Arhive lunare: Martie 2015

La mulţi ani nepereche!

Bună dimineaţa, dragelor şi dragilor!

Dacă e încă martie, marţi, 31, e Nichita, nu? Ar fi împlinit anul acesta 82 de ani. A ales să plece la 50, când alţii abia încep să trăiască. El trăise totul: viaţă, poezie, dragoste. Nu-i mai rămâsese decât moartea de trăit şi s-a aruncat în ea ca-n valurile învolburate ale mării. S-a dus să găsească alte emoţii de simţit şi alte cuvinte de vorbit că pe astea de pe pământ le cam epuizase, ajunsese să inventeze pentru noi necuvintele, ca să ne mai poată sta un pic. Ne-a lăsat şi poezie şi dragoste închisă în rândurile ei şi o poveste de viaţă cum numai un om viu ca el putea lăsa în urmă.

A murit oare? Nu. Nichita trăieşte şi e aici, în fiecare cuvânt, în fiecare vers, în tot ce un om aşterne pe hârtie când e îndrăgostit. Face azi 82 de ani. La mulţi ani, Nichita Stănescu, poetul nepereche al necuvintelor!

Testament

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

nichita-stanescu
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

 

O zi cu bucurii, iubire şi dor de Nichita, prieteni!

Reclame

4 comentarii

Martie 31, 2015 · 6:59 am

De luni, de primăvară

Deschid ochii şi-mi agăţ privirea de vârful copacilor golaşi din grădină. A fost o noapte grea, cu dureri şi insomnie. A fost furtună în deşertul nopţii mele, vântul mi-a biciuit obrazul şi mi-a adunat dune de nisip sub pleoape, în timp ce picuri mari şi deşi de ploaie îmi băteau în fereastră. E dimineaţă, cerul inalt se luminează încet, în grădină mierla sparge cu trilurile ei liniştea ireală a dimineţii, ochii mă înţeapă dureros sub nisipul zgrunţuros.

Două vrăbii poposesc gureşe pe o crenguţă, doi guguştiuci zboară razant pe lângă peretele blocului. Mă frec la ochi. Vârful arinului e aurit! E greu să te trezeşti după o noapte că asta. Am vedenii. Închid ochii şi mi-i spăl în lacrimi. Îi şterg, îi deschid şi privesc din nou. Nu am vedenii, s-a aurit şi vârful castanului. E salutul voios al soarelui. Ei, aşa da! După zile întregi mohorâte şi ude, îşi arată şi el faţa veselă şi rotundă, ca şi cum abia s-ar fi spălat în lacrimi proaspete.

Nici nu ştiam că-mi e atât de dor de primăvară! Mă ridic din pat. La geam, panseluţele-mi zâmbesc tremurând. „Vezi, azi e soare! Hai, scoal’ şi deschide fereastra, ce mai aştepţi?!” Deschid fereastra, am de ales? Corcoduşul de sub felinar şi-a deschis mugurii şi-a îmbrăcat haină nouă, cu flori albe şi lăstari de verde crud. Miroase a pământ reavăn, muguri amari, iarbă crudă, zambile. Departe, lovindu-se de pereţii blocurilor, freamătă oraşul.

Castanul ferestrei mă salută cu frunze delicate şi muc de lumânare proaspăt născută. De se îndreată vremea o să fie plin de flori. E anul lui. Mă duc să-mi fac cafeaua. Liliacul de sub geam mi se laudă cu lăstari proaspeţi. Toate astea s-au petrecut într-o noapte! Un vânticel jucăuş trece orin muguri noi. Îşi râd de surpriza din ochii mei ca de o glumă bună. Mi-au jucat o festă. Sâc, sâc! Răi. Nu putea veni primăvara înainte de a mă deprima ploaia? Mă-ntorc la fereastra cu panseluţe ce se scaldă în soare deja. Sorb o gură de cafea fierbinte şi aromată. Mda, până la urmă viaţa-i frumoasă. Durerea s-a mai domolit. Mă simt ca-n dimineaţa de Florii. Ce poate face o rază de soare din om!

Hmmm… aş fi vrut să vă scriu o poveste. Una despre oameni, viaţă şi moarte. Am scris-o în minte azinoapte, cuvinţel cu cuvinţel. Soarele mi-a schimbat planurile, o las pe altă dimineaţă. Azi aş vrea să evadez. În pădure la Zăval e raiul tămâioarei. Când eram copii ne întreceam care a cules mai mult. Soarele ne încălzea spatele aplecat, tămâioara ne înflorea ochii, râsul ne încălzea sufletul. Hai, gata, că e prânzul deja! Voi v-aţi trezit? V-aţi apucat de lucru? Cum naiba să stai închis într-un birou printre hârtii pe o vreme ca asta? Hai să evadăm un pic împreună. În pădure e un rai acum!

Mai vreţi?

Nu-i aşa că-ţi vine să înfloreşti odată cu pădurea?

Hai, să avem o săptămână însorită şi spornică! Zi frumoasă, dragilor!

5 comentarii

Martie 30, 2015 · 9:11 am

Oameni singuri

Suntem cu toţi nişte oameni singuri în imensitatea unui oraş străin şi rece. Ne purtăm pe umeri viaţa ca pe o povară sau ca pe un trofeu, uneori invidiaţi de ceilalţi, alteori ca nişte umbre reci şi neînsemnate în întuneric. Trăim, iubim, facem dragoste, plângem sau ne purtăm bucuriile mărunte în zâmbet în deplină singurătate. Ne afişăm măştile în public, hainele, ultimele achiziţii în materie de bijuterii sau maşini, dar puţini sunt cei ce pătrund până în adâncul nostru, să ne deschidă uşa sufletului ca să-şi aducă în vizită sufletul desculţ.

Aripi străvezii

Uitasem demult acest cântec. Când mi l-ai adus aminte, a fost ca un deja vue. Mi-au trecut prin faţa ochilor, ca-ntr-un cinematograf al vieţii toţi anii trecuţi. Viaţa mea într-un film trist şi prost. Într-un decor întunecat de toamnă ploioasă târzie, prin lacrimi de ploaie rece ce biciuie obrazul trecătorilor împinşi către casele lor de vântul sălbatic şi nervos. Stropi nehotărâţi şi frunze putrede pe alei umede le însoţesc paşii grăbiţi. Oameni singuri, strângându-şi la piept mantaua de ploaie să nu mai simtă acele de gheaţă înfipte sub piele de vânt.

Suntem cu toţi nişte oameni singuri în imensitatea unui oraş străin şi rece. Ne purtăm pe umeri viaţa ca pe o povară sau ca pe un trofeu, uneori invidiaţi de ceilalţi, alteori ca nişte umbre reci şi neînsemnate în întuneric. Trăim, iubim, facem dragoste, plângem sau ne purtăm bucuriile mărunte în zâmbet în deplină singurătate. Ne afişăm măştile în…

Vezi articol original 215 cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Martie 29, 2015 · 5:06 pm

Pretutindeni poate fi acasă

Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, pierdute printre coroanele copacilor, cochete şi plăcute.

Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.tulip-field-53096_640Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „Hai, bre nea Ioane, nu e păcat să laşi grădina aşa?” „N u e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” „Hai că te ajut eu să punem grădina!”  , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească, tânăr şi în putere fiind.

S-a cam ales praful de munca lui în toamnă că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul peste tot, să găsească domnii căldură când vor ajunge înfriguraţi de pe drum. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să facă politică,  să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „De ce bei, mata, nea Ioane?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

Ar fi îngrijit bietul de el grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el cât a putut. Când l-au descoperit ai lui, era deja târziu.

Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele copiilor.A vrut  să fie el sigur că pot beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor lor şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „Ce mai faci, nea Ioane? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” „Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

A cerut ajutor după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

Am fost de curând acolo. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.

Oamenii ajung totdeauna în viaţa noastră cu un scop. Stau ce stau şi pleacă pe drumul lor, către alte orizinturi în care sunt aşteptaţi. Rămâi cu amintirea şi cu sentimentul că eşti un norocos. Mulţumeşti cerului pentru ocazia primită şi te rogi să aibă grijă de sufletele lor simple, curate. Fiecare întâlnire, ocazională sau nu, e o lecţie de viaţă. Fiecare loc în care te simţi acasă e o icoană în suflet unde fiecaree venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un moment dat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

Scrie un comentariu

Martie 29, 2015 · 9:05 am

Plouă

Plouă.

Mărunt, sâcâitor, abundent, de parcă cerul ar fi pierdut peste noapte pe cineva iubit. Din crengile încă negre ale castanului din grădină picurii se preling unul câte unul, arar, cu regret. Lovesc pământul şi se împrăştie în jur în mii de lacrimi mici. Mierlele au tăcut, doar vrăbiile gureşe îşi scutură penele înfoiate şi se ceartă pe câte o crenguţă mai adăpostită. Oameni grăbiţi şi gârboviţi aleargă către treburi cotidiene. Ploaia izbeşte furios în umbrele cenuşii şi se adună în stropi mari ce cad cu zgomot pe caldarâm.

Pe vremuri iubeam ploaia. Ieşeam cu zâmbet plin afară şi ridicam ochii spre cer. Îl lăsam să-mi spele obrajii. Mi-erau dragi bălţile drumului, le măsuram şi le împrăştiam pe rând pe toate. Apa se răzvrătea, se tulbura şi mă umplea până în creştet de pământ viu, adăpat. Eram fragedă, nu-mi păsa de dureri de cap, nas înfundat, dureri de spate. Acum privesc prin geam cum mugurii castanului se desfac de la un minut la celălalt, sub mângâierea binefăcătoare a stropilor. Mă uit la trecătorii grăbiţi şi-aş vrea să le spun că-n ploaie se cântă. În ploaie nu se apleacă privirea, se ridică spre cer. „Ieşi copile cu părul bălai afară şi râzi la soare!” De-aia-s pe lume copiii, să alunge norii şi să spele soarele în stropi repezi de ploaie de primăvară.

primavara

Mi-e dor de-o primăvară verde, cu lacrimi de rouă pe frunză nouă. Cu puişori zgribuliţi şi miei jucăuşi, cu floare amăruie de zarzăr sărutată pe rând de fiecare strop în parte.

