Un punct pe scara vieţii

Sunt un om pe o scară. Am urcat atât de mult, că-n urma mea nu se mai vede pământul.

O să mă întrebați ce caut acolo. Nici eu nu știu. Am început cândva să urc aproape fără să-mi dau seama. Primele trepte le-am urcat de-a buşilea, nici nu învăţasem să merg. Mă ţineam cu mâinile de treapta de deasupra capului, ridicam întâi un genunchi, apoi pe celălalt şi ajungeam sus. Mă opream un minut, cât să-mi agăţ degetele de o nouă treaptă şi să-mi plimb privirea în jur. Îmi aduc aminte tot. Eram aşa mândră de îndrăzneala mea! Şi lumea se vedea atât de frumos de acolo de sus! Ai mei se agitau în jurul scării, rugându-mă să cobor iar eu îmi aruncam capul cu bucle blonde pe spate şi râdeam cerului albastru, fericită. Am mai urcat o treaptă şi cu cât urcam ei scădeau în înălţime, devenind până la urmă nişte păpuşi ce-şi agitau mâinile şi strigau la mine cu glasuri de şoaptă. Atunci m-am aşezat bine şi am privit lumea aceea de păpuşi din poveşti, cu căsuţe mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu coşuri din care urca o aţă de fum alb până la mine. Mirosea dumnezeieşte a lemn ars, zarzări în floare, mere coapte, scorţişoară, tămâioară şi liliac în floare.

Nimeni nu îndrăznea să păşească pe scară după mine, doar stăteau acolo, jos, cu gâturile frânte, privindu-mă cu mâna streaşină la ochii şi chemându-mă înapoi. Am adunat lumea asta minunată cu amândouă palmele şi am închis-o într-un cufăr solid, în inimă. Nu m-am întors, coborârea mă speria, nu ştiam să cobor cu capul în jos iar picioarele mele era încă prea scurte să pot atinge treapta de sub tălpi. Aveam încredere în steaua mea. Deschideam din când în când cufărul inimii şi priveam cu dor la lumea de păpuşi cu case mici, geamuri luminate şi acoperişuri roşii cu hornuri şi aţă de fum alb. Ştergeam praful, o adăpam c-o lacrimă şi o închideam la loc.

Am mers înainte şi-am întâlnit în drumul meu alţi oameni. Ei urcaseră probabil pe alte scări ce s-au intersectat la un moment dat cu a mea. Sau poate că acolo sus era lumea lor de fum, aşa cum lumea din care plecasem eu era jos, pe pământ. M-am oprit să vorbesc cu oameni noi în lumea nouă iar urcuşul l-am dat uitării.scara 2 Unii ştiau să râdă şi să se bucure de prezenţa mea. Alţii nu mă priveau în faţă. Se uitau aşa, ciudat, pe sub sprâncene, aruncând ochii cumva într-o parte, să mă ocolească. Îmi lăsau impresia că nici nu mă văd de se uită tot timpul pe lângă mine. N-am bănuit că le obturez orizontul şi prezenţa mea îi deranjează. Îmi zâmbeau şi-mi vorbeau frumos, mai frumos ca toţi ceilalţi. Până mi-au prins picioarele în laţ şi mi-au bătut cuie în palme. Atunci m-au lovit prima dată iar eu, surprinsă, nu am ştiut să mă apăr. Am plecat ochii şi am plâns o mare. M-am zbătut mult să rup lanţurile ce mă strângeau din ce în ce mai tare.

Grele lanţuri, aveam gleznele dureros zdrobite şi vulturi veneau de se adăpau din sângele meu. Cei ce râdeau se numeau prieteni şi rude şi  îmi turnau pe răni praf strălucitor de vorbe dulci. Spuneau că-mi alină suferinţa şi i-am crezut. Durerile amorţeau şi nu-mi mai simţeam sângele scurgându-se în neant pe sub tălpi. Am devenit cu timpul fiinţă de fum şi gleznele mi s-au topit sub fierul ruginit. Am rămas oloagă. Mi-am smuls palmele din cuie şi am lăsat carnea acolo, pe ele.

