Arhive lunare: aprilie 2015

Trăind în România

Reţeta unui stat de drept. Sau de stâng..a, cum vă sună mai bine.

Se ia un cod fiscal mult prea încercat de soartă în ultimii ani. Modificat şi răsmodificat, adăugit şi prefăcut, de nu mai ştii ce articol să citeşti să te dumireşti cum e treaba cu o taxă sau cu un impozit.
Se dă unui ministru cu experienţă, că doar ani de zile a plimbat pungile cu bani din cimitir afară, de afară-n cimitir.

I se spune „Tu faci noul cod fiscal, astfel încât să curgă numai lapte şi miere din el pentru români!” 

Şi el se dă peste cap de trei ori, ca prinţul din poveste şi-l termină înainte de-a fi băgat la beci să mediteze la soarta banilor ascunşi prin morminte. E exact aşa cum trebuie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, are scăderi de taxe, impozite, accize, tot tacâmul. Omul se poate odihni acum liniştit în arest la domiciliu, ştiind că măcar un lucru bun a făcut în scurta lui carieră de ministru al finanţelor.
Se ia codul astfel cosmetizat şi se aruncă peste gard în grădina parlamentului. Ăia îl culeg, îl citesc şi încep să taie.

„Păi frate, cum să renunţăm la toate taxele, când noi abia ne-am votat creşteri salariale, pensii preferenţiale şi înnoirea parcului de maşini? Păi nouă nu ne ajung 5000 de lei pe lună nici pentru coafor sau ţoale, de ne facem dracu de râs când ieşim pe afară şi ne întâlnim cu interlopii ăia internaţionali care se-mbracă doar în Armani, au bijuterii de sute de mii (de euro, bineînţeles)  şi umblă numai cu maşini scumpe! Noi, nu avem nici bani de-un şort ca lumea, de suntem nevoiţi să intrăm în mare în chiloţi şi ăştia cică vor să scape de taxe, că-s prea mari! Tocmai ce voiam să votăm salarii de parlamentari de cel puţin 3500 de euro (lunar) să apucăm şi noi să trăim decent şi ei vor să ne lase fără fonduri?

Ia mai dă-i dracu’ pe români, că dacă pot creşte copii cu 42 de lei pe lună fără să se plângă şi fără să iasă în stradă, pot să şi plătească în continuare, să ne asigure şi nouă un trai decent! Ce atâtea scăderi de impozite, doar nu trăim în raiul de pe pământ?! ”
Îşi iau oamenii câte un pix nou să fie siguri că nu-i lasă pasta până la final şi, cu simţ de răspundere,încep să taie en-gros. Că e de unde.
Doar de ce credeţi voi că guvernul a băgat fără număr-fără număr în codul ăla nou, nu să fie de unde tăia?
Uite aşa, poliţistul rău îl bate pe ăla bun, da până la urmă ăla bun învinge că a reuşit să tragă şi cu dinţii, să scoată un amărât de 9% la alimente.

Noi, rămânem tot cu ochii-n soare să ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul de barbarii care-ar avea pretenţia să vină să ne „civilizeze”.

Cică au făcut unii nişte studii şi le-ar fi dat cu virgulă, că populaţia ar fi mult îmbătrânită şi că ar fi mai mulţi pensionari decât ăia apţi de muncă. Ete, vax! Şi dacă ăia apţi de muncă ar fi mai mulţi, ce s-ar întâmpla? Ar creşte natalitatea şi presiunea pe buget, că guvernanţii noştri ar fi nevoiţi atunci să facă pe dracu’ în patru şi să asigure accesul la educaţie pentru toţi plozii ăia ce-ar fi în plus. Ori, noi nu avem locuri de muncă nici pentru amărâţii ăştia apţi de muncă acum! De unde alte şi alte ajutoare sociale? Ce, vi se pare că se revoltă occidentul prea puţin împotriva emigranţilor români?

Lasă băi, că-i bine aşa!  Aţi văzut voi pensionari care să iasă în stradă să ceară drepturi şi bani? Numai ăia tineri ies de capul lor. Unii din ei au capetele aşa de încuiate, că degeaba îi învaţă  părinţii să le plece şi să tacă, ei tot cu gura mare rămân!

Pensionarii ăştia n-o să trăiască cât lumea! Şi unde nu pui că se mulţumesc cu puţin, cu foarte puţin. Şi din puţinul ăla tot sunt în stare să pună deoparte, să mai dea şi pe la biserici să-şi asigure şi viaţa de dincolo, că pe asta au trăit-o, sunt mulţumiţi. Mai dau la farmacii, se mai înghesuie în vineri negre la promoţii de tigăi, contribuie din greu la „creşterea” economică! Ăia tineri au doar pretenţii! Că au salarii mici, că vor case şi maşini, că vor şcoli decente pentru copii şi spitale fără gândaci. Băiii, pe front se fac operaţiile în corturi, ştiţi voi?! În Africa nu au nici pe sfert din ce aveţi voi, da?! Sunt popoare care se bat pentru o picătură de apă şi voi vă pângeţi când guvernul lasă apa de ploaie la liber, încă?

Eheeei, nu mai cresc acu’ generaţiile de altădată. Nu zic, au şi ei bătrânii uscăturile lor ce-ar fi schimbat multe dacă nu ar fi fost majotitatea să le închidă gura! Am avut destule belele cu ei, ce ne-ar trebui populaţie mai tânără? Să avem mai multe bătăi de cap şi obligaţii?

Băi, voi ştiţi cât de greu e să conduci o ţară ca România??

4 comentarii

aprilie 28, 2015 · 8:12 am

Curcubeu

Curcubeu

curcubeu inteAm plecat
de la marginea curcubeului
umăr lângă umăr.
Eu roşu,
tu albastru.
Urcând,
ne-au prins lacrimile
ploii şi
ne-au amestecat.
Acum nu mai ştim
care sunt eu,
care eşti tu.
Coborâm
către celălalt capăt
al lumii
îmbrăţişaţi.

 

6 comentarii

aprilie 26, 2015 · 7:40 am

Sistem bolnav, moarte sigură.

