Ninge cu amintiri

cod-galben-zapada-vantNinge ca-n povestile copilariei. Privesc dansul fulgilor de nea cu fruntea lipită de geamul rece. E cald în casă, e frig afară şi-n mintea mea înfierbântată se învârt imagini mai vechi, mai noi, cadru cu cadru, viaţa mea în gând. Fiecare fulg e un gand născut şi eliberat înaltului. Fulgii coboară lin şi se opresc o clipă, învârtindu-se să mă privească prin aburul sticlei şi să mă salute ca pe o veche cunoştinţă.

„Hei, mă mai ţii minte? Eu sunt bucuria de-o clipă când floarea de cireş ţi-a picat pe umăr.”

„Pe mine mă mai ştii? Sunt bătaia de inimă când ai iubit prima dată!”

„Eu sunt lacrima picată în ţărână când ţi-ai pierdut sora!”

„Eu sunt zâmbetul larg cu care ţi-ai întâmpinat pe lume primul copil!”

„Eu duc cu mine grija primei nopţi albe!”

„Eu te-am sărutat pe frunte când toamna a plâns cu tine!”

„Eu sunt picătura de rouă ce-ai sărutat-o pe primul ghiocel înflorit în grădină!” „Eu, eu, eu!” Le zâmbesc. Nu-i mai cunosc pe toţi, prea a trecut timpul şi prea au curs lacrimi să înece dureri. Ei vin pe rând, se-nghesuie, se bat, se gonesc unul pe celălalt să apuce să mă salute toţi, să le zâmbesc tuturor, să-mi amintesc de fiecare.

Doamne, ce mult a trecut! S-au dus clipele rând pe rând, luând cu ele tot ce-am iubit vreodată, tot ce-am însemnat cândva, tot ce-am gândit. Viaţa le-a închis în cutiuţe reci de cleştar şi le-a spulberat în neant. Iarna mi le aduce acum pe fiecare-n câte un fulg şi mi le aşterne la picioare.

„Mai ţii minte când râdeai? Dădeai capul pe spate şi primeai fulgii jucăuşi direct în faţă, iar ei te sărutau blând topindu-se pe obrazul tău înbujorat, pe genele tale negre, pe ochii sclipitori!”  Aveam pe atunci viaţa întreagă la picioare. Râdeam graseind, cu poftă şi obrajii mei  fragezi făceau gropiţe adânci, încercând să-mi domolească clocotul. Umblam cu capul descoperit în ninsoare şi fulgii mi se prindeau în păr, împodobindu-l. Acum albul lor s-a prins de fiecare fir şi a rămas statornic.

Încă merg cu capul descoperit în ninsoare, mi-s dragi fulgii de-mi sărută firele argintii, recunoscându-le. Doar zilele s-au adunat pe rând şi au rămas în urmă. Viaţa nu mai vrea să-mi stea la picioare. Prea am udat-o cu lacrimi, prea s-a săturat de durere. S-a ridicat zdrenţuită şi m-a lăsat singură pe drum. Se odihneşte şi-şi linge rănile pe margine.

„Mai ţii minte iarna aceea cu zăpadă la brâu când ai plâns tot drumul de la serviciu până acasă? Ţi-am adunat fiecare lacrimă şi-am prefăcut-o în stea! Uite-i pe fraţii ăştia adunaţi în ghem, îi vezi? Duc cu ei disperarea de atunci. Eu ştiam că-ţi va fi bine, tu nu voiai să mă asculţi. Toate durerile trec pe lumea asta! Toate trec!”

Şi noi ne trecem odată cu ele. Ne topim pe rând, clipă cu clipă, aşa cum se topesc fulgii adunaţi în palme întinse.  Lacrimile se adună în rouă, roua se ridică pe raze de soare-n răsărit, ajung la îngeri, iar îngerii le trimit înapoi în ierni dragi copilăriei, fulgi pufoşi şi jucăuşi s-aducă bucurii sufletelor curate. Alţi copii râd graseind cu ochii sclipind şi obraji fragezi sub sărutul ninsorii.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Februarie 5, 2015 · 10:00 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s