Nu cred în căsătorii de convenienţă

Am văzut ieri un filmuleţ care iniţial m-a revoltat . Apoi m-a pus pe gânduri. Nu o să vă pun filmul o să vă spun doar despre ce era vorba.

Filmarea era făcută într-un cimitir, protagonsita era o văduvă între două vârste, cam la 50-55 de ani, aşa. Presupun că cel de sub piatra mormântului îi era soţ, sau cel puţin aşa lăsa de înţeles comentariul aferent. În culmea bucuriei şi a unei euforii bahice (presupun), femeia juca pe mormânt cât o ţineau picioarele de parcă s-ar fi aflat la nuntă în căminul cultural, nu în mijlocul cimitirului unde poate s-o vadă o lume întreagă. Puteţi crede că există oameni care se bucură în asemenea măsură de dispariţia partenerului de viaţă? Eu nu credeam până nu am văzut.

Ca una care a trecut prin calvarul unei căsnicii nepotrivite din care a ieşit cu greu pentru că mi-au pus piedică până şi cei ce-ar fi trebuit să mă ajute, mă gândesc acum dacă m-aş fi putut dezumaniza întratât încât să am o asemenea reacţie după dispariţia sursei suferinţelor mele. Îndrăznesc să spun că nu. Aş fi fost probabil uşurată, dar să ajung să mă bucur jucând şi dând chiot de libertatea astfel obţinută, categoric nu. Şi totuşi, cazurile de acest fel sunt şi nu-s puţine.

casatorie-630x320Oamenii rămân împreună pentru că nu vor să împartă averea şi nici să lase în urmă un ac din ce cred că li se cuvine. Rămân pentru că unul din ei ameninţă şi ameninţările sunt extrem de bine ţintite. „O să te las în fundul gol! Şi pielea de pe tine o să ţi-o iau, o să vezi tu!” ” Dacă vrei să-ţi mai vezi copiii, stai cu mine! Altfel nici urma lor nu o mai ştii şi o să te fac să-ţi vinzi şi cămaşa de pe tine ca să le plăteşti pensia alimentară!” „Vezi cât suferă ăsta micu’ dacă ne certăm? Ce-o să facă dacă pleci?”

Vă sună vreuna cunoscută? Mai erau: „Ce-o să zică, mamă, lumea dacă pleci şi-l laşi? O să râdă toţi de tine şi o să te creadă curvă! Taci şi rabdă, că asta e soarta femeii!” (de parcă dacă te vede zilnic cu ochii negri lumea nu râde!). „Măi, băiatule, ai ajuns la o vârstă, cine crezi tu că te mai ia pe tine acum? Stai aci cu asta că de bine de rău  găteşte, spală, calcă. Eşti şi tu în rândul lumii!”

Acest „în rândul lumii” îţi taie pofta de viaţă. Rămâi că aşa zice mama, tata, copiii, satul. Rămâi, suferi şi înveţi să urăşti. Faci din persoana de lângă tine un idol murdar pe care să-ţi verşi măcar în tăcere valuri întregi de mizerie urât mirositoare, visezi să-l vezi în chinuri, te bucuri de răul lui de parcă ţi-ar fi duşman de moarte. Îţi doreşti moartea şi-i doreşti lui să moară în chinuri. El trece nepăsător prin viaţă fără să-i pese de ce se întâmplă în sufletul tău zbuciumat, fără să-şi dea seama că ura pe care te-a făcut să o aduni în tine se revarsă pe sufletul lui ca o fiere nefuncţională. Nu-i pasă, e în rândul lumii, doar. Are statutul de om/femeie la casa lui/ei, poate să-i arate cu degetul pe alţii, poate să-şi aroge drept de judecător asupra vieţii şi moralităţii celorlalţi şi drept de viaţă şi de moarte asupra ta, prostul care s-a temut şi i-a rămas toată viaţa alături.

Numai că vine o zi în care toate se schimbă, că nici viaţa asta nu e făcută să meargă la infinit aşa cum o vrem noi. Mai cedează din când în când câte ceva. Şi poate călăul ajunge să moară înaintea victimei, iar ea, de bucurie ajunge să joace tontoroiul pe mormântul său. Sau să îl înjure cu lumânarea/groapa/moartea/viaţa/raiul sau ce-i mai trece prin gând, bucuroasă că a scăpat de chin. Nimic mai dezumanizant, mai trist ca aceste reacţii tardive. Pentru că ele arată că nici victima nu este prea departe de călău. Că pe undeva s-a produs o ruptură în fiinţa ei şi, chiar dacă a tăcut, şi-a însuşit caracterul celui care până mai ieri făcea obiectul urii sale. Aşa cum altul poate face obiectul unei pasiuni bolnave.

Nu, nu cred în căsătorii de convenienţă. Nu cred că doi oameni se pot simţi împliniţi dacă rămân împreună pentru că altfel ar împărţi bruma de avere adunată cu greu de când sunt împreună, nici dacă stau împreună pentru copii, pentru părinţi sau ca să respecte mai ştiu eu ce cutume sociale. Nu-i cred nici pe cei care fac paradă cu căsniciile lor putrede şi cu statutul pe care îl susţin acestea.

Nu cred nici în relaţiile în care numai unul iubeşte. Nu, dragilor.

Oricât te-ai minţi şi ai încerca să te convingi că până la urmă şi celălalt va nutri sentimente asemănătoare pentru tine, nu se întâmplă niciodată aşa. Nu trăim în poveşti nemuritoare în care binele şi dragostea înving totdeauna. Realitatea e mult mai rece şi mai dură şi  te face doar să suferi. Nu poţi pleca la drum alături de cineva fiind conştient de lipsa lui de empatie şi ignorându-i defectele. Toate vor rămâne şi te vor face să suferi mai mult decât ţi-ai putea închipui.