Nu mai e un secret pentru nimeni că sistemul de sănătate din România e în moarte clinică. Spitalele se deteriorează pe timp ce trece, microbii şi viruşii se înmulţesc în voie şi infectează tot ce prind, gândacii colcăie,  medicii sunt din ce în ce mai puţini şi nu reuşesc să facă faţă valului de pacienţi mai bolnavi şi mai nemulţumiţi de fiecare dată. În secţiile de urgenţă oameni suferinzi aşteaptă la cozi umilitoare pe culoare înguste şi insalubre, aparţinătorii aleargă de la un etaj la celălalt pentru a completa tonele de hârtii necesare internării sau doar obţinerii analizelor în vederea diagnosticării, nervii se macină la foc mic, bolile se cronicizează în voie.

Orele trec şi nervii întinşi la maxim răbufnesc şi se sparg în mii de cioburi de mozaicul vechi şi prea plin de paşi al coridoarelor insalubre. Se trimit priviri mânioase, vorbe grele cad în capul medicilor şi al asistentelor, vorbe la fel de grele pleacă de la ei către pacienţi. În acest mediu ostil se presupune că trebuie să se facă performanţă pentru că, nu-i aşa, trebuie salvate vieţi.

Pe hârtie totul este roz. Pacienţii au drepturi, au condiţii asigurate, medicii au obligaţii şi au un jurământ a lui Hipocrat. Pe hârtie. În realitate şi medici şi pacienţi sunt epuizaţi după o luptă surdă între ei şi cu un sistem imun şi inflexibil. Un sistem care se acoperă de hârtii, dar uită să doteze spitalele cu aparatura necesară. Un sistem care răpeşte medicilor ore bune obligându-i să completeze dosare şi fişe peste fişe în loc să-i lase să se ocupe de ceea ce se presupune că ştiu mai bine, că doar de aceea s-au pregătit în ani grei de facultate şi au mâncat covrigi uscaţi în alţi ani grei de rezidenţiat. Sistem care, atunci când a trebuit să reducă, a tăiat din grila de posturi şi a dat afară oameni dar a lăsat neatinse contractele preferenţiale obţinute pe şpăgi grase, nici preţurile de zeci de ori umflate ale materialelor sanitare, serviciilor şi dotărilor proaste din spitale.

Medicina nu-i o profesie ca oricare, e regina profesiilor. Pentru că ea duce o luptă continuă cu moartea. De multe ori pierde şi medicul, acel supraom de la care avem aşteptări atât de mari, trebuie să închidă ochii şi să meargă mai departe. Să se ridice, să-şi ia armele şi să reînceapă lupta, chiar dacă ultima înfrângere încă îi stă pe retină. El nu are timp de pierdut, nu are voie să se odihnească, să-şi lingă rănile, să se vindece. Trebuie să se imunizeze din mers. Şi de cele mai multe ori, pentru a rezista, îşi închide sufletul.

Ce înseamnă să fii medic în România? Înseamnă că ori te gândeşti la profesie ca la un bancomat şi prea puţin îţi pasă de cei ce trec prin cabinetul tău, ori că ai fost atât de naiv să crezi că tu poţi, cu mâinile goale şi mintea-ţi brici, să lupţi împotriva unui curent ce pune la pământ o naţie întreagă. Înseamnă să ai nervi de oţel, să poţi să vezi zeci de bolnavi zilnic, să pui diagnostice în timp ce alţii te înjură la uşă, să faci faţă tuturor nervilor celor care au senzaţia că nu te mişti suficient de repede, să suporţi mizeria umană şi morală şi să fii în stare să-ţi educi simţurile, astfel încât să nu lasă să se vadă dezgustul nici măcar în privire. Să mănânci pe fugă pentru că o altă urgenţă bate la uşă, să vrei să te prăbuşeşti şi să mergi totuşi mai departe deşi te dor toate încheieturile de oboseală, doar pentru că încă nu ţi s-a terminat garda şi tu nu ai înlocuitor.

Trebuie să-ţi faci timp pentru studiu, perfecţionare, să fii la curent cu toate noutăţile în domeniul tău, cu cercetări, descoperiri, îmbunătăţiri. Nu mai poţi? Nu interesează pe nimeni. Cedezi? Nu interesează pe nimeni. Rişti să pui un diagnostic incorect? E riscul tău. Unii şi-l asumă cu seninătate, s-au resemnat deja. Rămân în sistem şi se complac în mizeria lui, recunoscându-şi înfrângerea. Oricum nu e nimeni care să vrea să le ia locul.

Sunt si uscături, pretutindeni sunt. Nu putem afirma că toţi medicii sunt buni şi muncitori şi interesaţi de binele pacienţilor, aşa cum nu putem afirma că toţi sunt răi şi tratează în funcţie de consistenţa plicului îndesat cu mâini transpirate şi tremurânde în buzunar. Sunt oameni. Poate că unii s-au prins cum merg lucrurile în ţara asta şi au profitat din plin de mecanismul ăsta al şpăgilor ce fac rotiţele să se învârtă. Poate că au ajuns la un confort care pentru majoritate rămâne doar un vis. Poate că au uitat să fie oameni. Cine e însă de vină pentru starea asta de fapt?

Într-un spital din România un copil a murit pentru că a fost diagnosticat greşit. Doi medici au pus acelaşi diagnostic încrezându-se în aparenţe. Da, au greşit pentru că au ajuns atât de blazaţi încât nici măcar nu au mai avut curiozitatea să încerce să vadă dacă nu cumva simptomele evidente corespund şi unei boli mai grave. Trebuia să încerce să investigheze mai adânc, să se asigure că acel copil este cu adevărat sănătos în rest. Să investigheze cu mâinile goale, pentru că în weekend specialiştii lipsesc. Au liber şi ei, ca toţi ceilalţi oameni ai muncii. Sau au câteva zile de concediu la care au dreptul şi obligaţia prin lege. Sau poate au murit şi încă nu li s-a găsit înlocuitor, pentru că cel mai greu e să înlocuieşti un om care a cedat la datorie.