Mi-e dor de noi, de sărutul tău cald pe buzele mele umede de ploaie. Mi-e dor s-ascult cum creşte iarba şi să-ţi simt mâinile plimbându-se uşor de sânii mei înfioraţi de-atingerea lor. Mi-e dor să-ţi simt răsuflarea cum îmi împrăştie părul pe ceafă şi sărutarea umedă pe lobul urechii în timp ce rândunelele-şi lipesc cuib solid sub streaşină.

Mi-e dor să te sărut pe gât în timp ce tu spargi cu buze fraged calde sfârcul obraznic al sânului stâng. Sub el inima să te aşteapte bătând nebuneşte şi să trimită un roi întreg de fluturi roşii prin tot corpul. Îi vezi? S-au adăpostit de ploaie sub verdele crud al irisului în ochii mei pe jumătate închişi. Toţi zboară spre tine şi încearcă să evadeze din colivia venelor transparente, să te acopere cu aripile lor larg deschise, cu puful încă neatins de mâini cu păcat.

Mi-e dor să mă săruţi cu ochii larg deschişi şi s-aştepţi să vezi cum chipul meu transfigurat ia forma florilor de zarzăr sărutat de stropii veseli ai ploii. Sub mâinile tale trupul să-mi prindă rădăcini şi să te cuprindă din ce în ce mai strâns cu degete de humă.

Mă transform în primăvară.

„Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde.” De aceea a lăsat Dumnezeu ploaia, să ascundă cu perdeaua ei dragostea oamenilor de ochii răi ai altor oameni.

Scrie un comentariu

Martie 27, 2015 · 9:44 am

Ar trebui

Bună seara, dragii mei. Ce mai faceţi? Bine, sănătoşi? Aţi auzit cucul cântând? Măcar o barză-două aţi văzut şi voi? Când eram copil ne feream ca de foc să vedem prima dată berzele aşezate pe cuib. Le căutam înfriguraţi cu privirea în înaltul cerului, să nu cumva să rămânem toată vara pe vatră.
Începând de azi cine nu se trezea de dimineaţă devreme, nu se spăla pe ochi şi ieşea în câmp nemâncat să apuce să-l spurce cucul, tare rău îi mai mergea! Toată vara nu era decât un puturos adormit şi urduros. Când creştea frunza în copaci şi temperaturile ajungeau sensibil aproape de vară, era maire bai dacă te spurca pupăza. Că dacă apucai să fii adormit şi nespălat pe ochi când îţi cânta pupăza, nici dracu nu se mai uita la tine! Superstiţii, normal. Totuşi, sinceră să fiu, dacă ar fi să mă întorc acasă aş ţine cont de ele, că doar nu s-ar face să intru în gura satului şi să râdă bătrânii de mine că-s aşa spurcată de nimeni nu se mai uită la mine!

Nu despre asta voiam să vă vorbesc totuşi în seara asta, că-s pe fugă. Voiam să vă spun că una din Doamnele poeziei româneşti împlineşte azi nici mai mult nici mai puţin de 73 de ani. Când au trecut? Poate ca dânsa să ştie, deşi, dacă te uiţi la zâmbetu-i cald şi la privirea senină, puţin probabil să afli răspunsul. Şi totuşi, cu toată delicateţea ce-o caracterizează a fost o persoană activă, de neînfrânt. Azi e ziua doamnei Ana Blandiana şi nu se făcea să o las să treacă fără să vă pun două din cele mai frumoase poezii ale ei.

Ana Blandiana Sursă foto: cinemagia.ro

Ana Blandiana
Sursă foto: cinemagia.ro

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

Nu-i aşa că ar fi o treabă asta? Să ne naştem bătrâni, să ne îngrijească ai noştri copii.

 

 Să lăsăm să cadă cuvintele
Să lăsăm să cadă cuvintele
Numai ca fructele, numai ca frunzele,
Numai cele în care moartea s-a copt.
Să le lăsăm să cadă
Aproape putrede,
Abia îmbrăcând în carnea lor
Osul sfânt.
Sâmburul gol desfăcut,
Ca din veştezi nori luna,
Poate s-ar furişa spre pământ…

Să le lăsăm să cadă, doar nu o să le ţinem închise şi să uităm astfel să ne sărbătorim valorile acum, cât le avem lângă noi. După aceea degeaba va fi totul.

La mulţi ani, Ana Blandiana!

Acum vă las în compania dumneaei, că încă nu s-a terminat ziua de lucru. O seară cu pace şi zâmbet, suflete bune!

Scrie un comentariu

Martie 25, 2015 · 4:40 pm

Primăvară, floricele, triluri şi urzici cu usturoi

IMG_1335 - Copy
De două zile e primăvară în toată regula. Soarele străluceşte, încălzeşte, în grădina de sub geamul meu a înflorit tămâioara şi forsythia, vrăbiile nu-şi mai găsesc locul, iar mierlele aleargă bezmetice să-şi facă cuib. V-am zis că am o pereche de mierle, nu? El e negru strălucitor şi are ciocul portocaliu. E curios şi nu se fereşte deloc de oameni. Ea e cenuşie, ştearsă, mai micuţă, dar tare hărnicuţă. Dimineaţa e un concert pe cinste!

Când dă pimăvara năvală, aşa, ca acum, pe mine mă apucă o stare de nelinişte, de parcă nu-mi mai găsesc niciunde locul. Am geamul deschis de două zile şi aş ieşi afară, în grădină. Reminiscenţe din perioada petrecută la ţară. Mă cheamă pământul. Doar că aici nu am nicio bucată de pământ a mea, aşa că am început să-mi pregătesc pământul pentru răsaduri şi am fost până în piaţă de mi-am cumpărat ceva seminţe şi panseluţe.

E piaţa plină de verdeţuri. Untişor, leurdă, urzici, spanac. Eu cu untişorul şi leurda nu prea m-am împăcat niciodată. Aş fi preferat nişte măcriş fraged, dar în Bucureşti măcrişul e o raritate. Şi nici spanacul nu-mi place. E imens, bătrân şi arată ciudat cu frunzele lui groase fără nicio strălucire. Aştept să iasă tăranii cu spanacul lor de grădină mărunţel şi fraged, să-l mănânci cu ochii. Până atunci zic pas. În schimb nu m-am abţinut şi am luat urzici.

În copilărie, cum dădeau urzicile, mama nu pierdea niciodată ocazia să ne „întărească” cu câte o porţie de urzici săptămânală. Şi erau aşa bune cu mămăligă caldă alături, că totdeauna mai ceream şi a doua porţie. Asta până când, într-o duminică însorită ne-am trezit cu văru-meu Marian în vizită. El era mare, la gimnaziu, mai avea un pic şi pleca la liceu. Noi nişte zgâtii de copii care-i săreau de gât şi făceau giubuşlucuri. Mama pregătea masa de zor. Pui fript cu usturoi, mămăligă caldă şi… nelipsitele noastre urzici. Alături se rumeneau la foc mic nişte clătite (piesa de rezistenţă a mamei) pe care le făcea doar în zile speciale. În bucătărie mirosea dumnezeieşte şi noi salivam pe lângă plită că deja flămânzisem sărind şi râzând cu Marian.

În sfârşit,  răstoarnă mama mămăliga şi ne chemă la masă. Masam plină cu bunătăţi de nu mai ştiai din care să iei întâi. Când a dat cu ochii de urzici văru-meu a izbucnit:

  • Titi, tu să nu mănânci urzici că te faci verde!

Frate-meu, ca un cameleon a luat imediat culoarea urzicilor.

  • Mariane, tu nu mai ai ce face? Nu-l mai minţi că ăla-i mic şi te crede! Lasă copiii în pace să mănânce. Titi, mamă, nu-l asculta, că râde de tine!
  • Nu râd, Titi, pe cuvânt! Dacă mănânci urzici te faci verde-verde şi râd copiii de tine.

Eu râdeam, tata râdea, mama se enervase, doar Marian avea o mină serioasă, menită să-l impresioneze de piticul de frate-meu. În fine, până la urmă ne-am potolit şi am început să mâncăm. Marian, uitând de sfaturile preţioase pe care le oferise cu câteva minute înainte s-a îndopat cu urzici de la mama. Doar bietul frate-meu făcea feţe-feţe şi nici măcar să guste nu a vrut. De atunci nu a mai mâncat niciodată urzici şi a extins restricţia pentru toate legumele verzi, de teamă să nu se înverzească. Nici faptul că văru-meu, cu mustrări de conştiinţă, l-a asigurat că doar a glumit, nu l-a mai înduplecat.

Timpul a trecut şi oricât am încercat să-mi aduc aminte reţeta mamei, nu am reuşit să fac niciodată urzicile aşa bune ca ale ei. Peste tot pe unde am fost le-am mâncat sub nenumărate forme şi niciodată nu mi s-au părut atât de bune ca-n copilărie. Până ieri, când inspiraţia a luat o ghioagă bună şi m-a pălit ca lumea peste urechea stângă de mi-am amintit! Hai să vă zic cum se fac, până nu uit iar!

119Luaţi ca o jumătate de kg de urzicuţe. Alegeţi de la cine le cumpăraţi, că s-ar putea să aveţi surpriza să fie pline de gunoi şi să vă săturaţi înainte de a le prepara. Sau le culegeţi lăstar cu lăstar singuri, dacă ieşiţi la plimbare prin pădure într-o zi atât de frumoasă de primăvară.

Curăţaţi urzicile şi le spalaţi bine-bine sub jet de apă. Ştiu că ciup şi e bine să folosiţi mănuşi de bucătărie când le curăţaţi, altfel riscaţi să vă alegeţi cu mâinile umflate şi băşicate de nu mai simţiţi nimic după aceea. Nu că nu ar fi sănătoase ciupiturile acelea. După ce le-aţi curăţat frumos de toate impurităţile şi de tulpinile groase le puneţi la fiert cu puţină apă, că ele sunt ude şi-şi lasă singure suficientă zeamă. Eu pun apa la fiert şi arunc urzicile în ea când clocoteşte. Le las câteva clocote, până încep să se fărâmiţeze uşor, apoi le dau deoparte şi le scot din apa în care au fiert. Apa nu o arunc, că o folosesc să termin reţeta.

