Prima marţi de martie

A venit şi martie şi a început deja să treacă precum un marfar lung, ce ţi se prelinge prin faţă, vagon cu vagon, în timp ce aştepţi, de-o veşnicie56, la barieră. Opreşti că-i bariera pusă şi ai impresia că ai fi putut trece de zece ori înainte de-a apărea locomotiva, apoi se perindă prin faţa ta, cu încetineala melcului, poc-poc, poc-poc, vagon cu vagon, care plin, care gol, parcă toate la fel, parcă diferite. Te uiţi în dreapta, nu-i vezi capătul, te uiţi în stânga, la fel şi ai senzaţia că nu vei mai pleca în veci de acolo, din faţa barierei aceleia ce-ţi opreşte mersul şi-ţi reduce orizontul la curgerea monotonă a vagoanelor vechi şi obosite. Da, mai sunt şi unele proaspăt vopsite, care-ţi iau ochii, dar dincolo de ele viaţa curge fără tine, se zbate de maluri ca o apă limpede de munte, te cheamă, zboară. Şi dintr-o dată a trecut şi ultimul vagon, bariera s-a ridicat şi tu răsufli uşurat în timp ce traversezi calea ferată şi descoperi trist că dincolo de ea lumea e la fel de cenuşie ca cea lăsată în urmă iar aşteptarea a fost totuşi prea scurtă. Nu ai avut timp să priveşti cu atenţie fiecare vagon, să vezi de unde vine şi unde se duce, al cui e, ce comoară duce în spate.

Trec zilele una câte una, triste, anoste, cenuşii şi noi batem nerăbdători din picior, privind peste ele, la următoarea zi, următoarea lună, la viaţa de dincolo de ele, care ne aşteaptă şi ne cheamă. În nerăbdarea noastră nu reuşim să reţinem mai nimic din ziua de azi, cea în care aşteptăm la barieră ca încă o noapte să ne despartă de următoarea care va veni cu încărcătura ei şi va trece pe lângă noi fără să ne atragă atenţia, pentru că noi nu avem ochi decât pentru cealaltă, de după asta. Mereu următoarea. Zi, săptămână, lună, viaţă. Într-o zi va trece ultimul vagon şi va duce cu el ultima zi, ultima oră, ultima secundă. Vom rămâne în faţa infinitului, cu un bagaj atât de sărac încât ne vom uita miraţi, cu milă la el şi ne vom dori să ne putem întoarce să luăm de la capăt viaţa.

Am trecut peste weekend, a fost 1 Martie cu mărţişoare, ghiocei şi zambile parfumate fete frumoase, zâmbete, guguştiuci. La rubrica meteo prezentatori cu zâmbete largi, smălţuite ne repetă obsesiv că-i prea cald pentru luna martie, ireal de cald, mult peste mediile multianuale. WordPress m-a anunţat că aniversăm 4 ani de când suntem împreună. Pe atunci primăvara era rece şi timidă, o vesteau doar guguştiucii pe la colţuri.

S-au dus deja patru primăveri aici. Unde s-or fi dus? Mi-a mai albit părul (mă şi mir că a mai avut cum). Mi-au mai obosit ochii, mi-a mai dispărut zâmbetul, am adunat un ciubăr în plus de lacrimi, am mai lăsat în urmă o parte de viaţă, am pierdut oameni, am cunoscut oameni. Oameni buni de pus la rană, oameni cu tristeţi şi dureri surori gemene cu ale mele. I-am primit în viaţa mea cu uimire şi căldură, au adus cu ei lumină. Oameni răi, ascunşi, cu priviri piezişe, ce stăteau în umbra unor vorbe meşteşugite şi dulci, ca nişte păienjeni cu picioare lungi şi păroase, ce-şi întind plasa într-un colţ şi aşteaptă nemişcaţi, răbdători ca nefericita muscă să se apropie prea mult, atrasă de dulceaţa firelor lipicioase. Pentru ei am mai pus câte o piatră în zid, câte un lacăt pe uşa sufletului.  Am mai vindecat nişte răni de suflet, am căpătat altele noi, trandafirii, pulsând de viaţă. Încerc să le acopăr, sângele aburind dă încă pe afară. Mă amăgesc şi-mi spun că-i bine, că asta e dovada că trăiesc.

Ieri a fost baba mea. M-am alintat şi m-am minţit spunându-mi că e frumoasă ca mine. Ea a fost frumoasă, însorită şi caldă, eu am rămas doar babă. A trecut cum trece tot ce-i frumos în viaţa asta, mult prea repede şi mult prea uşor. Azi plouă din nou. Furios, repezit, trist. Ne-am întors (a câta oară?) la ploaie. Umezeala îm pătrunde în oase, se insinuează şerpeşte în suflet şi-mi apasă pieptul. Mi-e grea, nu mă lasă să respir.

Ascult Vama Veche. Mi-e dor de mare. Vreau o pauză. Una lungă, să mă aşez turceşte pe un mal de viaţă, să cercetez cu atenţie încărcătura fiecărui vagon ce-mi trece prin faţă. Să-mi spun: ăsta e plin de grâu, ăsta duce resturi, uite câte maşini, ăsta e plin cu oameni. L-aş opri pe cel cu oameni. I-aş pune să-mi povestească, să-mi încrustez pe creier povestea fiecăruia apoi să-i las să plece. Aş păstra din fiecare câte o bucăţică de suflet lipită de povestea încrustrată în mine. Le-aş desena pe rând câte un zâmbet larg şi-o lumină jucăuşă în ochi, să nu mai umble prin viaţă trişti şi încruntaţi. Să vadă frumosul şi să fie frumoşi, să nu umplă de bale tot ce ating.

Am terminat cafeaua. Mă duc să-mi fac alta. S-a oprit şi ploaia, soarele încearcă să străpungă norii cu suliţa unei raze. Poate că ziua-i totuşi frumoasă. În grădiniţă, mierla-şi adună veselă beţe pentru cuib. Hai să vă dau o cafea aromată şi fierbinte. Vouă v-o las amară, eu o beau dulce, că viaţa-i oricum prea amară. Să ne fie ziua perfectă.

Anunțuri

13 comentarii

Martie 3, 2015 · 8:47 am

13 răspunsuri la „Prima marţi de martie

  1. No, ce să zic …, felicitări pentru disponibilitatea de a asculta poveştile atâtor şi atâtor oameni. Eu unul, mărturisesc că sunt prea obosit pentru a face asta.
    Cafeaua cu un singur cub să fie, binie ? 😀

    Apreciază

  2. Pingback: Aniversare | Aripi străvezii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s