Trebuia să se asigure că au pus diagnosticul corect şi au administrat tratamentul corect. Ar fi făcut-o dacă sistemul nu i-ar fi aruncat în starea aceea de lehamite în care nu-ţi mai pasă ce se întâmplă cu cei din jurul tău. Dacă nu li s-ar fi indus sentimentul că orice ar face, nu vor ieşi niciodată din vria în care au intrat de bună voie. Dacă nu li s-ar fi confirmat încă de la primii paşi pe holurile spitalului respectiv că nu are rost să se zbată, că tot în mediocritate vor sfârşi. Au pierdut o viaţă fragedă pentru că sistemul i-a înfrânt. Şi noi am pus umărul la această înfrângere.

Blamăm din nou medici. Cerem să plătească, să pice capete. E normal să plătească dacă au greşit. E normal să nu mai poată profesa când mor oameni din cauza neglijenţei lor. Dar corect ar fi ca odată cu pedepsirea lor să începem să smulgem şi rădăcinile răului.  Altfel, degeaba e orice crucificare.

Ştiu că am făcut azi pe avocatul diavolului şi îmi asum cu bună ştiinţă rolul. Pentru că am trecut şi eu pe la uşile lor şi am întâlnit în momentele de criză şi oameni blazaţi, incompetenţi,  interesaţi, dar şi ingeri care au făcut adevărate minuni când mă temeam că nu se mai poate face nimic. Îngeri care nu mi-au cerut să-i stimulez cu bani ca să-şi facă datoria, care mi-au alinat sufletul cu un zâmbet şi o vorbă bună şi care s-au simţit răsplătiţi atunci când eforturile lor au dat rezultate. Aceşti îngeri încă profesează în spitalele din România. Este de datoria noastră să nu-i facem să simtă că degeaba se zbat să salveze imaginea profesiei pe care o onorează.

6 comentarii

aprilie 24, 2015 · 8:28 am

Despre frumuseţe

Hai să vă zic ceva despre modă şi frumuseţe. Să-mi revin după o zi epuizantă.
Pe vremea când eram eu o zgâtie de fată ascuţită ce bătea mingea pe uliţă, s-a mutat vizavi de noi o familie din alt sat. De fapt doar el era „venetic”, ea era becheţeancă de-a noastră. Aveau trei copii şi păreau extrem de îndrăgostiţi. Acum, pe vremea aia, să te giugiuleşti în public nu prea era la îndemâna oricui. Trebuia să ai tupeu şi să-ţi cam bagi picioarele în gura lumii. Dar nu despre asta voiam eu să vă povestesc. Ci doar despre vecina mea, Dorina. Că aşa o chema.
Era mică şi îndesată, cu fundul mare şi picioare zdravene, cu glezne groase. Erau anii ’70 când se purtau fustele deasupra de genunchi şi fustele Dorinei intraseră ale naiba toate la apă, de puteai să-i vezi desuurile dacă te aplecai un pic să te legi la şireturi în urma ei. Mergea ţanţoşă pe stradă, lipăind papucii-n deşte, cu fundul ăla mare îndărăt, unduindu-se provocator la fiecare pas.

Nu era deloc genul ăla de frumuseţe delicată, din contra, mai degrabă o ţărancă. Măi şi avea femeia asta nişte picioare păroase, de ziceai c-a semănat Dumnezeu gazon să joace puricii fotbal printre firele ei de păr. Pe vremea aia nici nu se gândeau femeile să scape de părul de pe picioare sau din alte locuri mai mult sau mai puţin ascunse vederii (nu mai exemplific, că vă imaginaţi şi singuri). Ştiu, acum pare ciudat că se afişau în public aşa, fără nicio jenă, dar pe vremea aceea erau chiar foarte mândre de pilozitatea lor. Era semn de virilitate. Toţi bărbaţii salivau după Dorina noastră şi lăsau bale în urma ei, mai ales că ea, hoaţă şi conştientă de farmecele-i, râdea graseind cu gura până la urechi, aruncându-şi capul pe spate şi arcuindu-şi mai tare fundul îndărăt.

Nu purta sutien şi ţinea capotul scurt deschis la primii doi nasturi, fie vară-fie iarnă. Sânii i se lăfăiau în voie, un pic lăsaţi, nu prea plini, dar ademenitori. Era fierbinte şi voia să se asigure că toţi ştiu asta. Şi avea un succes la bărbaţi ceva de groază! Femeilor li se citea invidia în ochi atunci când o înjurau printre dinţi că le vrăjeşte bărbaţii.

Mă uit acum în jurul meu şi văd numai femei chinuite. Mănâncă mai nimic, câte o frunză-două, indiferent că-s mai plinuţe sau slăbănoage de-a binelea. Se face reclamă la diete peste diete, apar tot felul de specialişti ca ciupercile după ploaie, se pune accent pe orice altceva decât pe creier iar standardul de frumuseţe tinde către cimitir mai degrabă, în momentul în care se adună scheletele la o şuetă să-şi măsoare duritatea oaselor, decât pe normalitate. Sunt convinsă că bărbaţii care salivau odinioară după Dorina noastră, nu ar găsi nimic apetisant la o anerexică de pe coperta Vogue din ziua de azi. Şi atunci mă întreb, pentru cine şi pentru ce ne chinuim atât să „arătăm bine”?

Nu spun că femeile ar trebui să se întoarcă în preistorie, ci că ar trebui să înţeleagă că până nu se acceptă ele pe ele aşa cum sunt şi nu se simt bine în corpul lor, nici ceilalţi nu le vor vedea frumoase. În definitiv nu pielea de pe oase contează într-o viaţă plină de sacrificii inutile de cele mai multe ori. Dacă evitaţi excesele de orice fel, înţelegeţi că oamenii nu sunt la fel , că după o anumită vârstă organismul nu mai răspunde la toate dietele lui peşte care îţi promit o siluetă de invidiat peste noapte şi că toate vedetele astea de mucava tunate şi plastifiate nu au nimic perfect în ele, puteţi fi cele mai frumoase chiar dacă fundul e cam mare, mai e şi un pic de celulită pe ici pe colo, sau un colăcel pe coapse. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi, pentru că sunteţi unice.

 

10 comentarii

aprilie 19, 2015 · 7:50 pm

Sfârşit şi început

de-ce-avem-cosmaruri-1280x800Stăteam acolo sub coroana învoaltă a părului din mijlocul curţii pe o margine de pat cu saltea de cârpe sub ploaia de săgeţi otrăvite şi nu mă puteam gândi la nimic. Capul îmi zvâcnea, urechile-mi erau pline de vârtejul sângelui ce-ar fi rupt barierele să iasă afară la aer şi în mintea mea se învârtea o singură întrebare: ce caut eu acolo, între oamenii aceia?