Într-o strachină curată puneţi câteva linguri de făină de porumb (aveţi grijă să fie din cea măruntă) şi un pic de sare, urzicile fierbinţi le răsturnaţi deasupra şi le frecaţi bine-bine, până se omogenizează şi devin o pastă fină. Când nu se mai simte frunză de urzică, adăugaţi doi căţei de usturoi şi un cub de unt gras. Dacă le vreţi de post, înlocuiţi untul cu ulei. Uleiul de măsline sau de susan le dau o aromă de neuitat.

Amestecaţi şi de data aceasta bine, apoi puneţi cu polonicul câte puţină apa din cea în care au fiert urzicile, până compoziţia se desface ca o smântână mai groasă. Bine, bine, e verde, dar consistenţa asta este. Puteţi folosi blenderul dacă vă e mai uşor, vă asigur însă că nici cu lingura de lemn nu pierdeţi prea mult timp.  Când compoziţia este gata, se transferă într-o crăticioară şi se pune din nou pe foc, amestecându-se continuu până se fierbe făina de porumb şi se îngroaşă frumos. Se poate servi ca atare, cu ouă ochiuri deasupra, cu ceva caşcaval sau parmezan ras, cu mămăligă caldă sau cu lipii orientale fierbinţi, perfecte pentru o asemenea delicatesă. Sunt săţioase şi sănătoase, numai bune de combătut anemia şi astenia de primăvară. Ştiţi şi voi cât de bogate sunt în fier aceste trufandale ciupitoare!

Timpul de preparare e de cel mult o jumătate de oră din momentul punerii la fiert. Vă ia mai mult curăţatul, dar, dacă aveţi compania potrivită şi un vin bun alături, nici nu vă daţi seama când a trecut timpul!

Poftă mare şi sănătate maximă!

3 comentarii

Martie 22, 2015 · 11:52 am

Fapt divers

Un fapt divers.

Într-un cămin studenţesc o îngrijitoare s-a spânzurat de o chiuvetă. S-a urcat la cel mai înalt etaj, în cea mai îndepărtată cameră, a încuiat uşa şi şi-a pus ştreangul de gât. Asta după ce şi-a implorat angajatoarea să-i plătească salariul. Trei luni. Atât a lucrat zi de zi fără să primească un ban. Trei luni a venit în fiecare dimineaţă cu conştiinciozitate la serviciu, a măturat, a dat cu mopul, a şters praful, geamuri, gresie, parchet, a spălat wc-uri. Cu speranţa că, poate azi sau mâine patroana se va mili să-i dea şi ei un ban.

Trei luni de care a atârnat o mână de speranţe deşarte. Nouăzeci de zile în care s-a trezit cu speranţa că o să facă rost de bani să-şi vindece fata bolnavă. Nouăzeci de zile în care a vărsat mii de lacrimi şi a scris zeci de mesaje cu rugăminţi. Nouăzeci de zile în care speranţa ei a murit încet, încet, sufocată de nepăsarea femeii care se angajase prin contract să-i plătească salariu în urma muncii prestate. Nouăzeci de zile în care nici rugăciunile nu au mai avut ecou şi până şi îngerii şi-au astupat urechile să nu o mai audă plângând.

În ziua în care speranţa şi-a dat duhul, femeia nu şi-a mai găsit niciun rost în viaţă şi a ales să plece. La ce bun să mai facă umbră pământului dacă nici medicamentele copilului nu le poate asigura? La ce să se chinuie familia ei cu o gură în plus, cu un abonament pe mijloacele de transport în plus, cu haine, încălţări ce se rup şi se vor schimbate. La ce bun toate când viaţa ei nu mai avea niciun orizont?

Nu, nu trebuie să vă simţiţi lezaţi, nu trebuie să vă opriţi să vă întrebaţi nimic. La ce bun toate? E doar o întâmplare banală din lungul şir al întâmplărilor banale ce trec pe lângă noi în alergarea asta zilnică spre moarte.

Noi nu, nu alergăm spre moarte, fugim de viaţă. Muncim prea mult, vrem prea mult, ne zbatem să avem. Să avem case mai mari, bani mai mulţi, maşini luxoase, concedii în locuri exotice. Alergăm fără să privim peste umăr la viaţa ce trece pe lângă noi, privim doar înainte la vise prefabricate, ce ne amăgesc cu strălucirea lor şi ne fac să uităm întunericul din noi.

În jurul nostru lumea se-nvârte. Oamenii încă mai trăiesc viaţa aşa cum e ea, cu bucurii mărunte, cu dureri, cu disperare. Florile încă răsar, copacii înfrunzesc, păsările scot pui golaşi pe care-i învaţă să zboare. Se nasc copii. O mămică lăcrimează fericită când îşi vede prima dată pruncul după ore lungi de travaliu. O alta lăcrimează cu durere şi spaimă şi-nalţă o rugă aprinsă către cer-a aflat că fetiţa ei e bolnavă.  O bunică îşi plimbă nepoţelul de mânuţă în parc. El se zbate să scape de mâna ei, ar alerga după porumbei. Viaţa pulsează ritmic, ca o inimă mustind de sănătate.

Noi doar pretindem că trăim. Mergem cu încrâncenare înainte, tot înainte, vrem mai mult, tot mai mult, lucruri materiale, palpabile, cu care să ne mândrim. Ne folosim de oameni ca să ne atingem scopul. Oameni cu dureri şi bucurii mărunte, ce muncesc pentru noi pe o bucăţică de pâine. Pe câţiva lei ce îi ajută să poată pune o pâine pe masă pentru copii. Nu ne interesează viaţa lor măruntă, ne ţinem departe, să nu cumva să ne molipsim.

E greu cu oamenii ăştia, dacă apuci să le cunoşti durerile şi bucuriile ţi se lipesc de suflet şi nu mai scapi! Se ţin de tine şi cu dinţii, te trag înapoi, te fac să-ţi pierzi liniştea şi somnul, te epuizează. Te copleşesc cu nevoile lor multe, te sâcâie cerând ajutor, aşteaptă de la tine prea mult. Îţi pun piedică, te doboară, insistă, vor să te facă să uiţi de ce-ai plecat la drum. Nu apleci urechea la ei, nu trebuie să te laşi impresionat de veşnicele lor plângeri, trebuie să te ţii tare, să-ţi vezi de drum, să nu ajungi ca ei. Ei cedează uneori. E dreptul lor, îşi permit, sunt oameni mărunţi cu vieţi banale. Ce-ţi pasă ţie de ei? În jungla pe care ne-am creat-o cel mai puternic răzbeşte. Cel mai şmecher, cel mai dur, cel mai rece.

Când ne-am ales cu el? Cu acest întuneric din noi, cu deşertul din suflete, zic.

11 comentarii

Martie 20, 2015 · 9:24 am

Tradiţiile şi respectarea lor

Vreau să apuc să vă spun ceva înainte de a începe televiziunile să prezinte „tradiţionalul” măcel pentru „tradiţionala masă de Paşte”. Asta şi pentru că aseară ne-am trezit la uşă cu o cucoană care bălmăjea ceva despre comemorarea morţii lui Iisus şi m-am enervat deşi nu era cazul, că oricum am avut tensiunea mare toată ziua.

Scriam acum doi ani, la îndemnul cuiva, o poveste despre Iezi, miei, teamă. Despre felul în care ochii animalelor imploră îndurare de la oameni care-i privesc precum haitele de lupi flămânzi, fără nicio milă. Despre un masacru inutil comis an de an în numele „tradiţiei”. Pun între ghilimele cuvântul, pentru că este atât de uzitat şi atât de demonetizat, a ajuns atât de departe de înţelesul iniţial, că nici nu mai ştii ce înseamnă cu adevărat. Cum nu mai ştiu oamenii nici ce înseamnă sărbătorile pe care le marchează „tradiţional” cu chiolhanuri, băutură, chefuri şi beţii.

Să vă povestesc cum e cu tradiţia asta şi cu înţelesurile ascunse ale fiecărui gest făcut de cei ce încă mai păstrează tradiţia. Poate că nu degeaba sărbătorile aceastea marchează începutul şi sfârşitul cumva invers. Sunt oarecum legate de ciclul vieţii în natură. Multă lume ţine acum post, că aşa se face, fără să-şi dea seama că a mânca fără carne e doar o mică parte dintr-un ritual menit să primenească sufletele pentru a primi cum se cuvine bucuria unei sărbători unice.

În satele în care moda şi „civilizaţia” încă nu au pătruns adânc în obiceiurile ţăranilor, viaţa curge oarecum altfel, cu o oarecare religiozitate. Primăvara natura se trezeşte la viaţă, încep muncile câmpului, se curăţă pomii, se taie şi se sapă via, se curăţă grădinile pentru a primi răsadurile viitoare. Ies din ou pui pufoşi şi coloraţi de găină, bobocei de raţă, gâscă, se întorc berzele, toată natura e cuprinsă de o frenezie şi o poftă de viaţă ce se simte în aer.

Oamenii nu mai au timp de lenevit pe vatră, viaţa ce palpită afară îi cheamă şi-i molipseşte. Muncesc zi lumină, fără odihnă, deşi condiţiile sunt încă rele, vremea e rece, vântul aspreşte mâinile şi obrajii şi hainele atârnă greu în spate. Când se apropie Paştele toată gospodăria trebuie să fie pusă la punct, casa curată, proaspăt văruită, curtea, grădina, la fel. Se văruiesc pomii, gardurile, se repară ce mai e de reparat, se pregăteşte totul cu minuţiozitate ca pentru oaspeţi de seamă în zi de sărbătoare. Nu e uitată nici biserica, nu sunt uitaţi nici morţii. Se curăţă mormintele, se primenesc, se plantează flori, se curăţă crucile.

În săptămâna mare gospodinele nu mai pleacă la câmp, se ocupă de casă şi de pregătirea mesei de sărbătoare. După ce se lasă seara orice pregătire încetează şi primeniţi de sărbătoare oamenii merg la denie. Ascultă toate cele 12 Evanghelii, se roagă, aprind o lumânare şi retrăiesc patimile premergătoare morţii şi Învierii lui Iisus. Cu simplitate şi gând curat, nu cu infatuare şi falsă credinţă.

