Primăvară, floricele, triluri şi urzici cu usturoi

De două zile e primăvară în toată regula. Soarele străluceşte, încălzeşte, în grădina de sub geamul meu a înflorit tămâioara şi forsythia, vrăbiile nu-şi mai găsesc locul, iar mierlele aleargă bezmetice să-şi facă cuib. V-am zis că am o pereche de mierle, nu? El e negru strălucitor şi are ciocul portocaliu. E curios şi nu se fereşte deloc de oameni. Ea e cenuşie, ştearsă, mai micuţă, dar tare hărnicuţă. Dimineaţa e un concert pe cinste!

Când dă pimăvara năvală, aşa, ca acum, pe mine mă apucă o stare de nelinişte, de parcă nu-mi mai găsesc niciunde locul. Am geamul deschis de două zile şi aş ieşi afară, în grădină. Reminiscenţe din perioada petrecută la ţară. Mă cheamă pământul. Doar că aici nu am nicio bucată de pământ a mea, aşa că am început să-mi pregătesc pământul pentru răsaduri şi am fost până în piaţă de mi-am cumpărat ceva seminţe şi panseluţe.

E piaţa plină de verdeţuri. Untişor, leurdă, urzici, spanac. Eu cu untişorul şi leurda nu prea m-am împăcat niciodată. Aş fi preferat nişte măcriş fraged, dar în Bucureşti măcrişul e o raritate. Şi nici spanacul nu-mi place. E imens, bătrân şi arată ciudat cu frunzele lui groase fără nicio strălucire. Aştept să iasă tăranii cu spanacul lor de grădină mărunţel şi fraged, să-l mănânci cu ochii. Până atunci zic pas. În schimb nu m-am abţinut şi am luat urzici.

În copilărie, cum dădeau urzicile, mama nu pierdea niciodată ocazia să ne „întărească” cu câte o porţie de urzici săptămânală. Şi erau aşa bune cu mămăligă caldă alături, că totdeauna mai ceream şi a doua porţie. Asta până când, într-o duminică însorită ne-am trezit cu văru-meu Marian în vizită. El era mare, la gimnaziu, mai avea un pic şi pleca la liceu. Noi nişte zgâtii de copii care-i săreau de gât şi făceau giubuşlucuri. Mama pregătea masa de zor. Pui fript cu usturoi, mămăligă caldă şi… nelipsitele noastre urzici. Alături se rumeneau la foc mic nişte clătite (piesa de rezistenţă a mamei) pe care le făcea doar în zile speciale. În bucătărie mirosea dumnezeieşte şi noi salivam pe lângă plită că deja flămânzisem sărind şi râzând cu Marian.

În sfârşit,  răstoarnă mama mămăliga şi ne chemă la masă. Masam plină cu bunătăţi de nu mai ştiai din care să iei întâi. Când a dat cu ochii de urzici văru-meu a izbucnit:

• Titi, tu să nu mănânci urzici că te faci verde!

Frate-meu, ca un cameleon a luat imediat culoarea urzicilor.

• Mariane, tu nu mai ai ce face? Nu-l mai minţi că ăla-i mic şi te crede! Lasă copiii în pace să mănânce. Titi, mamă, nu-l asculta, că râde de tine!

• Nu râd, Titi, pe cuvânt! Dacă mănânci urzici te faci verde-verde şi râd copiii de tine.

Eu râdeam, tata râdea, mama se enervase, doar Marian avea o mină serioasă, menită să-l impresioneze de piticul de frate-meu. În fine, până la urmă ne-am potolit şi am început să mâncăm. Marian, uitând de sfaturile preţioase pe care le oferise cu câteva minute înainte s-a îndopat cu urzici de la mama. Doar bietul frate-meu făcea feţe-feţe şi nici măcar să guste nu a vrut. De atunci nu a mai mâncat niciodată urzici şi a extins restricţia pentru toate legumele verzi, de teamă să nu se înverzească. Nici faptul că văru-meu, cu mustrări de conştiinţă, l-a asigurat că doar a glumit, nu l-a mai înduplecat.

Timpul a trecut şi oricât am încercat să-mi aduc aminte reţeta mamei, nu am reuşit să fac niciodată urzicile aşa bune ca ale ei. Peste tot pe unde am fost le-am mâncat sub nenumărate forme şi niciodată nu mi s-au părut atât de bune ca-n copilărie. Până ieri, când inspiraţia a luat o ghioagă bună şi m-a pălit ca lumea peste urechea stângă de mi-am amintit! Hai să vă zic cum se fac, până nu uit iar!

Luaţi ca o jumătate de kg de urzicuţe. Alegeţi de la cine le cumpăraţi, că s-ar putea să aveţi surpriza să fie pline de gunoi şi să vă săturaţi înainte de a le prepara. Sau le culegeţi lăstar cu lăstar singuri, dacă ieşiţi la plimbare prin pădure într-o zi atât de frumoasă de primăvară.

Curăţaţi urzicile şi le spalaţi bine-bine sub jet de apă. Ştiu că ciup şi e bine să folosiţi mănuşi de bucătărie când le curăţaţi, altfel riscaţi să vă alegeţi cu mâinile umflate şi băşicate de nu mai simţiţi nimic după aceea. Nu că nu ar fi sănătoase ciupiturile acelea. După ce le-aţi curăţat frumos de toate impurităţile şi de tulpinile groase le puneţi la fiert cu puţină apă, că ele sunt ude şi-şi lasă singure suficientă zeamă. Eu pun apa la fiert şi arunc urzicile în ea când clocoteşte. Le las câteva clocote, până încep să se fărâmiţeze uşor, apoi le dau deoparte şi le scot din apa în care au fiert. Apa nu o arunc, că o folosesc să termin reţeta.

Într-o strachină curată puneţi câteva linguri de făină de porumb (aveţi grijă să fie din cea măruntă) şi un pic de sare, urzicile fierbinţi le răsturnaţi deasupra şi le frecaţi bine-bine, până se omogenizează şi devin o pastă fină. Când nu se mai simte frunză de urzică, adăugaţi doi căţei de usturoi şi un cub de unt gras. Dacă le vreţi de post, înlocuiţi untul cu ulei. Uleiul de măsline sau de susan le dau o aromă de neuitat.

Amestecaţi şi de data aceasta bine, apoi puneţi cu polonicul câte puţină apa din cea în care au fiert urzicile, până compoziţia se desface ca o smântână mai groasă. Bine, bine, e verde, dar consistenţa asta este. Puteţi folosi blenderul dacă vă e mai uşor, vă asigur însă că nici cu lingura de lemn nu pierdeţi prea mult timp.  Când compoziţia este gata, se transferă într-o crăticioară şi se pune din nou pe foc, amestecându-se continuu până se fierbe făina de porumb şi se îngroaşă frumos. Se poate servi ca atare, cu ouă ochiuri deasupra, cu ceva caşcaval sau parmezan ras, cu mămăligă caldă sau cu lipii orientale fierbinţi, perfecte pentru o asemenea delicatesă. Sunt săţioase şi sănătoase, numai bune de combătut anemia şi astenia de primăvară. Ştiţi şi voi cât de bogate sunt în fier aceste trufandale ciupitoare!

Timpul de preparare e de cel mult o jumătate de oră din momentul punerii la fiert. Vă ia mai mult curăţatul, dar, dacă aveţi compania potrivită şi un vin bun alături, nici nu vă daţi seama când a trecut timpul!

Poftă mare şi sănătate maximă!