Noaptea se lăsase calmă peste sat şi-şi trimisese stelele pe pătura cerului să acopere oboseala zilei. Toată suflarea dormea, doar ei trei stăteau ca nişte păsări de pradă deasupra mea, ciugulindu-mi ochii cu clonţurile lor de oţel şi înfingându-mi pumnal după pumnal în inimă cu vorbe grele, dureroase. Îmi simţeam obrazul fierbinte, dureros amorţit, urechea stângă pulsa încinsă şi ei întindeau mâinile, gesticulau amplu, se împingeau unul pe celălat, se întreceau care să apuce să-mi arunce mai multe zoaie, să mă murdărească mai tare, să mă rănească mai de moarte.

Optsprezece ani. Îi aveam în palmele bătătorite şi mă uitam la ei ca la nişte străini care-mi vindeau minciuni. Optsprezece ani din viaţa mea, un mănunchi de zile chinuite adunate într-o tinereţe pierdută pentru totdeauna alături de acei oameni-ulii ce-mi ucideau acum sufletul şi-mi arătau poarta. Ce să fac eu acum cu tinereţea aia palidă şi epuizată de muncă şi prea multe griji? O priveam cu milă şi o vedeam cum moare în palmele-mi umflate de muncă. Nu eram în stare să îi aprind nici măcar o lumânare, nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea, chiar dacă ochii imi ardeau usturător sub clocotul lor.  Câtă risipă de zile şi nopţi, câte vise ucise în faşă pentru un trai iluzoriu! Ce căutam eu acolo, între şerpii aceia cu ochi injectaţi şi gurile negre larg deschise prin care-mi şuierau blesteme şi jigniri? Cine mai eram eu? Ce lanţuri mă ţineau ţintuită pe marginea aia de pat, sub ploaia de lovituri şi vorbe cu lama ascuţită?

Parcă abia acum mă trezeam după un somn de moarte ce m-a cuprins cândva, demult, când nimic nu prevestea norii negri ce aveau să abată furtuni nimicitoare pe cerul visurilor mele. Trecuseră peste mine uragane ce le smulsese şi le înecase în lacrimi unul câte unul. Cum de-am găsit atâţia ani puterea să-mi şterg ochii şi să clădesc alte şi alte vise lângă un om care acum se uita la mine desfigurat, cu ură şi ridica mâna să lovească iar şi iar- a câta oară? Am ridicat ochii şi totul mi s-a părut străin. Tot ce clădisem în atâţia ani de muncă mi-era inutil.

Într-un colţ de scară, pe treptele reci de ciment stăteau tăcuţi copiii, cu ochii în pământ. M-am uitat la mâinile lor firave, la fel de bătătorite ca ale mele, la umerii căzuţi ce purtau cruzi şi neputincioşi o povară mult prea grea şi m-am cutremurat. Cu ce-au greşit ei să suporte aşa ceva? De ce îi chinuiam şi ce viitor îi aştepta acolo? M-am agăţat de ochii lor larg deschişi ce priveau goi în întuneric încercând să înăbuşe lacrimi şi emoţii mi-am adunat puţinele puteri în pumnul încleştat. M-am ridicat, picioarele îmi tremurau şi m-am clătinat. I-am luat uşor de mână şi i-am trimis la culcare. Nu m-au privit. Erau supăraţi pe mine, pe lumea toată. Aveau dreptate, eu eram vinovată de tot ce li se întâmpla. Eu ar fi trebuit să deschid ochii şi să văd demult hăul deasupra căruia îi ţin suspendaţi şi paralizanta lor teamă.

Am ridicat ochii şi le-am privit tatăl. Pentru prima dată în optsprezece ani am văzut un străin hidos pe care-l dispreţuiam. Şi am ştiut că trebuie să plec. Era atâta linişte în mine ca-n ochiul tornadei, când totul în jur se învârte ameţitor, doar tu ai senzaţia că trăieşti într-o altă dimensiune înconjurat de toate acele obiecte zburătoare. Am strâns pumnii şi mi-am promis atunci în prezenţa milioanelor de ochi ce ne priveau din cer că nimeni, niciodată, nu o să ne mai facă se ne simţim atât de mici şi neputincioşi ca atunci. În acel moment am luat buretele şi am început să şterg încet, meticulos, tot ce scrisesem în cartea vieţii alături de omul care-mi era duşman şi care ştiuse să mă mintă ca nimeni altul. M-am întors şi am intrat în casă după copii. Au mai trecut câţiva ani până am încuiat uşa de tot şi am lăsat trecutul în urmă, însă  sufletul, eliberat,  mi-a plecat de acolo în acea noapte înaltă de toamnă.

