Ninsoarea, nunta şi izmenele miresei

Mă angajasem, câştigam deja suficient cât să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decât să mă mărit? M-a mâncat … ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.

Ăştia, bucuroşi că au pus mâna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape că trecuse demult de vârsta la care era considerat flăcău bătrân pe vremea aia şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nevoid să se lege la cap fără să le doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete între timp. Cununia civilă a fost în decembrie, urmând ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.

Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvârşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lână, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara. Unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie. La cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mâneci raglan, tot tacâmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. Uite aşa a împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.

Trec sărbătorile, cu o căldură ireală pentru perioada aceea din an, mă gândeam că totuşi nu o să fie prea frig şi vremea ţine cu mine, până în sâmbăta nunţii. După o zi cu soare strălucitor şi temperaturi pozitive, se pune peste noapte o ninsoare ca-n poveşti. Eu, mă bucur ca un copil şi acum când ninge, dar atunci! Am stat toată noaptea afară, în mijlocul ninsorii. Fusesem şi eu la o coafeză de la Gruia care îmi trântise nişte sarmale de zile mari în cap şi făcuse din părul meu lung un coc demn de cartea recordurilor şi nişte zulufi lungi de care s-a ales praful după ce i-am udat. Peste noapte am dormit la frig, că nu aveam dreptul la cameră încălzită decât dacă dormeam cu lăutarii, aşa că dimineaţă, până m-am încălzit am crezut că rămân fără dinţi. Dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea,  nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.

Mi-am tras dresul meu de Sibiu, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Fugi la adăpat, mai joacă un pic, fugi şi ia moşii, mai joacă un pic, fugi să iei naşii, aleargă după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat până am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, obraji roşii îmbujoraţi natural, totul perfect.

Şi ajungem la biserică… Unde era un frig de crăpau pietrele şi plângeau sfinţii pe pereţi. Mireasa, doar în rochie, ginerele în costum. Cum să stăm cu paltonul pe noi în faţa altarului? Restul lumii cu cojoace şi blănuri groase.  Preotul, trist (habar nu am de ce avea figura aia suferindă şi sobră tot timpul) şi prea dedicat, a ales să ţină slujba întreagă şi să rostească rar şi răspicat toate cuvintele, că de, era prima nuntă din an, familia mirilor era dintre cele mai respectate din sat, naşii domni de la oraş, mari mahări în judeţ. Şi el cânta, eu tremuram, lumânările fumegau dar nu dădeau nicio căldură, eu tot tremuram şi mai aveam un pic şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mâinile, îmi clănţăneau dinţii în gură de, dacă nu aş fi strâns bine din ei, aş fi acoperit cântarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.

pozaNici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă! Eram pe jumătate congelată. Ajungem acasă, alte ritualuri, altă aşteptare în frig. Toată feeria dispăruse. Făcuseră oamenii pârtii, zăpada era murdară şi cenuşie acum, tristă sub stratul de noroi pe care-l tot adăugau picioarele nuntaşilor. Eu tremuram, mâţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă.  Când am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mai ies afară deloc şi nunta nu putea continua fără mireasă. Mă lipisem de soba de teracotă şi nu mai voiam să ies din casă decât cu ea în braţe. Ar fi fost culmea să dărâme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea, vă daţi seama.

Atunci a intervenit în scenă soacră-mea (care-şi vedea toată munca dusă pe apa sâmbetei) şi a scos din dulapul de haine o mândreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune în dulap. Aşa era pe vremea aia, când reuşeai să găseşti lenjerie de corp, făceai provizii pentru doi-trei ani, că nu se ştia când mai aveai ocazia să vezi obiectele alea în magazin. Zice: „Ia şi-mbracă-te.” Zic: ” Cu izmene? Să râdă lumea de mine?” „Lasă că nu râde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine”. Ştiţi ciorapii ăia tricotaţi, gri, ce se prind cu jartele de elastic pe care-i poartă babele şi azi? Din ăia mi-a pus la dispoziţie. „Nici vorbă!” „Ia-le când îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mâinile, că nu am muncit atât cu pregătirile, să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu.”  Îmi scoate şi cămaşa de corp aferentă şi iese.

Stau eu, mă gândesc, analizez situaţia şi până la urmă mă îmbrac, ce să fac. Dezbrac paltonul, rochia, dau jos şi dublura de finet şi îmbrac întâi cămaşa de corp. Mă îmbrac la loc, strat cu strat, ca ceapa, apoi trag izmenele direct peste dresul meu nou de Sibiu. Mi-a fost frig să-l mai dezbrac. Şi genunchii mi s-au încălzit instantaneu! Frate, cât de mult pot face nişte izmene de bărbat la timpul potrivit! M-am încălzit, am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine până când i s-a pus pata proaspătului meu soţ că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atâta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decât dimineaţă, când a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atâta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?

Anunțuri

26 comentarii

Martie 7, 2015 · 11:34 am

26 de răspunsuri la „Ninsoarea, nunta şi izmenele miresei

  1. Roxana Țucmeanu

    Buna ! Nu vreau sa par nesimtita si nici sa te superi dar povestirea asta cu patania de la nunta ta m-a facut sa rad cu pofta ! Jur ! Imi cer scuze ! Singurul meu moment neplacut de la cununia mea au fost pantofii care aproape m-au lasat fara degete si cu picioarele umflate 😦 Dar mi-a placut partea cu izmenele. Eu nici in ruptul capului nu le-as fi purtat, cred ca as fi suferit de frig :))