Cu răni vii m-am întors spre scară şi mi-am reluat urcuşul de unde l-am lăsat. Treptele purtau acum roşu sângeriu. O perioadă m-au însoţit cei ce râdeau, numai că eu am uitat să zâmbesc şi vorba mi-a devenit preţioasă. Sub noi marea lacrimilor mele se zbătea vânturată de taifunul regretelor târzii. Un vifor îngheţat îmi trecea prin vene, mă orbea şi-mi pecetluia buzele. O vreme am urcat cu ochii închişi iar treptele s-au îngustat din ce în ce mai mult. Mă dureau degetele şi genunchii îmi sângerau din cauza efortului, dar mi-a fost teamă să mă opresc. Cât am mers? Nu aş şti spune. De la un timp toţi oamenii m-au părăsit şi nu am mai zărit lumea. În urma mea rămâneau nori, deasupra mea strălucea soarele şi clipeau stelele. M-am oprit azi pe o treaptă, să-mi trag sufletul.

Privesc în jur şi văd doar pustiu. Din când în când urcă până la mine zvon de viaţă şi inima-mi tresare dureros. Cândva ştiam şi eu să trăiesc şi chiar îmi plăcea. M-aş întinde să-mi odihnesc oasele zdrobite şi nu am unde. Treapta pe care stau e atât de îngustă! Sub mine scara s-a topit, deasupra e prea abrupt şi puterile m-au lăsat. Mi-e frig, mi-e întuneric, mi-e teamă şi am uitat să merg. Gleznele mi s-au topit prinse în lanţuri grele. Palmele-mi sunt pline de răni. Au încă găuri de piroane. Ochii-mi sunt orbi, au plans o mare. În urma mea a rămas lumea cu viaţa ei clocotitoare. Eu m-am transformat în punct. Un punct abia vizibil pe scara vieţii.

Anunțuri

8 comentarii

Februarie 22, 2015 · 6:56 pm

8 răspunsuri la „Un punct pe scara vieţii

  1. Dureros de frumos descris urcuşul tău. E aproape tras la indigo cu al meu, atât de aproape încât te-am simţit icnind sub poveri. Dar ăsta e rostul urcuşului.
    Nu eşti un punct decât în ochii celor ce nu ştiu, nu pot privi, Lucia. Pentru cineva ca mine eşti un reper limpede.

    Apreciază

  2. Un punct.
    Lumea asta a noastră este alcătuită din multe, multe puncte. Precum firele de nisip ce alcătuiesc o plajă. Numai luate împreună formează întregul!
    Ce ne diferențiază? Lungimea sau, mai bine spus, înălțimea scării urcate de fiecare dintre noi!
    Nu ești singură, așa cum spunea și Irina. La orice înălțime te-ai afla, totdeauna vor fi multe alte puncte, asemeni ție, care au urcat până la acel nivel. Te vei putea însoți cu ele, după bunul tău plac, măcar până la nivelul următor.
    Să-ți fie urcușul cât mai ușor, macar de aici înainte! 🙂

    Apreciază

    • Am o mare de oameni în jurul meu, Mugur. Ştii ce apăsătoare e singurătatea într-o mare de oameni? Sunt clipe în care-ţi vine să urli, să te poţi face auzit, văzut, înţeles, iar ei se uită la tine ca la ceva de pe altă lume. Oameni care ar trebui să te înţeleagă, să rezoneze cu tine, să aibă un umăr aproape. Când nimeni nu te înţelege trebuie să te prefaci, să porţi tot timpul o mască şi masca asta e al naiba de grea şi de apăsătoare.

      Apreciază

      • O mască este apăsătoare, indiferent dacă este ușoară sau grea. Nu înțeleg pentru ce ar trebui să purtăm o mască. Oare nu ne putem arăta chipul nostru, așa cum este el? Poate că nu suntem frumusețile pământului, dar…
        Oare nu știai că cele mai apăsătoare singurătăți sunt în inima celor mai mari aglomerări de lume? Iar Bucureștiul este una dintre aceste aglomerări. Într-o astfel de aglomerare, lumea este adunată din absolut toate zonele sociale și a fost „școlită” să nu aibă încredere în nimeni, nici chiar în… umbra ce o lasă în lumina soarelui! De aici apar singurătățile de care vorbești.

        Apreciază

  3. Un astfel de punct ma simt si eu uneori, desi nu stiu spune in cuvinte. Ma consoleaza gandul ca undeva in univers sunt mii de alte asemenea puncte si speranta ca intr-o zi ne vom uni si vom putea alunga taifunul ce vantura marea de lacrimi.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s