9 comentarii

aprilie 17, 2015 · 8:29 am

De Înviere

sursă fotografie: adevărul.ro
De Înviere

Mă doare fiecare fibră, muşchi, ligament, os. Picioarele-mi sunt butuc, carnea încearcă să iasă cumva afară de sub pielea ce-o strânge ca o menghină. O aud cum pârâie şi cum crapă din loc în loc. O baie fierbinte, parfumată şi câteva minute cu picioarele pe pereţi musai să mă revigoreze. E aproape miezul nopţii, trebuie să plec la slujbă.
Mă ridic, îmi usuc părul, mă îmbrac parcă mai meticulos ca de obicei. Îmi iau cheile, mângâi câinele şi ies. Cobor scările încet, să nu cumva să mă sparg. Kara mea latră supărată. La uşă mă depăşeşte în fugă un vecin. Nesimţit, ca de obicei, se face că nu mă vede. Îl trimit la origini în gând şi-l las în plata lui. Urcă în maşină şi demarează în trombă. Normal, până la biserică e muuult, cale de trei blocuri mari şi late! E cald. În sfârşit o noapte caldă după atâtea altele îngheţate. Observ cu stupoare că vecinul meu s-a clonat. Mai multe domniţe şi domnişori caută cu disperare un loc de parcare pe aproape.
Strada e plină de oameni veseli. Unii înjură, alţii habar nu au de ce-s acolo. Copii cu părinţi de mână, fericiţi, plictisiţi, adormiţi, nervoşi. De toate soiurile. La poarta bisericii aglomeraţie. Vreau să aprind câte o lumină pentru cei duşi. Mă ţin după un bătrân înalt şi trec cu bine de îmbulzeală. Dincolo de poartă lumea se răreşte, poţi să respiri. Merg, cumpăr lumânări, intru să le aprind. Două bătrâne adună resturile să facă loc altor lumini. Mi-e milă de ele. Le va prinde dimineaţa acolo, în picioare. Strecor un leu în buzunarul uneia. Îmi zice bogdeaproste.
Ies şi caut din priviri un loc mai retras, unde să nu fiu îmbrâncită. O iau uşor prin grădină şi mă rezem de un zid. Lângă mine o femeie însărcinată şi un domn cu barbă albă şi cu privirea vie, rătăcită. Se mai adună câţiva tineri extrem de veseli. Se strigă pe nume tare, de parcă ar fi o distanţă imensă între ei şi fac glume porcoase. Vorbele lor se lovesc de ziduri şi plutesc un timp deasupra grădinii. Cad apoi triste şi se zdrobesc sub paşii celor ce se înghesuie deja să ia paşti.
În biserică lumina se stinge şi preotul invită credincioşii să vină să ia lumină. Clopotul mare începe să bată, toaca îi ţine companie, semn că s-a împlinit miezul nopţii şi Hristos a înviat. Preoţii au ieşit afară, lumea se înghesuie să-şi aprindă lumânările. Aştept să ajungă şi la mine. Mă mut de pe un picior pe celălalt şi simt cum şoldurile vor să treacă dincolo de bariera coloanei, să se oprească în umeri. Durerile îmi sunt din ce în ce mai mari. Oftez şi-mi spun un „Doamne ajută-mă!” în gând. Am luat, în sfârşit, lumină. Graviduţa de lângă mine mă invită să trec la rândul pentru paşti, că ei îi ia altcineva. Refuz politicos. Mai aştept, e prea mare înghesuiala.
Privesc la oamenii care se împing nerăbdători unul în celălalt. Bătrâni cu figuri posomorâte, Buze strânse a mânie, priviri răutăcioase. Se înghesuie, se împing de la spate, se înjură printre dinţii încleştaţi. Mă întreb ce-i mână în luptă. Mă uit la încrâncenarea de pe chipurile lor, le văd muşchii maxilarelor puternici, semn că-s mai tot timpul încordaţi şi-mi vine să-i întreb candid de caută acolo. Or fi ţinut tot postul? Oamenii ăia chiar ştiu de ce vin la biserică, sau doar bifează cu succes încă un pas pe drumul către un Rai iluzoriu în care-şi vor da coate să prindă un loc mai în faţă, un norişor mai pufos?
S-a mai eliberat un pic, am confirmat deja de mai multe ori învierea, slujba e aproape pe final şi înghesuiala s-a mai domolit. Mă înscriu şi eu liniştită în rând, ajung, iau pliculeţul cu pâine sfinţită şi încerc să ies din curtea bisericii. Dacă mai stau pe loc un sfert de oră mă prăbuşesc.
Zâmbesc. În drumul meu întâlnesc tot mai mulţi tineri. Mă întreabă unde se dă paştele, eu răspund, ei mulţumesc. Tineretul ăsta e altfel, au dreptate încâncenaţii să fie nervoşi şi supăraţi. Au bun-simţ şi răbdare, nu ar fi în stare să construiască societatea aia socialistă pe care ne-au construit-o ei. Şi e bine aşa, mă încălzeşte pe dinăuntru.
Reuşesc, în sfârşit să ies. În stradă lumea s-a rărit deja, maşinile încearcă să-şi facă loc printre oamenii rămaşi. Găsesc un gărduţ şi mă aşez să-mi trag un pic sufletul şi să ascult slujba. În jurul meu oamenii se grăbesc către case. La non-stopul de la parterul blocului, câţiva cheflii au început deja să se cinstească cu câte o bere. Sub cerul plin de stele, o mare de luminiţe aprinse se mişcă şi saltă voioase, haotic, în ritmul paşilor. Clipesc ştrengăreşte către suratele lor din înalt. Preotul a ajuns la cuvântul Patriarhului. E timpul să mă desprind şi s-o iau către casă.
O mână de liceeni îşi fac planul cluburilor demne de parcurs. Doi căţei pufoşi, cu fundă-n creştet se gudură nedumeriţi printre picioarele lor. Cireşul din colţul blocului a reuşit minunea. S-a împodobit de Înviere cu toate bucheţelele florilor noi, albe, proaspete. Miroase dumnezeieşte. La scară mă întâlnesc cu vecinul de vizazi, iese cu câinii la plimbare. M-a căutat să-mi dea lumină, el a fost mai harnic. Ajung acasă, Kara mă aşteaptă fericită la uşă. Scânceşte şi mă prinde uşor de mână, semn de reproş că am lăsat-o singurică. O mângâi pe creştet şi o liniştesc. Gata, sunt din nou acasă. E prima zi de Paşti.
Hristos a înviat!

Un comentariu

aprilie 14, 2015 · 7:53 am

„Eli, Eli, Lama Sabactani!”