În joia mare se începe pregătirea bucatelor odată cu roşirea ouălor. Şi pentru această trebuşoară există un ritual pentru fiecare zonă în parte. Femeile trebuie să fie curate la trup şi gând, pregătesc din timp vopseaua sau frunzele în care vor colora în roşu ouăle. În roşu, pentru că aceasta este culoarea sângelui pe care Iisus l-a vărsat pe cruce. Nu verde, nu albastru, nu galben sau curcubeu. După ce le-a terminat de roşit, fără să deschidă gura, se toarnă apă neîncepută într-un lighean în care se pune un bănuţ strălucitor şi în care copilaşii trebuie să-şi spele obrajii. Apoi oul roşu, cald încă, este plimbat peste obrăjori, ca acesţia să fie rumeni, frumoşi şi sănătoşi tot anul, aşa cum este oul roşu de Paşte. În vinerea mare se arde cuptorul de pâine, se frământă colaci şi cozonaci, se pregăteşte pasca în zonele în care se face acest fel de mâncare, se pun oalele la fiert, se face drobul şi friptura ce va fi pusă pe masă.

Femeile gătesc toate aceste bunătăţi fără să le guste, pentru că e încă post. Dezlegare la frupt este abia în dimineaţa de Paşti, după ce au mers la Înviere, au luat lumină şi sfintele Paşti şi au împărţit întâi pentru cei duşi. Oamenii nu se duc la biserică să se înghesuie să ia lumină şi Paşte ca să se întoarcă repede acasă să se pună la masă, sau să fugă în club să se îmbete şi să se destrăbăleze după aceea. Se duc în straie noi întâi prin cimitir, să aprindă lumina pentru morţii lor, ca ei să apuce să se bucure în acelaşi timp de slujba de Înviere, să strige în cor „Hristos a Înviat!” „Adevărat a înviat!” şi se pătrundă de spiritul acestei învieri ca de o mântuire.

Nu se măcelăresc animalele pentru că aşa „e bine” să se mănânce de Paşte. Ci pentru că Învierea Domnului e o sărbătoare ce se merită marcată cum se cuvine. Mielul de Paşte este considerat de gospodar cel mai pur sacrificiu, demn de o masă împărătească. Se pregătesc bucate  pe care numai o dată în an le găseşti pe masa lui, coşul cu merinde este dus întâi la biserică, închinat Domnului, apoi se împarte pentru sufletele morţilor, abia după aceea omul îşi face cruce şi se aşează smerit la masă să guste din bucatele împărăteşti. Masa astfel pregătită are un soi de pioşenie, de religiozitate care o face cu adevărat de sărbătoare. Oamenii nu aleargă de bezmetici să caute miei pe care să-i privească cu plăcere murind, cu gândul la cheful de după. Pentru că masa de Paşte nu e chef, e reculegere, rugăciune, recunoştinţă, bucurie.

Trăim vremuri în care ni se comercializează sărbătorile. Până şi credinţa vine la pachet, după cum o plăteşti. Oamenii aleargă să umple masa ca şi cum ar veni sfârşitul lumii, fără să se întrebe măcar ce semnifică această sărbătoare. Cumpără miei ce sunt ucişi sub ochii lor pentru că aşa e bine, ţine post pentru că aşa trebuie, se înghesuie la ouă gata vopsite pentru că-i mai uşor, la pască şi cozonaci pe care-i comandă direct la chişcurile de pâine şi mai punctează o zi cu burta plină în ciclul vieţii. Toţi visează să petreacă sărbătorile în locaţii exotice sau în Bucovina, la pensiuni, fără să-şi dea seama că astfel pierd chiar esenţa sărbătorii, că deţinătorii de pensiuni, oricât i-ar ademeni cu respectarea tradiţiei, tot vor include prea mult comercial, ca să le ia banii.

De vreţi să simţiţi magia şi tradiţia acestei sărbători, mergeţi la ţară, oameni buni,  dacă aveţi unde. Care mai aveţi bunici puneţi în porbagaj câte ceva pentru ei şi faceţi-le o bucurie. Care nu mai aveţi bunici, poate aveţi rude ce au rămas acolo şi nu s-au „domnit” prea tare. Mergeţi la slujba de înviere cu ei, aprindeţi o lumânare la căpătâiul celor dragi duşi din astă lume şi staţi la masă împreună. Bucuraţi-vă că va aveţi unii pe alţii, bucuraţi-vă de sărbătoare, de poveşti, de amintiri. Pentru că va veni un sfârşit pentru fiecare şi atunci niciun proprietar de hotel sau pensiune, niciun turist întâlnit întâmplător, niciun amic de pahar nu va aprinde un muc de lumânare să vă lumineze calea. Paştele nu e concediu de petrecut oriunde în lume, nu e măcel şi burtă plină că aşa trebuie.  E o sărbătoare a regăsirii de sine şi de rădăcini, e o înviere din morţi, o înălţare.

9 comentarii

Martie 18, 2015 · 9:58 am

Despre adevăr

Era prin 1996, fiică-mea era în clasa a doua, băiatul încă la grădiniţă iar eu eram o tânără mămică copleşită de grijile cotidiene şi de traiul alături de un om pe care nu-l mulţumea nimic. Se apropia sfârşitul anului şcolar şi o mână de învăţătoare inimoase organizaseră o serbare deosebită la Casa Tineretului. Copiilor li s-a dat drumul mai devreme acasă să îşi lase ghiozdanele, să mănânce şi să se schimbe în haine de sărbătoare, ca apoi să se întoarcă la şcoală şi să plece cu toţii, încolonaţi, până la locul în care avea să se ţină serbarea.  A venit şi fiică-mea acasă, am pus-o la masă, am coborât şi am luat şi băiatul de la grădiniţă, apoi până i-am trecut pe rând la spălat, la îmbrăcat, am curăţat casa, bucătăria, am avut grijă să nu cumva să rămână haine împrăştiate ca să nu avem la întoarcere scandal cu nebunul, am căutat batiste, ridicat şosetuţe, i-am încălţat, a zburat timpul.

  • Hai mă, mami, mai repede, că se supără Doamna pe mine!
  • Lasă că nu se supără. Ce-are să se supere pe tine? Tu crezi că o să vină chiar toţi copiii odată?
  • Da, că ne-a spus! Trebuie să fim acolo la ora 2 fix!

  • Păi mai e un pic până la 2! Hai că adun şi astea şi mergem.

  • Dar nu ajungem la timp şi o să mă certe!

  • Lasă că-i spun că eu sunt de vină, nu tu. Să mă certe pe mine.

minciuna-sau-adevarAm plecat, într-un final. La ora 2 şi câteva minute am ieşit pe uşă. Până la şcoală am făcut cam un sfert de oră. Întârziasem deja prea mult, depăşisem un pic şi sfertul academic. Copiii erau aliniaţi frumos pe clase afară, pe trotuar, se pregăteau să plece. Pe margine părinţi şi învăţătoarele se agitau şi-i numărau. La clasa noastră învăţătoarea făcea spume.

  • În sfârşit, ai ajuns şi tu Alina! Au venit toţi copiii la timp, doar tu te-ai gândit să întârzii tocmai azi când ştiai bine că nu ai voie!
  • Te rog să nu o cerţi, Ionica, nu e vina ei, e a mea. Am avut un pic de treabă şi am întârziat.

  • Ştii ce, Luci? Nu mă interesează scuzele, trebuia să ajungă la timp!

  • Măi, dar nu-s scuze, acesta-i adevărul! Eu am ţinut-o să venim împreună,  nu e vina ei!

  • Ştii ceva? Fiecare are adevărul său. Eu ştiu că toată lumea a aşteptat după Alina care nu mai apărea. Şi nu-i corect! Trebuia să plecăm fără voi!

  • Păi şi de ce nu aţi plecat, vă ajungeam din urmă!

  • În fine, Alina a început să plângă de-a binelea, eu m-am amărât, învăţătoarea ei a mers cu nasul pe sus, supărată, tot drumul. Atunci m-a durut, mi s-a părut rea şi nedreaptă, mai ales că discuţia s-a purtat cu voce tare, de faţă cu toţi copiii, părinţii, celelalte învăţătoare. Apoi mi-am dat seama că femeia nu avea nicio vină. Ne judeca pe toţi cu aceeaşi măsură, nu ştia că pe noi ne aştepta iadul la întoarcere, dacă măcar un fir de praf ar fi fost găsit mişcat de la locul lui şi dacă mâncarea nu ar fi fost pregătită pentru prinţ, când ajungea peste o oră acasă, de la serviciu. Cum să spui unor străini aşa ceva? Mi-am înghiţit lacrimile, mi-am stins focul din obraji, am coborât privirea, mi-am luat băieţelul de mână şi am mers tăcută pe lângă convoi. Sinţeam că zeci de perechi de ochi mă condamnă şi totuşi am îndurat tăcută supliciul ăsta, pentru că le dădeam dreptate. Cu timpul m-am făcut un pic mai înţeleaptă şi am început să nu mai judec oamenii doar după aparenţe. Să am răbdare şi să nu generez discuţii neplăcute în public astfel încât cel vizat să se simtă lovit fără drept de apel.

    minciuna3De ce v-am povestit asta? Privesc în jur şi văd o grabă cel puţin bizară de a pune etichete şi a judeca oamenii, chiar fără a-i cunoaşte. Totul atât de ridicol şi de superficial, bazat pe părerea unuia şi altuia, pe măştile pe care anumite persoane le afişează în funcţie de interese sau dispoziţie!

    Ăla nu are nimic în cap, nu vedeţi ce pletos e, celălalt e un domn, are cravată, asta e o curvă, o cunoaştem noi, s-a încurcat cu bărbatul aleia de la doi- şi ce femeie ca lumea este nevasta lui, o gospodină desăvârşită,  au şi un copil!  Mai mare ruşinea!

    Uite ce femeie deşteaptă, nu vezi că ştie să-şi dea cu părerea despre orice şi are răspuns la orice întrebare?

    Ăsta e profesor bun, nu mişcă nici musca în faţa lui! Lasă că aşa trebuie să fie, copiii doar de frică învaţă!

    Politicienii ăştia sunt buni că ştiu să zâmbească frumos şi să promită numai lucruri mari, să facă viaţa să pară roz, indiferent cât de vânătă şi pe moarte ar fi.

    Ăla arată ca un schelet, n-are dinţi în gură, ba se mai uită şi strâmb, e un urâtul dracului, cum să ai încredere în el?