E bine ca omul să se gândească serios atunci când face un pas atât de important. Să ştie bine ce-şi doreşte, să afle ce e dispus celălalt să-i ofere şi să nu se aştepte să primească mai mult de atât. Şi mai ales să nu creadă în minciuni. Eu am crezut odată şi m-am ars. Mi-au trebuit 20 de ani să pot scăpa.

Anunțuri

8 comentarii

Februarie 16, 2015 · 4:41 pm

8 răspunsuri la „Nu cred în căsătorii de convenienţă

  1. Şi totuşi s-au întâmplat, se întâmplă şi se vor întâmpla. Cu acelaşi sentiment final al ratării. De unde şi zicerea „Dă-i, Doamne, omului mintea cea de pe urmă”. Da’ nu i-o dă. Şi omu’ crede că în cazul lui va fi altfel. Că e un risc pe care-şi poate permite să şi-l asume.

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, aşa este. Din păcate, oamenii continuă să se mintă. Când scriam articolul mi-am adus aminte nenumărate cazuri în care partenerii se urăsc de moarte, dar stau împreună pentru că ar fi mult prea multe de împărţit. Îmi aduc aminte de o doamnă din protipendadă care îşi ura bărbatul atât de mult încât în momentul în care el ieşea pe uşă şi saluta de plecare ea îl blestema. Atunci nu am dat importanţă aşa mare cazului, acum îmi dau seama cât de mari erau resentimentele. Copiii, mai mari ca mine, o întrebau de ce nu divorţează, de ce se complace în situaţia aia. Ştii ce le spunea? Că vrea să-l facă să sufere, de ce să fie fericit fără ea?

      Apreciat de 1 persoană

      • Amprentele oamenilor sunt unice. La fel ADN-ul lor. Aşa cum n-am stat să-mi bat capul de ce nu există două degete arătătoare cu un acelaşi desen al liniilor, nici nu stau să mă gândesc prea mult de ce unii oameni aleg, de multe ori chiar conştientizând cu suficientă acurateţe ce îi aşteaptă, să-şi cheltuie puţinul timp la care avem, în mod palpabil, dreptul, ratându-şi viaţa. E strict treaba lor. Culmea e că nici atunci când li se explică, deşi înclină să îţi dea dreptate, nu reacţionează. Laşitatea de a trăi e şi ea un mod de viaţă.

        Apreciază

        • Corect!
          Eu cred că tocmai de timpul limitat nu sunt conştienţi. Se complac, ba mai rău, se afundă în situaţii din care nu mai găsesc scăpare până când nu mai pot ieşi. Şi uneori nici măcar nu-şi doresc să iasă.
          E cazul unei colege de serviciu care lua bătaie soră cu moartea aproape zilnic. Într-o seară m-am trezit cu ea la birou în asemenea hal, încât m-a apucat tremuratul. Avea până şi inelul de pe deget ştrangulat. Îi dăduse cu un scaun în cap, s-o omoare. Atunci am întrebat-o serios de ce nu pleacă să-l lase. Doar mai avea o casă, avea unde se duce. Mi-a zis că nu poate. Acum un an omul a murit. Mă crezi că nu ştia să trăiască fără el şi bătăile zilnice?

          Apreciază

  2. Cine se poate bucura la moartea unui om, acela a trait degeaba, cred. Am crescut crezand ca ai mei nu se iubesc. Dar ce stiam eu despre casnicie? Cand tata a plecat, am crezut ca mama va trai fericita, ca i s-a luat piatra de pe inima. Dar ce stiam eu despre inima ei la plecarea celui cu care a impartit 40 de ani? Nu stiam nimic, iar cand am sunat-o si mi-a spus doar atat „E greu, e foarte greu” am plecat imediat acasa, sa-i fiu alaturi tot acel timp ramas pana la despartirea definitiva de el. A suferit si atunci mi-am dat seama ca nu stiam nimic…

    Apreciază

    • Nu poţi ştii niciodată tot ce e în sufletul unui om. Dar să stai cu cineva doar ca să ţii cu dinţii de avere, sau ca să-i faci rău, sau ca respectiva, să te bucuri după, pentru mine e greu de digerat. Da, stai o perioadă, cât nu ai de ales, dar când găseşti o portiţă fugi mâncând pământul!

      Apreciază

  3. Eu cred, ca si Cristian, că nu sunt doi oameni la fel. Fiecare va reacționa în flul său. Eu, spre exemplu, nu sunt în stare să urăsc. Este clar că nu aș putea avea o reacție ca cea descrisă de tine în articol.
    Pe altă parte, sunt și oameni care nu au de împărțit nimic material, dar care totuși stau în continuare împreună. Și nu le pasă nici de ce va spune lumea, nimic de felul acesta. Poate că împart amintirea unor timpuri și sentimente? Eu așa cred că se întâmplă.
    Dar este foarte adevărat că timp nu ne mai acordă nimeni, că dacă l-am pierdut, apoi dus este! Probabil de aceea se spune că este bine sa-ți trăiești clipa.

    Apreciază

    • Mugur, atunci când împart amintirea unor timpuri şi sentimente nu se urăsc. S-au iubit cândva şi se respectă reciproc acum. E altceva. Şi da, cred că majoritatea relaţiilor ajung în faza asta şi e frumos aşa. Poate că nu m-a, exprimat eu cum trebuie, nu la relaţiile care se încheie frumos vorbeam. Căsătoriile acelea nu sunt de convenienţă, chiar dacă pe parcurs focul de la început s-a diminuat.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s