Aveam pe peretele din dreapta, cel cu fereastra, de care era lipit patul meu, o reproducere ieftină a rugăciunii din grădina Ghetsimani.
Iisus stătea îngenuncheat cu palmele împreunate lângă o piatră mare, cu ochii ridicaţi rugător sper cerul întunecat. Era atâta durere în chipul acela luminat de lună, atâta rugăciune în ochii ridicaţi spre cer, că-ţi venea să plângi de câte ori vedeai tabloul.
Eu, firavă şi plăpândă ca o floare crescută la umbră, habar nu aveam ce reprezintă, nimeni nu ştiuse să-mi spună, sau nu ştiusem eu pe cine să întreb. Părinţii mei, departe de a fi necredincioşi, nu erau deloc religioşi. Făceau şi ei, ca mai toată lumea acum, doar ce credeau că „se cuvine” să facă, fără să-şi bată prea tare capul.
Mă puneam seara în pat şi cum nu puteam dormi nici pe timpul acela, priveam la lumina palidă ce pătrundea pe geam, la Omul din tablou care, ca şi mine, nu dormea niciodată. Mă gândeam ce mult trebuia să fi suferit de stătea el acolo aşa, cu acea figură suferindă şi cu ochii aceia minunaţi prin de rugăminţi. Îmi croiam scenarii în minte şi stăteam de vorbă cu el până către dimineaţă, când adormeam şi negurile veneau să mă sufoce. A trecut timpul şi tabloul ce mi-a însoţit nopţile copilăriei e tot acolo, pe acelaşi perete, în acelaşi loc. Acum ştiu şi mă cutremur.
„Eli, Eli, Lama Sabactani!”
L-a durut şi s-a simţit părăsit în acel moment. Poate că i-a fost teamă de ce va urma, nu a vrut să bea tot amarul din paharul pe care i l-au întins. S-a rugat să fie cruţat şi Dumnezeu să îndepărteze de la el acel pahar. S-a revoltat şi i-a strigat „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?!”. Şi-a muncit sufletul şi când s-a ridicat de lângă acea piatră a plecat să-şi accepte cu seninătate destinul. E atâta iubire în acest gest, încât, în fiecare an, în această zi greutatea unei rugăciuni fierbinţi înălţată de lângă o piatră rece, dintr-un tablou al copilăriei mă apasă pe inimă.
Să aveţi o zi binecuvântată, prieteni! Acum mai bine de două mii de ani, un Om a acceptat cununa de spini, badjocura şi răstignirea crezând într-o lume fără păcat. În toţi semenii lui.  Ştiu că sună clişeic, că mulţi dintre voi nu sunteţi religioşi, sau poate chiar nu credeţi în nimic. În bunătate şi în suflete curate ar trebui să credem, însă, cu toţii. Nu strică să experimentăm un pic smerenia.
Sărbătoarea de Paşti nu este despre ce mâncăm, ce punem pe masă, ce ne aduce iepuraşul, ce cadouri primim. Este despre acceptare, înţelegere, renunţare şi extrem de multă iubire. E despre lumină, despre puritate, despre părăsirea mlaştinii întunecate.

La mine-n Oltenia, credinţa populară spune spune că azi se deschid mormintele şi morţii trec pe la poartă, să-şi primească ultima pomană din post. Se împart colaci calzi cu dulceaţă, sau gogoşele proaspete pudrate cu zahăr, lâncă un pahar cu apă proaspătă. E păcat să-ţi bată-n poartă şi să plece fkămânzi şi însetaţi, că mai e mult până la următoarea sărbătoare când li se va permite să părăsească acea lume şi să se întoarcă printre noi. La mine acasă, după ce se potolesc animalele şi se împarte morţilor, femeile roşesc ouăle.

2 comentarii

aprilie 9, 2015 · 5:57 am

Despre terorism

147 de studenţi din Kenya au fost ucişi săptămâna trecută într-un campus universitar. Toţi erau creştini. Am avut atunci o zi foarte încărcată şi stresantă şi am citit ştirea abia pe la miezul nopţii, după ce am ajuns acasă. Un fier roşu mi-a trecut prin inimă. Încă 147 de victime. Se va termina vreodată războiul ăsta?

Reacţiile în mediul virtual au fost palide. Doar câţiva „revoluţionari de facebook” ce stau pe canapea cu telecomanda în mână vânând ştiri s-au grăbit să afirme că ei sunt studenţi în Kenya pe modelul „eu sunt Charlie”.

Eu nu am fost Charlie. Nu aveam cum să fiu atâta timp cât nu am fost acolo, lângă ei, când au primit scrisori şi telefoane de ameninţare, când li se propovăduia o moarte cumplită pentru ceea ce făceau, când închideau ochii seara la culcare şi poate că se gândeau că a doua zi va fi probabil ultima. Nu au fost Charlie nici autorităţile franceze care-şi dădeau cu stângul în dreptul şi în ziua atentatului, deşi fuseseră puşi în temă demult despre existenţa unui iminent pericol. Nu a fost Charlie nici patronul publicaţiei care a ignorat toate ameninţările, pentru că publicaţia se vindea bine şi care a găsit de cuviinţă să „comemoreze” moartea angajaţilor săi publicând alte caricaturi jignitoare la adresa islamului. Pentru bani, multi bani. Banul este centrul acestui univers violent şi însângerat. Mi s-a părut că aş fi fost mai mult decât ipocrită să-mi pun un status idiot pe o reţea de socializare, câteva cuvinte care nu înseamnă nimic pentru nimeni. Am vărsat o lacrimă şi am strâns pumnul gândindu-mă că vestitul turn Babel nu a avut niciodată atât de mulţi locuitori care nu se înţeleg deşi de cele mai multe ori vorbesc aceeaşi limbă.

Da, lipsa de atitudine duce la astfel de manifestări. Lipsa noastră de reacţie le dă curaj tuturor bolnavilor acestora mintal care găsesc din ce în ce mai mulţi adepţi dispuşi să moară pentru ei.

Se întreabă totuşi cineva care este scopul acestei violenţe? Cine întreţine starea asta de lucruri şi de ce? Africa a devenit un teatru de război. Un război purtat mişeleşte, împotriva civililor fără nicio apărare. În 2014 mii de oameni şi-au pierdut viaţa în astfel de atacuri teroriste, numai pentru vina de a fi fost creştini. Sau albi. Sau europeni. Sau americani. Ştiţi cum se numesc toţi oamenii care au murit nevinovaţi doar pentru că au avut nenorocul să se găsească în locul nepotrivit în momentul acela? Victime colaterale.

Nu am văzut publicată niciunde o listă cu numele celor 147 de studenţi ucişi. Aşa cum nu văd niciunde o listă cu numele celor 14 creştini ce şi-au pierdut viaţa în martie  în atentatul terorist asupra celor două biserici din Pakistan. Sau a celor 11 morţi în urma atacului terorist asupra celor două biserici din Nigeria. Lumea a luat în considerare atacul asupra muzeului din Tunis numai pentru că victimele erau turişti europeni în marea lor majoritate. Nici atunci reacţiile nu au fost pe măsura atacului. Toţi erau oameni cu identitate, cu nume primit la naştere, erau copiii unor mame, mamele unor copii, taţi, bunici. Fiecare a lăsat în urmă pe cineva care îl plânge neconsolat. Fiecare a iubit şi a fost iubit de cineva. Pentru noi au devenit nişte nume într-o statistică. Atât.