    Ia uite vecinul ce gospodar e, tot timpul duce gunoiul! Tu nu eşti în stare să faci nimic (doar să dai cu aspiratorul, să speli vasele, să cobori capacul de la toaletă ca un om educat, să pui la spălat, să întinzi rufe, să-i duci dimineaţa cafeaua la pat).

    Adevărul este unul singur, dar are totdeauna două feţe. Dacă nu stai să le analizezi pe amândouă, să te pui şi în locul celui pe care îl arăţi cu degetul şi-l acuzi, nu ai cum să ajungi să-l cunoşti în întregime. El se dezvăluie gol-goluţ doar oamenilor care au încredere, putere de înţelegere şi răbdare. Greşesc şi eu uneori vorbind înainte de a cunoaşte totul, dar totdeauna încerc să aflu tot şi să mă corectez. Niciodată nu mă încăpăţânez  să-mi impun punctul de vedere ca fiind universal valabil. Pentru că e doar un punct, o pată mică şi imperfectă pe retina umană, care, deşi din afară arată perfect rotundă, analizată cu atenţie are incredibil de multe colţuri.

    Nu-i bine să te avânţi, să dai verdicte şi să arunci cu pietre în capul celorlalţi.. Ai putea  fi surprins la final, când constaţi că adevărul e cu totul diferit de părerea pe care ţi-ai format-o privind superficial lucrurile.

     

    4 comentarii

    Martie 16, 2015 · 9:10 am

    Nervi de vineri

    Azi m-am trezit cu un sentiment ciudat, ca o durere surdă, doar anunţată. Acum mă doare capul, ochii, tot sufletul. M-am enervat de la prima oră şi am plecat de acasă cu părul încă ud, să nu mai aud ţipetele copacilor din părculeţul blocului. I-au ciopâţit, i-au mutilat în ultimul hal! Aveam lângă alee un arin tânăr, cu crengi plângătoare, l-au făcut praf. În faţa lui un tei falnic înflorea dumnezeieşte în fiecare primăvară. A rămas din el doar trunchiul negru, slut, ciuntit. Nimic nu au lăsat întreg, de parcă sunt juraţi să omoare tot ce întâlnesc în cale. Şi-mi vine să urlu, şi-mi vine să le tai mâinile cu drujbele cu care ciuntesc ei copacii, şi-mi vine să-i trimit la origini pe toţi peisagiştii lui peşte, pe toţi edilii capitalei asteia atât de murdare şi poluate, pe toţi posesorii de maşini care tremură de spaimă că la prima furtună o să le cadă un copac pe maşină.

    Muriţi, mă, că meritaţi! Tăind copacii nu faceţi decât să vă daţi singuri foc. Bucureştiul este oricum un oraş de stepă pus la răscruce de vânturi, lipsa copacilor nu va face decât să-l dărâme mai repede. Vă e teamă că o să vă cadă copacul în cap? Nu-i nimic, tăiaţi-l că mâine o să vă cadă direct blocul. Că nu mai are ce sta nici în faţa vânturilor, nici în calea poluării excesive.  Voi ăştia ce nu sunteţi în stare să faceţi doi paşi pe jos până la colţ să luaţi o pâine, vă meritaţi soarta! Să nu vă mai plângeţi de boli, să nu mai plângeţi că vă mor copiii de cancer, să nu vă întrebaţi de ce vouă vi se întâmplă atâtea nenorociri. Aveţi societatea, oraşul, mediul pe care le meritaţi pentru că voi le-aţi creat! Voi cu inconştienţa şi infatuarea voastră, voi cei ce vă credeţi domni cu maşini la scară, dar vă e lene să coborâţi patru etaje să vă duceţi gunoiul la ghenă şi îi faceţi vânt pe geam!

    Scriam dimineaţă că vinerea e ziua împăcării cu mine şi că se aşterne în sufletul meu o pace pe care cu greu o poate distruge cineva. De data asta mi-au distrus-o nişte oameni care nu merită nici măcar să fie numiţi aşa. Trăim în cea mai poluată capitală din Europa. În timp ce toate naţiile lumii se dau de ceasul morţii să protejeze măcar în ultimul ceas natura, la noi, nişte edili cu tărâţe în cap, susţinuţi de locuitori la fel de dăştepţi, se chinuie s-o distrugă mai repede. Nu vreau să mai aud pe nimeni plângându-se, pentru că nimeni nu ia atitudine. Toţi stau impasibili şi ridică din umeri. „Ceartă-te tu cu ei, luptă-te tu, că noi privim ca la circ, de pe margine!”  Tăcerea naşte monştri. Dacă oamenii îşi taie creanga de sub picioare nici măcar Dumnezeu nu-i poate salva de la distrugere. Degeaba vă ridicaţi biserici cu sutele, dacă distrugeţi biserica pe care şi-a ridicat-o Dumnezeu înainte de a vă crea pe voi.

    7 comentarii

    Martie 13, 2015 · 1:58 pm

    Vis pe un peron

    sursă imagine:fotodependent.wordpress.com

    sursă imagine:fotodependent.wordpress.com

    M-am visat pe o bancă-ntr-o gară. Era o zi strălucitoare şi senină, in jurul meu oamenii se grăbeau, fiecare către ceva, doar eu stăteam pe-o bancă şi admiram un câmp imens de floarea soarelui crescut pe peroanele gării. Niciun tren nu mai pleca, niciunul nu se întorcea, liniştea era deplină, până şi paşii grăbiţi erau fără ecou, ca şi cum oamenii călcau uşor, imponderabil, pe o pardoseală de vată. Florile mari, vesele, cu feţele rotunde, însorite, ridicate spre cer râdeau tăcut, graseind. În jur era verde mult, sănătos, soare, o căldură blândă de început de lume, pace şi zâmbet.

    Priveam cu ochii larg deschişi şi mă întrebam cum de-am nimerit în acea oază de linişte. Trecătorii, preocupaţi priveau în lături, niciodată în ochi. Nimeni nu vorbea cu nimeni, telefoanele nu existau, viaţa curgea cumva, ciudat pe lângă ei. Erau tineri toţi, oameni drepţi, în putere, copii subţiri, cu muşchi palpitând sub haine, o lume de oameni atletici, sănătoşi, un pic alungiţi, ca-n filmele ruseşti pe care ni le dădea televiziunea română odinioară. Chipurile senine aveau frunţi înalte, neumbrite de niciun gând.

    În mijlocul lor doar eu îmi ţineam obrazul în palmă, zâmbind florilor de soare şi odihnindu-mi picioarele obosite pe o bancă lângă intrare. La picioare îmi aşezasem o sacoşă mărişoară, aproape goală. Nu ştiu ce căram în ea şi chiar mă miram, privind-o, cât de disproporţionat de mare era pentru bagajul acela minuscul, ce-ar fi încăput într-o geantă de mână. Eram singurul zâmbet dintr-o gară tăcută din care nu mai pleca niciun tren dar era însorită cu sute de feţe rotunde de floarea soarelui. Simţeam cum creierul se relaxează uşor şi-şi leapădă una după alta fiecare grijă,  gând după gând. Coborau pe rând în pământul de sub tălpi, închideau ochii şi deasupra lor pământul se închidea simplu, ca şi cum acolo trebuia să le fie locul de la începutul lumii. Locul comorilor ascunse peste care paşii oamenilor calcă neştiutori şi nepăsători.floarea_soarelui_2-1400x1050

    Singurele feţe rotunde, singurul semn de viaţă sub un cer înalt de un albastru atât de clar că te dureau ochii privindu-l. M-am trezit zâmbind. E un semn, unul pe care-l aştept demult, cu teamă. Era normal să vină acum, când teama a dispărut şi a rămas liniştea.

    3 comentarii

    Martie 12, 2015 · 10:27 am

    Sunt iubire

    Am trăit şi-am fost iubire. Am iubit copilăreşte lumina zilei cu tot ce mi-a dezvăluit. Parfumul florilor nu-mi e străin, l-am sorbit cu nesaţ în primăveri târzii şi-n veri fierbinţi scăldate-n soare.

    Am iubit curat, adolescentin, când ochii mi-au ridicat perdeaua emoţiilor cu bătăi de inimă. M-am iubit mângâindu-mi cu ochii rotunjimi abia înmugurite şi-am iubit privirea limpede a unui băiat ce-mi zâmbea şi-mi zicea că se-nsoară cu mine când va veni timpul. Şi timpul n-a avut răbdare cu noi, l-a luat şi l-a dus pe drumul fără de-ntoarcere de unul singur. M-a chemat, o, da! Am plâns şi am rămas privind în urma lui. Mi-a fost teamă de întuneric, iubeam prea mult,  lumina zilei.

    M-am îndrăgostit apoi de un bărbat căruia-i tremurau mâinile când mă vedea. L-am iubit cu ochii, cu mintea, cu inima, cu mâinile şi trupul. Mi-a intrat în suflet cu zâmbetul strâmb şi emoţiile primei întâlniri. I-am iubit mâinile şi pielea sidefie, parfumată, înainte de-ai gusta buzele. Cu buricele degetelor am iubit-o. Am închis ochii, l-am atins şi sângele mi-a dat în clocot. Atunci mi-a intrat în sânge şi l-am purtat cu mine pretutindeni, în cutia pieptului, la adăpostul pleoapelor, sub amprente.

    esti-iubitul-mintii-inimii-si-trupului-meu-esti-pr_953064a8a63abbM-a iubit cu patimă. Mi-a iubit corpul cu mâinile amândouă şi ochii larg deschişi. L-a gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. M-am încolăcit ca o liană în jurul lui şi l-am iubit cu toată fiinţa. L-am gustat pe îndelete cu buze flămânde şi şoapte fără şir. L-am privit adânc în ochi şi mi-am umplut privirea de sufletul lui. Mi-am pus apoi iubirea la el în piept,  la adăpost.  Mi l-am făcut idol şi-am îngenunchiat cu fruntea-n ţărână să-i sărut tălpile. Ne-am iubit rotund, complet, cu fiecare fibră. Am refăcut , doar noi doi, întregul primordial.

