Pretutindeni poate fi acasă

Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, pierdute printre coroanele copacilor, cochete şi plăcute.

Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.tulip-field-53096_640Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „Hai, bre nea Ioane, nu e păcat să laşi grădina aşa?” „N u e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” „Hai că te ajut eu să punem grădina!”  , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească, tânăr şi în putere fiind.

S-a cam ales praful de munca lui în toamnă că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul peste tot, să găsească domnii căldură când vor ajunge înfriguraţi de pe drum. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să facă politică,  să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „De ce bei, mata, nea Ioane?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

Ar fi îngrijit bietul de el grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el cât a putut. Când l-au descoperit ai lui, era deja târziu.

Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele copiilor.A vrut  să fie el sigur că pot beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor lor şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „Ce mai faci, nea Ioane? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” „Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

A cerut ajutor după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

Am fost de curând acolo. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.

Oamenii ajung totdeauna în viaţa noastră cu un scop. Stau ce stau şi pleacă pe drumul lor, către alte orizinturi în care sunt aşteptaţi. Rămâi cu amintirea şi cu sentimentul că eşti un norocos. Mulţumeşti cerului pentru ocazia primită şi te rogi să aibă grijă de sufletele lor simple, curate. Fiecare întâlnire, ocazională sau nu, e o lecţie de viaţă. Fiecare loc în care te simţi acasă e o icoană în suflet unde fiecaree venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un moment dat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Martie 29, 2015 · 9:05 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s