Despre tradiţii şi păstrarea lor

Probabil nu-i o întâmplare că-mi trag seva din pământul nisipos spălat  de apele Dunării. Din când în când, pământului ăstuia i se mai naşte câte un copil care încearcă să ducă mai departe tradiţia. Să facă lumea să se oprească o clipă să vadă, să citească, să reflecteze şi să ducă mai departe pe retină totul. Poate la rândul lor oamenii vor vorbi despre ce-au aflat, vor lăsa mărturie şi rădăcinile nu se vor pierde.
Unul din prietenii mei de pe facebook ne invita la un exerciţiu de imaginaţie de dimineaţă. „Faceti un exercitiu si imaginati-va un sat romanesc peste 50 de ani. In zece ani nu va mai fi urma de limba scrisa sau document, peste alti douazeci cei care se vor intoarce, daca se vor mai intoarce din strainatati, vor vorbi orice in afara de romana. O sa ziceti ca elementele specifice culturii vor rezista in centre urbane. Da ? Ia priviti in jur si spuneti-mi care sunt acelea ? Nici nu indraznesc sa fac comparatie cu celelate culturi la fel de vechi.”.

Chiar aşa, îşi imaginează cineva satele româneşti peste 50 de ani? Va mai rămâne piatră pe piatră? Majoritatea localităţilor rurale sunt îmbătrânite deja. Nu se mai nasc de ani buni copii, dealurile nu mai răsună de râsetele şi jocurile lor, curţile rămân pustii. Bătrânii se vor duce într-un final să-şi găsească odihna veşnică în pământul reavăn al cimitirului din deal şi va rămâne pustiu în urma lor. Casele se ruinează, lacătele ruginesc şi rădăcina piere. Copiii lor plecaţi demult prin lume nu-şi mai aduc aminte să se mai întoarcă sau, chiar dacă îşi doresc s-o facă nu îşi permit. Vor creşte buruieni şi natura va pune încet dar sigur stăpânire pe locurile acelea din care o perioadă vor mai rămâne în picioare nişte ziduri dărâmate, mărturie a vieţii ce palpita odinioară în inima satului.

Mi-era drag satul copilăriei mele. Îmi plăceau trotuarele mărginite de pomi fructiferi ce înfloreau dumnezeieşte primăvara,  tufănelele parfumate de pe lângă garduri, casele îngrijite de gospodari, curţile pline cu copii de vârsta mea, bunici cu părul alb şi fusul în mână pe la porţi, femei ce-ntindeau firele de bumbac pe garduri când năvădeau aşternuturi şi covoare înflorate, sărbătorile fără egal, cu ritualuri străvechi păstrate în ciuda regimului comunist ateu. Totul era bine rânduit de la naştere la moarte, nu existau timpi morţi în viaţa gospodarilor, chiar dacă iernile erau ierni şi zăpada trecea de multe ori de un metru.

Acum, satul meu nu mai este. S-a transformat în oraş. S-au gândit unii că ambiţia e bună şi titulatura e mai importantă decât orice altceva. Pentru că nu avea suficienţi locuitori ca să capete statutul mult râvnit l-au populat cu rudari care au venit de peste tot cu purcel, cu căţel şi mulţi puradei murdari, golaşi, flămânzi şi hoţi. În oraşul de acum primăria e impozantă, are termopane albe şi a ocupat locul spitalului de pedriatrie, dovedit fiind că spitalele sunt în moarte clinică indiferent câţi pacienţi ar avea. Oricum era ca o rană cangrenată acolo în intersecţia pe unde treceau toate tirurile către bac-ul ce le ajuta să traverseze Dunărea pe malul bulgăresc. S-a turnat asfalt pe o curea ce trece pe la porţile mai marilor localităţii, s-au folosit fonduri UE pentru a construi un bulevard prin spatele  grădinilor, un bulevard pe care se întorc vacile de la păscut, trec căruţele la câmp şi care nu va fi niciodată loc de promenadă şi comerţ pentru că e incredibil de prost amplasat.

În rest uliţele sunt la fel de impracticabile când plouă şi viaţa curge în oraşul meu ca în orice alt cătun din România. Impozitele mărite ne deosebesc.  Trotuarele au rămas aceleaşi de pe vremea copilăriei mele, casele s-au aplecat într-o rână, bătrânii nu mai stau la porţi, femeile nu mai întind iarna războiul în casă, nu mai fac vara ţesturi să coacă azmă caldă -iau pâinea de la magazin că-i mai uşor, nu mai lucrează de mână că tot vin ţiganii în târg cu chinezării şi second-hand-uri. Casele boiereşti au dispărut dărâmate de îmbogăţiţii de acum ce-au ridicat pe locul lor buncăre cu etaj şi geamuri înguste. Lumea evoluează, se schimbă, împrumută tot mai mult din cultura altor locuri şi îşi pierde identitatea. Se usucă rădăcina.

În vară am rugat-o pe mama să-mi găsească prin împrejurimi pe cineva să-mi facă un ţest. Să am măcar din când în când plăcerea de a mai mânca o azmă frământată de mâna mea, unsă cu roşie crudă şi coaptă pe frunze de nuc în ţest. „Olele, dar pe cine să mai găsesc eu acum, mamă, că nimeni nu mai foloseşte aşa ceva!? Ce-ţi veni? Ce faci cu el, că-ţi trebuie vatră de cărămidă şi bară de oţel să-l ridici, lanţ să-l sprijini?! Eheee, ţestul se făcea odată pe muşuroi de cârtiţă, de unde mai iei tu acum muşuroi din ăla aşa mare? Că pe malul Jiului nu mai e niciunul! Făcea mama, săraca, când trăia..”

Cum să le explici că vreau să afle şi nepoţii mei cât de dumnezeiesc e gustul azmei coapte în ţest şi cum miroase frunza de nuc pe vatra fierbinte, cum iese puiul copt pe pat de legume în vas de lut şi ce gust are raţa pe varză când nu ai aragaz? Cum să-i fac să înţeleagă că acest fals confort cumpărat pe bani de-a gata de a magazin nu este decât o minciună frumos ambalată pentru care ţi se cere sufletul drept plată? Că vreau să-mi păstrez identitatea şi s-o transmit mai departe aşa cum am cunoscut-o eu? Nu mai e nimeni în împrejurimi să poate frământa lutul ca să croiască un ţest. O să mă duc să-mi aduc lut în bătătură şi să mi-l ridic singură. Pentru că nu vreau să uit. Nu vreau ca neamul meu să dispară odată cu ei.

Poate ca mine or mai fi câţiva. Măcar noi să putem duce mai departe ceea ce încă ne defineşte ca popor. De aceea şi scriu iar poveştile mele îşi au rădăcina adânc înfiptă în lunca Dunării, pe malul Jiului. E greu, ştiu. Acum oamenii vor imagini, nu mai citesc. Vor să râdă, să se distreze, să audă bancuri, să citească poveşti scurte cu happy-end şi eventual cu ceva erotic pe alocuri, cu ţâţe mari, funduri tari şi cuvinte obscene de mahala, ca să nu cumva să-şi obosească neuronii din ce în ce mai relaxaţi. Cu toate astea nu voi renunţa. Pentru că generaţia asta superficială o să dispară odată şi cei ce vin în urma lor vor vrea să ştie de unde se trag. Nu va mai fi nimeni să le spună şi e păcat să-i abandonăm ca pe nişte ciulini purtaţi de vânt pe nisipuri mişcătoare la voia străinilor.