    Are buze dulci, umede, parfumate cu ambră şi o tentă masculină de tutun. Miroase aţâţător a trup făcut pentru iubit şi are mâini de amant, făcute pentru mângâieri păgâne. Îi iubesc ochii, buzele şi zâmbetul,  fruntea cu picuri de rouă după ce facem dragoste, şi corpul întreg, celulă cu celulă.  Facem dragoste cu ochii larg deschişi, ca şi cum amprenta reţinută pe retină în clipele acelea ne-ar defini întreaga existenţă. Îmi odihnesc apoi ochii sub buzele lui, îşi odihneşte fruntea în palma mea.

    Dragostea-i în doi. În bătăi de inimă şi-n suflet, în ochi cu patimă şi-n trupuri flămânde ce nu se pot hrăni decât unul din celălalt, în felul în care omul de lângă tine te completează, în felul în care tu-l întregeşti. Nu ține de vârstă, de mușchi, de diete, de bani. Nu se numără în cât sex ai făcut și câți parteneri ai avut. Nu are nevoie de popularitate, de infatuare, de vorbe umflate. Nu are nevoie de public și aplauze. Iubirea omenească e cu aripi şi înălţare şi în acelaşi timp e ardere cu păcat. Nu poate trăi dacă nu arde cu flacără mare, încinsă. Când flacăra topeşte două suflete le face să devină unul singur şi le lipeşte pe veşnicie. Atunci când se stinge rămâne întregul. Niciodată nu o regăseşti la fel cu altcineva. E unică. Poţi crede că iubeşti de mai multe ori în viaţă, niciodată nu mai e, însă, la fel pentru că întregul nu-l găseşti decât într-un singur om. Nu-mi e teamă de trecerea timpului. Am un întreg. Sunt iubire, sunt ardere, sunt păcat. Şi nu-mi pare rău.

    4 comentarii

    Martie 10, 2015 · 10:39 am

    Ninsoarea, nunta şi izmenele miresei

    Mă angajasem, câştigam deja suficient cât să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decât să mă mărit? M-a mâncat … ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.

    Ăştia, bucuroşi că au pus mâna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape că trecuse demult de vârsta la care era considerat flăcău bătrân pe vremea aia şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nevoid să se lege la cap fără să le doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete între timp. Cununia civilă a fost în decembrie, urmând ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.

    Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvârşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lână, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara. Unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie. La cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mâneci raglan, tot tacâmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. Uite aşa a împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.

    Trec sărbătorile, cu o căldură ireală pentru perioada aceea din an, mă gândeam că totuşi nu o să fie prea frig şi vremea ţine cu mine, până în sâmbăta nunţii. După o zi cu soare strălucitor şi temperaturi pozitive, se pune peste noapte o ninsoare ca-n poveşti. Eu, mă bucur ca un copil şi acum când ninge, dar atunci! Am stat toată noaptea afară, în mijlocul ninsorii. Fusesem şi eu la o coafeză de la Gruia care îmi trântise nişte sarmale de zile mari în cap şi făcuse din părul meu lung un coc demn de cartea recordurilor şi nişte zulufi lungi de care s-a ales praful după ce i-am udat. Peste noapte am dormit la frig, că nu aveam dreptul la cameră încălzită decât dacă dormeam cu lăutarii, aşa că dimineaţă, până m-am încălzit am crezut că rămân fără dinţi. Dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea,  nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.

    Mi-am tras dresul meu de Sibiu, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Fugi la adăpat, mai joacă un pic, fugi şi ia moşii, mai joacă un pic, fugi să iei naşii, aleargă după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat până am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, obraji roşii îmbujoraţi natural, totul perfect.

    Şi ajungem la biserică… Unde era un frig de crăpau pietrele şi plângeau sfinţii pe pereţi. Mireasa, doar în rochie, ginerele în costum. Cum să stăm cu paltonul pe noi în faţa altarului? Restul lumii cu cojoace şi blănuri groase.  Preotul, trist (habar nu am de ce avea figura aia suferindă şi sobră tot timpul) şi prea dedicat, a ales să ţină slujba întreagă şi să rostească rar şi răspicat toate cuvintele, că de, era prima nuntă din an, familia mirilor era dintre cele mai respectate din sat, naşii domni de la oraş, mari mahări în judeţ. Şi el cânta, eu tremuram, lumânările fumegau dar nu dădeau nicio căldură, eu tot tremuram şi mai aveam un pic şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mâinile, îmi clănţăneau dinţii în gură de, dacă nu aş fi strâns bine din ei, aş fi acoperit cântarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.

    pozaNici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă! Eram pe jumătate congelată. Ajungem acasă, alte ritualuri, altă aşteptare în frig. Toată feeria dispăruse. Făcuseră oamenii pârtii, zăpada era murdară şi cenuşie acum, tristă sub stratul de noroi pe care-l tot adăugau picioarele nuntaşilor. Eu tremuram, mâţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă.  Când am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mai ies afară deloc şi nunta nu putea continua fără mireasă. Mă lipisem de soba de teracotă şi nu mai voiam să ies din casă decât cu ea în braţe. Ar fi fost culmea să dărâme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea, vă daţi seama.

    Atunci a intervenit în scenă soacră-mea (care-şi vedea toată munca dusă pe apa sâmbetei) şi a scos din dulapul de haine o mândreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune în dulap. Aşa era pe vremea aia, când reuşeai să găseşti lenjerie de corp, făceai provizii pentru doi-trei ani, că nu se ştia când mai aveai ocazia să vezi obiectele alea în magazin. Zice: „Ia şi-mbracă-te.” Zic: ” Cu izmene? Să râdă lumea de mine?” „Lasă că nu râde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine”. Ştiţi ciorapii ăia tricotaţi, gri, ce se prind cu jartele de elastic pe care-i poartă babele şi azi? Din ăia mi-a pus la dispoziţie. „Nici vorbă!” „Ia-le când îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mâinile, că nu am muncit atât cu pregătirile, să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu.”  Îmi scoate şi cămaşa de corp aferentă şi iese.

    Stau eu, mă gândesc, analizez situaţia şi până la urmă mă îmbrac, ce să fac. Dezbrac paltonul, rochia, dau jos şi dublura de finet şi îmbrac întâi cămaşa de corp. Mă îmbrac la loc, strat cu strat, ca ceapa, apoi trag izmenele direct peste dresul meu nou de Sibiu. Mi-a fost frig să-l mai dezbrac. Şi genunchii mi s-au încălzit instantaneu! Frate, cât de mult pot face nişte izmene de bărbat la timpul potrivit! M-am încălzit, am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine până când i s-a pus pata proaspătului meu soţ că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atâta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decât dimineaţă, când a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atâta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?

    26 comentarii

    Martie 7, 2015 · 11:34 am

    Rugăminte

    Bună dimineaţa, prieteni!

    În dimineaţa asta vin cu o poveste care nu-i a mea şi o rugăminte.

    „Numele meu e Ensaf Haidar, iar Raif e soțul meu. Anul trecut a fost condamnat la 10 ani de închisoare și 1.000 de lovituri de bici pentru ”insulte aduse islamului”. Singura crimă pe care a comis-o a fost că și-a exprimat părerea pe un blog. Raif e un om pașnic și un tată iubitor. Eu și cei trei copii ai noștri îi simțim lipsa enorm și ne temem pentru viața lui.”

    Cu toţii suntem bloggeri şi rândurile noastre pot fi citite de oameni din toată lumea, lucru ce ne face să fim un pic mândri, dacă e să stăm să judecăm drept. Nu numai acesta este avantajul blogului, ci şi faptul că poţi afla poveştile oamenilor din toată lumea, poţi citi ştiri în timp util, poţi vedea dincolo de ceea ce lasă autorităţile unui stat sau altul să se vadă, sau pe care televiziunile de ştiri de la noi (că presa scrisă a dispărut ca măgarul în ceaţă) aleg să ni le îndese pe gât. Suntem o comunitate şi pentru mine această comunitate a făcut extrem de mult. Simt că am prieteni pretutindeni şi nu de puţine ori, ajutorul de care am avut nevoie a venit de la voi, chiar dacă nu am îndrăznit să-l cer. Voi aţi ştiut citi printre rânduri şi oferi un umăr pentru plâns, o vorbă caldă şi-o batistă. Unde nu mai pui că noi chiar suntem liberi să ne exprimăm orice părerea aici, sau în orice spaţiu virtual şi numai Dumnezeu ştie câte grozăvii am putut citi de-a lungul timpului.

    Dar sunt ţări în care oamenii nu au acest drept. Ţări în care, dacă alegi să-ţi exprimi opiniile personale, rişti să-ţi pierzi viaţa. Şi sunt oameni care, cu toate astea, o fac. Pentru că trebuie să se ştie, pentru că s-au săturat de nedreptăţi şi de pumni în gură, pentru că au curaj. Acei oameni au familii pe care nu numai că le pot pierde, ci le pot condamna după aceea la o viaţă de mizerie, care vor fi privite cu neîncredere şi hăituite. Şi totuşi aleg să spună.

    Undeva în Arabia Saudită, un om a ales să scrie. Şi a ajuns la închisoare, condamnat ca ultimul dintre criminali. Riscă pedeapsa cu moartea pentru că scrierile lui sunt considerate jignitoare pentru statul islamic. Are acasă o soţie  îngrozită care încearcă prin orice mijloace să-l scape şi trei copii. Vin la voi cu rugămintea de a le da o mână de ajutor. Nu e greu.

