Fapt divers

Un fapt divers.

Într-un cămin studenţesc o îngrijitoare s-a spânzurat de o chiuvetă. S-a urcat la cel mai înalt etaj, în cea mai îndepărtată cameră, a încuiat uşa şi şi-a pus ştreangul de gât. Asta după ce şi-a implorat angajatoarea să-i plătească salariul. Trei luni. Atât a lucrat zi de zi fără să primească un ban. Trei luni a venit în fiecare dimineaţă cu conştiinciozitate la serviciu, a măturat, a dat cu mopul, a şters praful, geamuri, gresie, parchet, a spălat wc-uri. Cu speranţa că, poate azi sau mâine patroana se va mili să-i dea şi ei un ban.

Trei luni de care a atârnat o mână de speranţe deşarte. Nouăzeci de zile în care s-a trezit cu speranţa că o să facă rost de bani să-şi vindece fata bolnavă. Nouăzeci de zile în care a vărsat mii de lacrimi şi a scris zeci de mesaje cu rugăminţi. Nouăzeci de zile în care speranţa ei a murit încet, încet, sufocată de nepăsarea femeii care se angajase prin contract să-i plătească salariu în urma muncii prestate. Nouăzeci de zile în care nici rugăciunile nu au mai avut ecou şi până şi îngerii şi-au astupat urechile să nu o mai audă plângând.

În ziua în care speranţa şi-a dat duhul, femeia nu şi-a mai găsit niciun rost în viaţă şi a ales să plece. La ce bun să mai facă umbră pământului dacă nici medicamentele copilului nu le poate asigura? La ce să se chinuie familia ei cu o gură în plus, cu un abonament pe mijloacele de transport în plus, cu haine, încălţări ce se rup şi se vor schimbate. La ce bun toate când viaţa ei nu mai avea niciun orizont?

Nu, nu trebuie să vă simţiţi lezaţi, nu trebuie să vă opriţi să vă întrebaţi nimic. La ce bun toate? E doar o întâmplare banală din lungul şir al întâmplărilor banale ce trec pe lângă noi în alergarea asta zilnică spre moarte.

Noi nu, nu alergăm spre moarte, fugim de viaţă. Muncim prea mult, vrem prea mult, ne zbatem să avem. Să avem case mai mari, bani mai mulţi, maşini luxoase, concedii în locuri exotice. Alergăm fără să privim peste umăr la viaţa ce trece pe lângă noi, privim doar înainte la vise prefabricate, ce ne amăgesc cu strălucirea lor şi ne fac să uităm întunericul din noi.

În jurul nostru lumea se-nvârte. Oamenii încă mai trăiesc viaţa aşa cum e ea, cu bucurii mărunte, cu dureri, cu disperare. Florile încă răsar, copacii înfrunzesc, păsările scot pui golaşi pe care-i învaţă să zboare. Se nasc copii. O mămică lăcrimează fericită când îşi vede prima dată pruncul după ore lungi de travaliu. O alta lăcrimează cu durere şi spaimă şi-nalţă o rugă aprinsă către cer-a aflat că fetiţa ei e bolnavă.  O bunică îşi plimbă nepoţelul de mânuţă în parc. El se zbate să scape de mâna ei, ar alerga după porumbei. Viaţa pulsează ritmic, ca o inimă mustind de sănătate.

Noi doar pretindem că trăim. Mergem cu încrâncenare înainte, tot înainte, vrem mai mult, tot mai mult, lucruri materiale, palpabile, cu care să ne mândrim. Ne folosim de oameni ca să ne atingem scopul. Oameni cu dureri şi bucurii mărunte, ce muncesc pentru noi pe o bucăţică de pâine. Pe câţiva lei ce îi ajută să poată pune o pâine pe masă pentru copii. Nu ne interesează viaţa lor măruntă, ne ţinem departe, să nu cumva să ne molipsim.