Ştie cineva că undeva în Coreea există lagăre de exterminare în care mor zilnic sute de creştini? A auzit toată lumea de Al-Quaeda care a revendicat atacurile teroriste în SUA, dar de Al-Shabab si Boko Haram, a auzit cineva? Toate sunt grupări teroriste care adună în jurul lor din ce în ce mai mulţi adepţi tineri. Grupări înarmate care seamănă ură şi teroare. Indiferent asupra cărei părţi a lumii sunt îndreptate atacurile, modul de lucru este acelaşi. Toţi suntem ameninţaţi, indiferent unde trăim. Şi nu neapărat creştinismul e atacat. Ci omenirea.

Toate aceste grupări teroriste provin dintr-o lume în care foametea şi sărăcia sunt la ele acasă. O lume în care până şi apa este un lux. Acolo unde vulturii aşteaptă răbdători ca prunci rahitici să moară de foame şi mame nu mai au lacrimi să-i plângă. Acolo unde nisipul a pus stăpânire pe un pământ prea ostil. Noi toţi suntem vinovaţi de disperarea acestor oameni. Când risipim apă, când aruncăm mâncare, când punem fundul în maşină să mergem până la colţ după ţigări, când închidem ochii sau mutăm televizorul pe alt canal dacă vreo televiziune încearcă să facă cunoscută starea de fapt cu câte un reportaj prea dur. Noi, care nu ne mulţumim cu tehnologia pe care o avem şi cerem tot timpul mai mult, pe spinarea lor o facem, iar fanaticii conducători ai acestor grupări ale morţii profită din plin de inconştienţa noastră.

Toţi teroriştii sunt înarmaţi până în dinţi. De unde? În grotele în care trăiesc nu au unde le fabrica şi nici fabrici în care să-şi facă bani să le cumpere. Dacă cineva are curiozitatea să afle care e marca acelui armament ar fi uimit de răspuns. Cum de dispun de un asemenea arsenal?Alert%C4%83+terorist%C4%83+la+nivel+maxim+%C3%AEn+Italia%2C+dup%C4%83+atacul+terorist+din+Tunisia_479646

Cine este interesat de alimentarea lor cu noi şi noi provizii de arme? Cine îi finanţează pe toţi fanaticii ăştia? Cine este de fapt în spatele grupărilor teroriste, adună mereu adepţi tineri şi cu ce-i momesc? În nici un caz cu viaţă veşnică şi fecioare nenumărate întru harem iluzoriu după moarte. Nu toţi sunt atât de idioţi să creadă în aşa ceva. Îi ademenesc cu bani, cu mâncare, cu fărâmiturile festinurilor noastre. Cu certitudinea că mâine o să aibă ce pune pe masă, să nu mai adoarmă din nou flămânzi. Un om flămând şi însetat ar face orice să scape de acel chin şi-şi dă consinţământul să moară cu centură de explozibil de multe ori, dacă cel ce-i dă mâna de orez ce-i potoleşte foamea i-o cere. Pentru că acela e Dumnezeul lui iar ceilalţi sunt cei ce vor să i-l omoare şi să-l lase din nou pradă vulturilor. Nu pentru că Alah al lor ar avea ceva împotriva lui Iisus al nostru. Acesta este doar pretextul, acoperirea. Lucrurile sunt mult mai simple şi ţin doar de supravieţuire în acea parte a lumii. Da, există adepţi şi printre  europeni, aceştia sunt însă cazuri patologice ce ar merita tratate în spitale de boli nervoase. La ei e vorba doar de foame şi de sete, de nevoi primare.

Vă întrebaţi vreodată cum de NATO şi marile puteri luptă de atâta timp „împotriva” terorismului, distrug aşezări omeneşti ridicate cu greu acolo în mijlocul deşertului, omoară civili neînarmaţi (că de aşa se întâmplă când cauţi „teroristul” şi-n gaură de şarpe) şi totuşi, terorismul ia amploare pe zi ce trece? Nu se întreabă nimeni cum de nu pot fi anihilaţi nişte lideri bărboşi ce se ascund în peşteri, când tehnologia de care occidentul dispune este atât de avansată? Cum de avem imagini din spaţiu cu tot ce mişcă pe pământ şi sub pământ, dar nu pot fi identificate câteva locaţii în care aceştia au depozitat un întreg arsenal de arme? Cum de se tot consumă muniţie şi niciodată nu se termină? Nu cumva cineva din rândul nostru îşi râde în barbă şi ne consideră pe toţi carne de tun? Nu cumva o mână de nebuni ce decid soarta omenirii de la adăpostul luxului în care trăiesc ne aruncă pe toţi în ghearele unui război civil generalizat cu motive contrafăcute, doar pentru bani? Cine are interesul să ne învrăjbească şi să ne facă să ne omorâm între noi pe motive rasiale, de cultură, sau religie?

Acestea sunt întrebările pe care trebuie să ni le punem în timp ce deplângem moartea unor tineri ce-ar fi putut fi copiii noştri. Nu contează nationalitatea, rasa, culoarea pielii, locul în care au avut loc atentatele, contează că toţi acei morţi erau oameni care aveau dreptul să trăiască. Atitudine trebuie luată împotriva războaielor şi înarmărilor de orice fel, dacă vrem ca nimeni să nu mai poată abuza de ele. Cât timp oamenii ce le produc au interesul să se îmbogăţească din afacerea asta, teroriştii nu vor dispărea niciodată. Din contra, vor găsi noi şi noi adepţi într-o lume distrusă de semenii ce îi condamnă pe unii dar se bucură atunci când ceilalţi se înarmează să „apere viaţa şi democraţia”. Democraţia îşi pierde înţelesul atunci când intervine forţa şi arma.

2 comentarii

aprilie 7, 2015 · 9:03 am

Flori de florii

La mulţi ani cu sănătate şi bucurii tuturor celor ce-ţi sărbătoresc azi ziua numelui!