    Femeia are nevoie de sprijin pentru a sensibiliza autorităţile germane să-i acorde sprijin. Viaţa soţului ei depinde de cât de repede ne mişcăm noi, de felul în care alegem să trecem mai departe, sau să ne oprim pentru o clipă să ne arătăm interesul. Eu am semnat. Pentru că nu suport să văd oameni hăituiţi. Pentru că vreau o lume în care oamenii să fie liberi să-şi spună oful. Să fie liberi să viseze. Vo răg s-o faceţi şi voi. Durează extrem de puţin. Şi daţi mai departe. Poate astfel acordăm unui om şansa la viaţă. E mare lucru!

    https://secure.avaaz.org/ro/free_raif_badawi_loc/?bqWpUcb&v=54857

    2 comentarii

    Martie 6, 2015 · 6:39 am

    Viaţa în rezervă

    Aş bea o cafea. Acasă ar fi fost primul lucru pe care l-aş fi făcut. Aş fi coborât din pat pe partea stângă (totdeauna cobor pe stânga), aş fi încălţat papucii moi şi pufoşi, aş fi agăţat din mers halatul brodat cu flori de cireş şi păsări paradis cu pene lungi, verzi, l-aş fi înfăşurat strâns peste pijama şi aş fi pus ibricul pe foc. Între timp mi-aş fi aprins prima ţigară şi aş fi savurat cu nesaţ primul fum. L-aş fi păstrat o vreme în plămâni, l-aş fi plimbat prin nări cu încetineală şi i-aş fi dat drumul uşor printre buze, privind la jarul rotund ce muşcă lacom din foiţa subţire. Aş fi adulmecat cu nesaţ aroma fierbinte şi amară a cafelei proaspete, aş fi pus-o în ceaşcă de porţelan, m-aş fi aşezat în faţa ferestrei larg deschise, aş fi pus-o în faţa mea pe pervaz, mi-aş fi odihnit coatele lângă ea şi aş fi îmbrăţişat cu privirea fiecare copac al livezii. Totdeauna îmi beau cafeaua din ceaşcă de porţelan fin, ca ducesele ce se răsfăţau pe vremuri între dantelele patului, calde şi parfumate după o partidă de amor.

    Cred că asta am fost în cealaltă viaţă, o ducesă răsfăţată cu bonetă de dantelă fină peste buclele blonde, sau curtezană cu pielea translucidă şi sâni grei iţindu-se obraznici de sub corsetul prea strâns. Sigur nu am fost contesă, acestea aveau un fel trufaş de a privi în jur şi a judeca tot ce le înconjoară ce mie mi-a lipsit totdeauna. Erau frigide, până şi aerul îngheţa în jurul lor. În jurul meu trebuie să se fi făcut căldură, oamenii ar fi roşit şi ar fi avut tendinţa să-şi scoată măştile şi hainele de prisos, ar fi tânjit să se adape de la buzele mele, să muşte din fructul oprit al mărului din sân, ar fi tânjit să-mi ridic un pic poalele crinolinei, să-mi zărească măcar pentru o clipă glezna. Am glezne fine, abia conturate, din care pulpele urcă albe, cu rotunjimi ce-mbie la păcat. Nu, nu aveam cum să fiu contesă.

    Vreau acasă. Aici, dimineţile sunt toate la fel. Mă trezesc mult înaintea zilei şi-o aştept privind întunericul răbdătoare s-o văd deschizând ochii în zare. Sunt zile în care-i are albaştri, alteori cenuşii, sunt zile în care-i are de culoarea plumbului topit şi zile în care-i are umbriţi de nori albi, pufoşi. Dimineaţa nu se plictiseşte niciodată, ea are nemărginirea la picioare! Vine şi trece ca o boare, străbătând pământul, văzând aceleaşi peisaje în continuă schimbare în fiecare zi. Oameni vechi- obişnuiţi, oameni noi- proaspeţi, muguri noi- fragezi, frunze vechi- galbene,  morminte noi- reavăne. În închisoare sunt gratii la ferestre, spitalul are gratii la ferestre, casele au gratii la ferestre. Oamenii trăiesc îngrădiţi, cu teamă, cu sfială. Teamă de evadare, de sinucidere, de hoţi, de viaţă. Oameni-şi ridică ziduri şi-şi îndrădesc ferestrele. Le acoperă apoi cu perdele pline, înflorate, să-şi lase iluzia frumosului. Dimineaţa pătrunde prin ele filtrată, cu dungi verticale ca uniforma puşcăriaşilor, ca pijamaua bolnavilor. Privesc de după ele cu suspiciune la viaţa ce freamătă vie. Afară se trăieşte, păsările întind aripile şi zboară, explorează înaltul şi se lasă duse pe aripi de vânt acolo unde noi nici nu mai ştim visa. Aripile au pene colorate, mâinile noastre sunt golaşe, moi, neputincioase. Degeaba le întindem, nu putem zbura. Şi apoi, ne-am îngrădit viaţa, şi de ne-ar înălţa, s-ar opri între ziduri închise.

    Orele mici au început să crească. Întunericul s-a înmuiat, lasă ochiului posibilitatea de a zări lumea prin cenuşiul din ce în ce mai pal. Felinarul de la colţul clădirii încă mai clipeşte palid. Deasupra lui un corocoduş costeliv îşi îndoaie crengile firave sub vântul furios. E primăvară nouă şi iarna dă semne că nu se vrea dusă. Cerul e întunecat şi rece ca ochii unui om ce-a pierdut orice nădejde şi umblă prin lume gol, fără nicio bucurie. Mă mişc puţin, doar cât să simt că mă dor toate ligamentele,  toţi muşchii, toate oasele. Mă doare fiecare gând. Mâna stângă mi-a înţepenit pe lângă corp. Stă prinsă cu un ac şi un tub lung de un stativ pentru perfuzii. Din punga cu lichid picură ritmic un ser incolor ce-mi coboară în vene şi se amestecă cu sângele fierbinte, ca să mi se plimbe arar prin tot corpul. Închid ochii şi mă gândesc la câtă viaţă clocotea în mine acum o săptămână. Atât a trecut de când viaţa mea a luat curba asta periculoasă şi m-a aruncat în prăpastie. Şapte zile şi şase nopţi de când am aflat că inima mea nu-i atât de puternică pe cât credeam. O săptămână de când m-a trădat, s-a făcut bucăţi şi m-a condamnat la patul ăsta incomod de spital. Întorc capul cu greu şi privesc pe fereastră până mi se umezesc ochii şi-mi înţepeneşte gâtul. Apoi îmi prind privirea de tavan. Am găsit acolo două puncte negre, două urme murdare lăsate probabil de muştele din vara trecută. Mă agăţ cu toată forţa de ele şi mă legăn ore în şir ca o maimuţă tristă pe o liană din junglă. Nu pot citi, liniştea din rezervă e spartă doar de paşii grăbiţi ai asistentelor de pe hol, de râsul infirmierelor atunci când fac zgomotos curăţenie, de sirena salvării de străbate sinistru prin tocurile ferestrelor. Îmi aud sângele curgându-mi în valuri prin urechi şi parcă simt cum creierul mi se lichefiază şi-ncepe să curgă, să umezească perna cu pasta lui gălbuie de neuroni morţi. Dacă o să mai stau mult aşa o să pot căuta chiriaşi pentru spaţiul rămas liber sub ţeastă.Simt fizic cum dura mater se întinde şi se netezeşte, strângându-se încet până devine un punct. Un punct negru pe un tavan alb. Clar, trebuie să scap de aici cât mai repede posibil, altfel o să fiu nevoită să-nu deschid patinoar pe creier, că ar fi păcat să nu-l folosesc având în vedere cât de neted şi lucios ar deveni. M-aş alege cu ceva bani, nu? Sigur aş face mai mult ca din scris!

    Doamne, greu se prelinge timpul! Ca picurii din perfuzia care-mi ţine mâna imobilizată de am şi uitat c-o am! Dacă nu mi-aş simţi-o atât de rece, chiar aş renega-o. Ce-aş mai bea o cafea!  Nu am voie. Nici ţigară nu am voie deşi-mi ard buzele după una. De m-aş putea ridica din pat, aş găsi eu prilejul să trag măcar un fum. Un ultim fum, cât să-mi pot lua adio de la o iubire. Cum să pleci aşa, fără să ai ocazia să-ţi iei adio?  Cică inima mea obosită nu le mai suportă. Prostii de-ale doctorilor! Doar nu beau cafeaua cu inima! Mi-au interzis tot ce-i plăcut în viaţă. Nu am voie nici măcar emoţii, gata. Cică s-a terminat cu bătăi din inimă vesele, cu fiori şi înfiorare. Acum inima trebuie să bată doar egal, liniar, astfel încât aparatul de care mă ţin legată să nu înregistreze nicio abatere de la normal.

    Vine doctorul la vizită, îi aud paşii pe culoar. Sunt mulţi paşi, vine cu studenţii după el să mă studieze ca pe o minune. „Doctore, nu-mi place mă să mă expui aşa, ca pe o gânganie prinsă cu boldul în insectar la muzeul Antipa! Dă-i afară şi stai doar dumneata de vorbă cu mine!”  Aşa i-am zis ieri şi el a râs zbomotos, privindu-mă pieziş. „Da ce-am zis, frate, de eşti aşa amuzat? Nu am dreptul la intimitate dacă stau cu pieptul deschis şi inima la vedere?”  „Haideţi, doamna Dinu, că nu fac niciun rău, învaţă şi ei!” Auzi, învaţă pe mine! „Da ce-s eu omule, cobai? Dacă-s bolnavă nu mai am dreptul la intimitate, trebuie să mă dezbrace din priviri şi să mă disece orice puşti cu caş la gură?” Uşa se trânteşte de perete şi-l văd cum se apropie ca o vijelie de pat. „ Bună dimineaţa, doamnă! Cum ne simţim azi?” „Habar n-am cum te simţi dumneata! Eu, ca dracu’! Aş omorî pentru o ţigară şi-o cafea!” Râde. Al naiba ipocrit! De parcă eu nu ştiu că el a terminat deja jumătate de pachet de când a început tura! „Ce râzi doctore, te pomeneşti că dumneata nu fumezi, nu bei cafea, nu faci sex! Eşti călugăr!” „Eu am voie, dumneata nu mai ai, gata! Dacă vrei să trăieşti s-a terminat cu cafeaua şi ţigara. Îţi mai dau voie sex din când în când, dar doar aşa, bătrâneşte, fără efort!” „Îmi dai voie pe dracu’! De parcă trebuie să-mi dai dumneata voie! Faci pe lupul moralist, te cunosc eu. Ai impresia că acum trăiesc? De ce vreţi voi, doctorii,  să ne îngropaţi înainte de vreme?”  Îi aud pe ăia mici chicotind înfundat. „Voi ce râdeţi, mânjilor? Ca mâine vă văd la fel de sadici!” Unul din ei scapă un hohot. „Râzi tu, râzi, Harape! Da pe madam Dinu nu o s-o mai prinzi de cobai pe la uşa ta! Râzi cât mai poţi!” Stau înşiraţi unul lângă altul pe lângă perete, ca la reprezentaţie. Nu îndrăznesc să se apropie prea tare. Muşc. „ Hai că e bine, madam Dinu. Încă vreo trei zile şi eşti ca nouă!” „Ca nouă, doctore… nu nouă. Eu aş fi vrut să mă dau mare, să mă scot direct din cutie, să zică lumea : ia uite la madam’ Dinu ce s-a schimbat! A întinerit de tot, poate lua viaţa de la capăt!” „Păi trebuie să iei viaţa de la capăt, madam! Că începi o viaţă cu totul nouă!” „Da, una în care nu-mi mai dai dumneata voie să mă bucur de nimic. Păstrează-ţi viaţa nouă, n-am nevoie de ea. E mai bună a mea, veche, cu toate tabieturile şi asperităţile ei!” „Aia o să te omoare, cucoană şi eu nu o să te mai pot salva!” „Mare pagubă-n ciuperci!”