    Apreciază

  2. Am râs cu lacrimi. Parcă mă vedeam pe mine la nunta mea, la țară. Eu m-am măritat în octombrie și cu o săptămână înainte am fost poftită să acolo să iau parte la pregătiri. În săptămâna aceea a fost un frig, cu zloată și fulguiri de mi-au înghețat și moațele stând prin curte printre femeile venite la pregătiri. Eu îmi făcusem o rochie toată numai voal și dantelă și mi-am promis că voi sta în ea să mi-o admire lumea chiar dacă voi degera. Măcar să deger cum vreau eu. Soacră-mea mi-a tricotat un șal alb imens, nașa mi-a căutat o capă albă, doar-doar nu voi îngheța. Norocul meu a fost însă că, în ziua nunții a fost o căldură și un soare strălucitor de mi-a trecut spaima. Seara însă, mi-am tras și eu niște crăcănei chinezești, scurți, noi-nouți, aduși de mama mea, speriată că-i îngheață odorul în ziua nunții.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Nu e de ras e de plans. Asa cum ziua buna se cunoaste de dimineata si casniciile se cunosc dupa nunti, ai ocazia sa cunosti ce te asteapta chiar de-atunci

    Apreciază

  4. Adevărul e că rar se gândeşte cineva cu adevărat la mireasă în ziua nunţii, sau cel puţin în acele timpuri de care povesteşti. Ştiu ce spui, m-am pus relativ repede în pielea ta, fiindcă nu e departe povestea ta de cea a nunţii mele. Diferenţele sunt doar de lună, an, soţ şi detalii organizatorice. Şi cea mai mare diferenţă e că ţie chiar ţi-a reuşit o poveste amuzantă, pe când eu nu aş încerca nici măcar să rememorez acest eveniment.
    Dar vreau să fac o singură remarcă: erai un puişor de om îngheţat şi tare dulce, şi sigur depaaaarte de tot ce se petrecea acolo. Frumuşică tare-tare!
    A! Acum observ că am avut şi eu fix aceeaşi chestie aproape extraterestră pe cap, în loc de coroniţă.

    Apreciat de 1 persoană

    • Aoleu, cât am urât chestia aia!! Era atât de urâtă că aş fi preferat să nu am nimic pe cap, decât făcătura aia. Nu ştiu cum m-a pricopsit naşă-mea cu ea, că eu abia în duminica aia am văzut-o.
      A fost trist, Irina. Revoltător. Mult timp nu am putut să mă gândesc măcar că unele detalii ar putea fi amuzante. Am şi scris despre unele în dezrădăcinare, unele nici măcar nu am putut să le pun în cuvinte, că sunt încă prea încrâncenată. Asta-i viaţa. Nu totdeauna e roz şi pe vremea aceea, era destul de greu să se gândească cineva şi la sufletul tău.

      Apreciat de 1 persoană

      • E bine că ne putem ridica acum şi privi muuult peste, şi ne gândim, fie şi aşa, una la sufletul celeilalte. Am fost o mireasă tristă, am fost făcută să plâng de chiar cel căruia i-am dăruit tinereţea mea. Şi de rudele aferente, am avut şi eu un set complet de scorpii! 🙂
        Încrâncenarea dispare numai când o vei alunga tu. Eu am trecut de mult peste acest punct. Nu ai idee câtă linişte e dincolo de el. Fiindcă el, punctul, e acolo-în trecut, iar eu-femeia sunt aici, în prezentul meu. Legăturile nu le mai face nimeni şi nimic între noi.

        Apreciat de 1 persoană

        • Irina, noi ar trebui să ne cunoaştem şi în realitate. E incredibil cât de multe lucruri avem în comun! Da, dispare dacă reuşeşti s-o alungi. Poate că sunt unele întâmplări pentru care nu vreau s-o alung, poate că subconştientul meu ţine să-mi aducă aminte exact acele dureri, să nu cumva să repet greşeala. Nu ştiu, ideea e că de multe ori, când îmi aduc aminte, îmi vine să strâng pe cineva de gât. Noroc că nu mai sunt pe lângă mine.

          Apreciat de 2 persoane

  5. Am ras cu un ochi şi am plans cu altul. Apoi am ajuns la comentarii şi m-aţi terminat, fetelor. Mama mea s-a măritat in februarie, iar nunta ei a fost jumătate afară, jumătate in ghetaraia de camin cultural. Nu a avut nici ea o nunta din care sa lipseasca ironiile şi limbile ascutite ale cumnatelor. Eu m-am măritat vara, la 40 de grade şi am suferit de caldura, iar rude din partea lui barbat’meu ioc; dar măcar bărbatul e ok. Cum e viata asta! Lucia, ai un dar de a scoate frumosul la suprafată…extraordinar. Va doresc numai bine şi fericire…

    Apreciat de 1 persoană


  6. Floarea primăvară. Astăzi uita cine esti si trezi la viață o dată cu natura. Fii un fluture plin de viață și să stea pe prima floare a puritatii. Ziua a fi senină ta ca infinit. La mulți ani, floare de primăvară! > 3

    Apreciază

  7. Vai cat am ras! Din fericire, nunta la tara n-am facut, dar nici cu cele de la oras nu mi-e rusine! 🙂

    Apreciază

  8. La mulţi ani, Lucia! Să fii mereu cu zâmbetul pe buze!

    Apreciază

  9. Toate intamplarile acestea ma fac sa ma gandesc cu o usoara teama la viitoarea mea nunta…

    Apreciază

  10. La mulți ani și la multe primăveri înforitoare! 🙂

    Apreciază

  11. romanitza

    nunta mea a fost vara ,in rest cam aceeasi atmosfera..exclusa cumnata ca era cumnat..parca a fost acum o mie de ani si nu eram eu protagonista..e ca si cum as fi vazut un film si acum mi-l amintesc uneori..o fi vreun sindrom de protectie a creierului ca sa nu o iau razna ..Lucia ,ai un sens al umorului teribil cand faci ” haz de necaz „..

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s