Florii binecuvântate, prieteni ortodoxi!

Un Paşte fericit şi însorit prietenilor ce sărbătoresc azi Sfintele Paşti! Cristos a Înviat! IMG_1335 - Copy IMG_1340 IMG_1371 - Copy IMG_1374 IMG_1375 - Copy IMG_1379 - Copy IMG_1380 - Copy IMG_1382 IMG_1383 IMG_1385 IMG_1387 IMG_1389 IMG_1390

Scrie un comentariu

aprilie 5, 2015 · 6:18 am

Floriile cu durere şi dor

De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

2 comentarii

aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

Timpul

Timpul şi curgerea lui. Se duce mai iute decât gândul iar tu, omule,  îl alungi cu încăpăţânare, cu ură chiar. Aştepţi cu nerăbdare să vina seara mai repede, să se lumineze de ziuă, să plouă, să ningă, să înflorească pomii, să treacă Paştele, Crăciunul, să te îndrăgosteşti, să aduni bani, să vină concediul cu soarele lui arzător şi valurile mării.

Fără să-ţi dai seama te trezeşti că ai pierdut cea mai mare parte a vieţii şi ai adunat în tine doar aşteptări şi regrete. Nu şti să te bucuri de clipă, de o rază de soare, de un zumzet de albină, de un râs de copil. Eşti veşnic grăbit şi preocupat de un inutil ce ţi se pare indispensabil pe moment. Acel inutil aşezat în faţa ta ca un copac ce-ţi obturează vederea şi te face să nu vezi pădurea dincolo de trunchiul lui zgrunţuros. Un nimic ce-aduce cute pe obraz.

O, de-ai putea ştii dinainte când va veni ultima secundă din viaţa pe care a gonit-o cu frenezie! Ai lua un burete umed şi ai şterge cu încăpăţânare tabla pe care viaţa ta stă scrisă cu litere inegale în rânduri strâmbe, pline de pete şi ştersături. Ai şerge bine, şi pe verticală şi pe orizontală, să nu mai rămână nicio urmă din tot ce-a fost şi n-ai ştiut schimba la timp, apoi ai pune mâna pe o bucată de cretă nouă, te-ai duce în partea ei stângă, acolo unde bate inima, ai întinde mâna şi ai începe din nou să scrii cu litere frumos caligrafiate, primul paragraf. Apoi încă unul şi încă unul, toate frumos aliniate, cu litere egale, uşor aplecate spre dreapta, cu toate semnele de punctuaţie puse la locul lor ca într-o carte atent îngrijită.timpul002

Ai avea grijă să nu lipsească nici măcar o virgulă din secunda stabilită, ca viaţa ta, odată citită de ceilalţi, să pară perfectă. Cea mai frumoasă viaţă, cei mai frumoşi ani, cele mai fericite secunde. Toate să fie acolo, în anii pe care i-ai rescrie fără umbre şi fără greşeli de ortografie.

Ai înlocui cuvintele dure cu unele atent şlefuite, fără colţuri ascuţite, să nu mai rănească suflete, ai pune liniuţa de dialog acolo unde trebuie să stai de vorbă cu cei de lângă tine şi ghilimele atunci când redai gânduri ce nu-ţi aparţin. Ai pune tăcerile la locul lor, într-un colţ curat, fără pânze de păianjen.

Ai crea tăceri incredibil de frumoase şi de folositoare, exact la momentul potrivit, când nori negri de mânie s-ar apropia pe cerul senin al secundelor din viaţa ta. Ai ştii să apreciezi un umăr ce-ţi stă credincios alături şi o mână întinsă la nevoie. Ţi-ai aduce aminte când trebuie să pui punct unei fraze ca să poţi începe alta nouă, de la capătul rândului.

Totul ar fi incredibil de curat şi de plin de viaţă! Ar fi la locul lor şi licurici, şi bătăi de inimă, şi te iubescuri,  triluri, copii, zâmbete, râs gureş şi lacrimă. Mai ales lacrimile le-ai drămui, să nu mai inunde spaţii întregi şi să lase în urma lor pustiu. Pe toate le-ai şti scrie la locul lor! Atunci când ai ajunge în colţul din dreapta, jos, pe ultimul rând, la ultimul cuvânt cu ultima lui literă să pui mulţumit punctul cuvenit şi să-ţi mai faci ochii roată odată, mândru de opera ta. De propria-ţi viaţă trăită curat, cum se cuvine.

Ai vrea să poţi şterge, dar nu poţi. Te trezeşti într-un târziu bătrân şi singur, uitat de toţi şi toate, cu boli dureroase ce nu te lasă să dormi, cu tabieturi supărătoare, cu părul alb şi faţa zbârcită, fără nici o putere. Ajungi pe ultima sută de metri cu un bagaj de amintiri şi când te apropii de punctul terminus îţi dai seama că nici măcar ele nu sunt decât în mică măsură fericite. Majoritatea sunt triste şi amare ca nişte mere lucioase şi fragede la suprafaţă şi atât de putrede în interior!

Simţi pe limbă un gust de cocleală, ca şi cum ai fi băut apă ce-a stat prea mult într-o cană de metal ruginit şi ai sentimentul că ai pierdut  toate ocaziile de a fi fericit. Te încearcă acut amara senzaţie că ai trăit degeaba şi tot ce-ai vrea ar fi ca timpul să mai stea măcar o zi, o oră, un minut, o secundă. Te agăţi de acea ultimă secundă cu obstinaţie, ca şi cum de ea ar atârna întreaga ta existenţă. Şi chiar atârnă, doar că secunda e scurtă şi fragilă, se frânge repede iar viaţa ta se-mprăştie ca un fir de nisip în vânt. Până şi umbra-ţi dispare, ca şi cum nu ai fi fost. Şi-ai fi putut trăi aşa frumos!

6 comentarii

aprilie 2, 2015 · 10:03 pm

Înflorire

Fotografie-0397 Fotografie-0400 Fotografie-0428 Fotografie-0698 Fotografie-0699 Fotografie-0700 Fotografie-0694 Fotografie-0695

Scrie un comentariu

aprilie 2, 2015 · 2:59 pm