    Gata vizita pe ziua de azi. Doctorul şi-a atârnat stetoscopul de gât, şi-a adunat cârdul de studenţi şi a ieşit. Au plecat spre alt cobai uman. În rezervă s-a făcut linişte. Acum o să vină infirmiera cu o cană de ceai mirosind a spălătură de vase şi cu o supă strecurată. Apă chioară. Mă uit pe geam. S-a luminat de tot afară. E trist, vântul nervos scutură un nor. Ninge. Iarna nu se vrea dusă. Închid ochii. Aş vrea o carte, mi-ar plăcea să pot citi. Nu pot, mi-am spart ochelarii când am căzut. Atunci când inima mea s-a oprit câteva minute şi sufletul s-a înălţat să dea mâna cu Sfântul Petru. He, he! Ce farsă le-am făcut! Se agitau în jurul meu ca titirezul. Mie-mi era bine. Nu mă mai durea nimic, tot ce era suferinţă încetase. Era doar lumină şi zbor.  Acum mă dor până şi gândurile. Gem uşor încercând să mă mişc. O să prind rădăcini în patul ăsta. Uşa se trânteşte din nou. „Neaţa, madam Dinu! S-a întors iarna, ai văzut? Hai, ia de aici un ceai fierbinte, să-ţi încălzeşti sufletul!”

    4 comentarii

    Martie 5, 2015 · 10:17 am

    Azi

    Azi am o mie de gânduri
    ce se vor plânse,
    o mie de doruri
    ce se vor spuse,
    o mie de lacrimi
    ce se vor şterse, 
    o mie de vorbe
    ce rămân mute.

    Azi sunt un abur
    rătăcind pribeag 
    peste muguri noi
    sub soare rece
    pe cer înalt. 
    Sunt copac bătrân
    bătut de ploi.
    Crengile-mi au dor
    de lăstari ce-au uitat
    să-nmugurească.

    Azi,
    o mie de stele oarbe
    plâng pitite
    sub un cer de cenuşă
    ce-a lăsat hoinară
    o răsuflare de gheaţă
    să mângâie
    şi să ardă
    îndrăzneala timpurie
    a florii nou-născute.

    Azi am gânduri,
    doruri,
    lacrimi,
    tăceri.
    Cuvintele
    nu se mai vor spuse.

    IMG_1348 - Copy IMG_1325 IMG_1340 Fotografie-0412

     

    2 comentarii

    Martie 4, 2015 · 8:04 am

    Prima marţi de martie

    A venit şi martie şi a început deja să treacă precum un marfar lung, ce ţi se prelinge prin faţă, vagon cu vagon, în timp ce aştepţi, de-o veşnicie56, la barieră. Opreşti că-i bariera pusă şi ai impresia că ai fi putut trece de zece ori înainte de-a apărea locomotiva, apoi se perindă prin faţa ta, cu încetineala melcului, poc-poc, poc-poc, vagon cu vagon, care plin, care gol, parcă toate la fel, parcă diferite. Te uiţi în dreapta, nu-i vezi capătul, te uiţi în stânga, la fel şi ai senzaţia că nu vei mai pleca în veci de acolo, din faţa barierei aceleia ce-ţi opreşte mersul şi-ţi reduce orizontul la curgerea monotonă a vagoanelor vechi şi obosite. Da, mai sunt şi unele proaspăt vopsite, care-ţi iau ochii, dar dincolo de ele viaţa curge fără tine, se zbate de maluri ca o apă limpede de munte, te cheamă, zboară. Şi dintr-o dată a trecut şi ultimul vagon, bariera s-a ridicat şi tu răsufli uşurat în timp ce traversezi calea ferată şi descoperi trist că dincolo de ea lumea e la fel de cenuşie ca cea lăsată în urmă iar aşteptarea a fost totuşi prea scurtă. Nu ai avut timp să priveşti cu atenţie fiecare vagon, să vezi de unde vine şi unde se duce, al cui e, ce comoară duce în spate.

    Trec zilele una câte una, triste, anoste, cenuşii şi noi batem nerăbdători din picior, privind peste ele, la următoarea zi, următoarea lună, la viaţa de dincolo de ele, care ne aşteaptă şi ne cheamă. În nerăbdarea noastră nu reuşim să reţinem mai nimic din ziua de azi, cea în care aşteptăm la barieră ca încă o noapte să ne despartă de următoarea care va veni cu încărcătura ei şi va trece pe lângă noi fără să ne atragă atenţia, pentru că noi nu avem ochi decât pentru cealaltă, de după asta. Mereu următoarea. Zi, săptămână, lună, viaţă. Într-o zi va trece ultimul vagon şi va duce cu el ultima zi, ultima oră, ultima secundă. Vom rămâne în faţa infinitului, cu un bagaj atât de sărac încât ne vom uita miraţi, cu milă la el şi ne vom dori să ne putem întoarce să luăm de la capăt viaţa.

    Am trecut peste weekend, a fost 1 Martie cu mărţişoare, ghiocei şi zambile parfumate fete frumoase, zâmbete, guguştiuci. La rubrica meteo prezentatori cu zâmbete largi, smălţuite ne repetă obsesiv că-i prea cald pentru luna martie, ireal de cald, mult peste mediile multianuale. WordPress m-a anunţat că aniversăm 4 ani de când suntem împreună. Pe atunci primăvara era rece şi timidă, o vesteau doar guguştiucii pe la colţuri.

    S-au dus deja patru primăveri aici. Unde s-or fi dus? Mi-a mai albit părul (mă şi mir că a mai avut cum). Mi-au mai obosit ochii, mi-a mai dispărut zâmbetul, am adunat un ciubăr în plus de lacrimi, am mai lăsat în urmă o parte de viaţă, am pierdut oameni, am cunoscut oameni. Oameni buni de pus la rană, oameni cu tristeţi şi dureri surori gemene cu ale mele. I-am primit în viaţa mea cu uimire şi căldură, au adus cu ei lumină. Oameni răi, ascunşi, cu priviri piezişe, ce stăteau în umbra unor vorbe meşteşugite şi dulci, ca nişte păienjeni cu picioare lungi şi păroase, ce-şi întind plasa într-un colţ şi aşteaptă nemişcaţi, răbdători ca nefericita muscă să se apropie prea mult, atrasă de dulceaţa firelor lipicioase. Pentru ei am mai pus câte o piatră în zid, câte un lacăt pe uşa sufletului.  Am mai vindecat nişte răni de suflet, am căpătat altele noi, trandafirii, pulsând de viaţă. Încerc să le acopăr, sângele aburind dă încă pe afară. Mă amăgesc şi-mi spun că-i bine, că asta e dovada că trăiesc.

    Ieri a fost baba mea. M-am alintat şi m-am minţit spunându-mi că e frumoasă ca mine. Ea a fost frumoasă, însorită şi caldă, eu am rămas doar babă. A trecut cum trece tot ce-i frumos în viaţa asta, mult prea repede şi mult prea uşor. Azi plouă din nou. Furios, repezit, trist. Ne-am întors (a câta oară?) la ploaie. Umezeala îm pătrunde în oase, se insinuează şerpeşte în suflet şi-mi apasă pieptul. Mi-e grea, nu mă lasă să respir.

    Ascult Vama Veche. Mi-e dor de mare. Vreau o pauză. Una lungă, să mă aşez turceşte pe un mal de viaţă, să cercetez cu atenţie încărcătura fiecărui vagon ce-mi trece prin faţă. Să-mi spun: ăsta e plin de grâu, ăsta duce resturi, uite câte maşini, ăsta e plin cu oameni. L-aş opri pe cel cu oameni. I-aş pune să-mi povestească, să-mi încrustez pe creier povestea fiecăruia apoi să-i las să plece. Aş păstra din fiecare câte o bucăţică de suflet lipită de povestea încrustrată în mine. Le-aş desena pe rând câte un zâmbet larg şi-o lumină jucăuşă în ochi, să nu mai umble prin viaţă trişti şi încruntaţi. Să vadă frumosul şi să fie frumoşi, să nu umplă de bale tot ce ating.

    Am terminat cafeaua. Mă duc să-mi fac alta. S-a oprit şi ploaia, soarele încearcă să străpungă norii cu suliţa unei raze. Poate că ziua-i totuşi frumoasă. În grădiniţă, mierla-şi adună veselă beţe pentru cuib. Hai să vă dau o cafea aromată şi fierbinte. Vouă v-o las amară, eu o beau dulce, că viaţa-i oricum prea amară. Să ne fie ziua perfectă.

    13 comentarii

    Martie 3, 2015 · 8:47 am

    De 1 Martie

    Am citit undeva că o legendă germană spune că, după ce a terminat de creat lumea, Dumnezeu a trimis zăpada la flori, să împrumute culori. Nicio floare nu a vrut să-i dea din culoarea ei, doar gingaşul ghiocel i-a oferit din albul lui. Drept răsplată, Dumnezeu i-a dat darul de a vesti primăvara.

    E 1 Martie. Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, caldă şi însorită, cu bucurii şi fericire. Să vă dea Dumnezeu doar soare pe drumul vostru! Şi pentru că azi e ziua mărţişorului şi aici spaţiul e de aşa natură, că nu pot oferi mare lucru, vă ofer un mărţişor muzical inedit. Am pus în el tot sufletul meu, aşa peticit cum este el. Să vă fie cu căldură pe interior!

    15 comentarii

    Din categoria Uncategorized