E greu cu oamenii ăştia, dacă apuci să le cunoşti durerile şi bucuriile ţi se lipesc de suflet şi nu mai scapi! Se ţin de tine şi cu dinţii, te trag înapoi, te fac să-ţi pierzi liniştea şi somnul, te epuizează. Te copleşesc cu nevoile lor multe, te sâcâie cerând ajutor, aşteaptă de la tine prea mult. Îţi pun piedică, te doboară, insistă, vor să te facă să uiţi de ce-ai plecat la drum. Nu apleci urechea la ei, nu trebuie să te laşi impresionat de veşnicele lor plângeri, trebuie să te ţii tare, să-ţi vezi de drum, să nu ajungi ca ei. Ei cedează uneori. E dreptul lor, îşi permit, sunt oameni mărunţi cu vieţi banale. Ce-ţi pasă ţie de ei? În jungla pe care ne-am creat-o cel mai puternic răzbeşte. Cel mai şmecher, cel mai dur, cel mai rece.

Când ne-am ales cu el? Cu acest întuneric din noi, cu deşertul din suflete, zic.

Anunțuri

11 comentarii

Martie 20, 2015 · 9:24 am

11 răspunsuri la „Fapt divers

  1. Mare adevar ai spus cu faptul ca noi doar pretindem că trăim. A trai este cel mai rar lucru din lume, majoritatea oamenilor doar exista…z.i cu spor in toate

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am văzut şi eu ştirea. Cât de singură s-o fi simţit. Cât de neputincioasă.
    PS. Nu mi-a plăcut soţul. Poate greşesc.
    Nu mai avem timp pentru cei din jur. Nici ei pentru noi. Înfiorător. Ne abrutizăm cu repeziciune. Şi, iartă-mă Lucia, biserica de azi nu e o soluţie. De fapt, tot cei şapte ani de acasă ar putea să ne salveze.

    Apreciat de 1 persoană

    • Într-o societate dezumanizată nimic nu mai e de folos. Contează mult să nu laşi sufletul să-ţi împietrească şi odată ajuns cu pâinea şi cuţitul în mână să nu te crezi Dumnezeu. Dacă omul munceşte pentru tine, plăteşte-l, că fiecare faptă are şi răsplata sa. Sunt extrem de multe de spus. Atât de multe şi atât de amare că mai bine tac. M-a revoltat cazul pentru că eu cunosc personal şi victime şi călăi.

      Apreciat de 1 persoană

      • Îţi dai seama că dacă soţul ar fi ştiut s-o aprecieze şi s-o susţină nu ar fi ajuns la disperare. Din păcate, când ai nevoi, nu mai vezi decât lipsurile, nu şi calitatea omului de lângă tine. Unii se afundă în băutură, alţii fug, altii nu mai pot rezista şi recurg la gesturi extreme.

        Apreciat de 1 persoană

  3. E vorba de conștiința ” angajatoarei”. În rest, mai mult sau mai puțin ne facem vinovați, fiecare în parte de câte o grozăvie, dar (bine că) nu (și) de asta, slavă Domnului.

    Apreciat de 1 persoană

  4. E adevărat, nu există societate perfectă şi nu există oameni perfecţi. Totuşi, am senzaţia uneori că s-au atins nişte limite pe care nici în vis nu credeam să le atingem. Se adâncesc prăpăstii de netrecut între oameni şi, din ce în ce mai des, ies la lumină doar extremele.

    Apreciază

  5. Foarte trist, am văzut știrea. Mă gândesc totuși c-au fost mai multe adunate 😦

    Apreciază

    • Cu siguranţă s-au adunat mult mai multe. Asta a fost picatura care a umplut paharul. Totuşi, grea picătură. Există legi pe care nu le respectă nimeni, pentru că un inspector ITM poate fi uşor de mituit dacă vine în control. Şi nu mai există conştiinţe. Nu mai există empatie. Sunt angajaţi oameni pe salarii minime şi pentru alea trebuie să se milogească să le primească. Unii, oradă ajunşi „patroni” au senzaţia că au drepturi depline asupra subordonaţilor şi-i tratează ca pe sclavi. Dacă ai răbfare să stai să asculţi, te-ai ingrozi de câte grozăvii auzi.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s