchiop şi trage după ea un puradel. Ea se opreşte la tomberon, puradelul vine întins la mine. „Dăă-mi şi mie un ban să-mi iau o pâine!” „N-am!” „N-aaai….” Nu-mi place când se vâră cu forţa în intimitatea mea. Urât îi învaţă! Îi cară după ei murdari şi zdrenţăroşi şi-i imvaţă cu mâna întinsă de mici.

Sunt rea. De-ar avea ce mânca nu ar căuta prin gunoaie. Sunt de plâns, la naiba! Intru în ghereta de la colţ şi cumpăr un săcotei de cartofi. Mă întorc să-mi repar greşeala. Ajung înapoi la scara blocului. Ţiganca şi puradelul se opriseră să culeagă ce pot de prin sacii cu moloz. Îi dau sacul de cartofi, îmi râde cu toată faţa. „Săru’mâna, mulţumesc!”

vant-iarnaMă întorc şi plec cu pumnii strânşi. Lua-v-ar naiba cu politica voastră cu tot! Voi învârtiţi şpăgi de sute de mii de euro şi vă daţi în gât unul pe altul, iar noi ajungem să murim de foame. Am ajuns să vedem mizeria şi să ne ajutăm tot noi între noi, amărâţii. De la sărac la alt sărac. Că vouă vă cad tocurile de 12 şi vuitoanele de pe mână! Sărăceaţi dacă vă gândeaţi şi la amărâţii pe care i-aţi cumpărat pe mai nimic să vă dea votul!

Urc în metrou încrâncenată. Durerea e mai mare şi ochii se vor închişi. Ce ciudat e metroul azi! Telefoanele au rămas în buzunare, pe scaune sunt oameni cu oameni. Zâmbesc, vorbesc, gesticulează. În faţa mea o tânără blondă, cu prietenul ei metrosexual. Ea platinată, cu părul întins cu placa. El pensat şi tuns chilug pe lângă urechi, de parcă ar fi fost atât de mândru de ele, că trebuia neapărat să ni le arate şi nouă. Se au numai pe ei. Ochi în ochi, gură în gură. Se sărută pătimaş. E frumoasă dragostea, aţâţătoare.  Ea aproape că sare pe el. L-a înlănţuit cu mâinile şi picioarele şi o aud gemând sub sărutul franţuzesc. Mi se face greaţă.  Luaţi-vă, mă, o cameră!

Ajung la birou într-un final. Colega mea e în vervă. Face arhivă şi-mi calcă constant pe creier cu tocuri de divă. Calcă apăsat cu tot numărul 42 al ghetelor ei. Se aude până la parter. De la 4. Nu mă pot concentra cu atâtea găuri pe creier. Abia aştept să plece, să mă liniştesc. Mă uit la teancul de facturi din faţă şi mi se face din nou greaţă. Creierul mi s-a topit şi curge încet prin urechi. Pulsul mă asurzeşte. Grea zi. Până la 10 seara reuşesc cumva să termin. Afară s-a întors iarna. Un vânt îngheţat chinuie crengile încă golaşe ale teilor din faţa blocului. Când ieşim afară muşcă direct din obraz, din urechi, din degete. Plouă. Ninge. Ninge??

E noaptea, a trecut demult de miezul ei. Durerea de cap îmi ţine încă companie. Kara doarme profund. Din când în când tresare în somn şi dă să latre. Afară crivăţul a înnebunit. Urlă printre crengi încercând să-ndoaie copacii cât să sărute pământul. O vreme să nu dai un câine afară. Se întoarce iarna, s-a anunţat şi la ziar. Cu cod galben cu tot. Numai bine, mă găseşte gata răcită, ce-o să-mi mai facă? E vineri deja. Deseară răsuflu uşurată. Am două zile în care să pot sta cu ochii închişi.

Noapte bună, dragilor! Bună dimineaţa!

PS. Să nu-mi cereţi gripă, că nu vă dau. Sunt egoistă, ţin doar pentru mine.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Februarie 5, 2015 · 11:14 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s