Floriile cu durere şi dor

De aproape 40 de ani, Floriile vin pentru mine cu o umbra de lacrimă peste bucuria florilor de primăvară.

Doda, verişoara care mă crescuse şi care-mi era ca o soră mai mare, se îmbolnăvise cu o vară înainte. Fusese aşa, ca o glumă proastă la început. Începuse s-o doară un picior când se întorcea de la brutărie. Şi a tot durut-o fără motiv aparent, până nu a mai putut să se sprijine deloc în el. Avea 17 ani şi era atât de fericită, că mai avea decât un an de şcoală şi avea să primească diploma de laborantă la cofetărie. Îi plăcea la nebunie să facă prăjituri, era îndrăgostită de meseria pe care şi-o alesese.

Până în toamnă, când trebuia să meargă la şcoală, s-au tot plimbat cu ea din spital în spital, din medic în medic. Nimeni nu ştia ce cauză poate avea acea durere incredibilă de picior. Făcuse radiografii, analize peste analize, toate ieşeau bune. Nici o anomalie nu părea să-i tulbure sănătatea şi totuşi, fără baston nu se mai putea deplasa.

Pe la sfârşitul lui august au reuşit să-i găsească un loc în sanatoriul de la Techirghiol. Făcea tratamente pentru reumatism şi băi de nămol împreună bătrânii internaţi pe bune acolo. Ea, singurul copil. Inutil să spun că tratamentul era ca o frecţie la un picior de lemn. Doda mea se simţea din ce în ce mai rău. După vreo lună, Doda i-a cerut imperios s-o ia acasă, că ea nu mai stă o zi acolo. Era supărată şi a certat-o că o lasă să moară prin străini.

Pe mamă a picat tavanul. S-a albit la faţă, a închis ochii şi pentru câteva secunde a uitat să respire. Doda auzise fără să vrea cum o compătimeau două asistente. Rostiseră două cuvinte fără drept de apel; cancer şi moarte şi ea le arunca atunci cu furie în creierul mamei ei, care ar fi trebuit s-o facă sănătoasă, să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. Până atunci nici măcar unul din doctorii la care se tot plimbaseră nu luase în calcul această ipoteză. Era imposibil pentru medicina în anii ’70.

A doua zi s-au urcat în tren şi s-au dus de au luat-o şi au vorbit pentru prima dată cu un medic ce mai întâlnise astfel de cazuri. Din păcate, pentru Doda mea era târziu. Prea târziu.  Avea cancer la sân, cu metastaze generalizate. Când a apărut durerea de picior era deja în metastază. I s-au mai dat cel mult şase luni, luni ce-au fost cele mai chinuitoare şi triste din întreaga mea copilărie.
Au urmat nopţi întregi de chin, multă morfină, multe cuvinte grele, rugăminţi, rugăciuni, lacrimi al căror izvor nu mai putea seca.

Iarna a trecut pe nesimţite în timp ce dozele de morfină se îndeseau. În primăvară nici măcar o jumătate de oră nu reuşeau s-o mai liniştească.  În anul acela Paştele a picat tot ca acum, la început de aprilie. Înfloriseră pomii, mirosea dumnezeieşte a muguri amari, floare de corcoduş, frunză proaspătă şi micşunele. În seara de sâmbătă, în ajun de Florii, am avut şi eu voie s-o văd, după ce am promis solemn că nu voi plânge şi nu o voi agita.cheiranthus-cheiri

Era mai cald decât acum. O primăvară bândă şi însorită pusese stăpânire peste sat. Prima dată după multe luni, Doda a vrut afară. Nu se mai putea mişca deloc, a trebuit dusă pe braţe până în tindă. Acolo, s-a rezemat cu capul de unul din stâlpi şi a cerut să rămână doar cu mine. Undeva, în depărtare cântau brotăceii. În caisul din fundul curţii se auzea un tril de privighetoare. Cum de cânta la ora aceea întunecată, nu pot spune. Era lună plină şi cerul, fără pată de nor era spuzit de stele. Tăceam şi încercam să-mi ţin spatele drept sub povara mâinii ce se sprijinea de umărul meu. Lacrimile-mi stăteau în gât şi mă sufocau, ochii îmi ardeau şi eu încercam din răsputeri să nu le dau drumul pe obraz. Promisesem. Aproape că nu respiram.

Doda a făcut ochii roată, a privit la corcoduşul din prag, la lalelele înmugurite lângă tindă, la micşunelele de catifea vişinie pe care le iubea atât de mult. A oftat odată din tot sufletul şi a început să plângă. „Ce frumos miroase, Luci! Şi eu nu mai apuc să văd atâta frumuseţe, mă duc. Aş da orice să mai apuc măcar încă o primăvară!” Lacrimile mele au rupt zăgazul când am deschis gura. „Nu-i adevărat! O să te faci bine, o să vezi! Să nu vorbeşti aşa!” „Mor, Luci, ştiu, o simt.” „Nu-i adevărat! Nu te las! Eu cui rămân? Cine o să-mi facă prăjituri la terminarea şcolii?”

Biet copil prostuţ ce eram! Aş fi putut jura că gândul meu o va face bine. Eu nu voiam să moară, cum să poată pleca fără voia mea? După o jumătate de oră, părinţii noştri ne-au găsit plângând una în braţele celeilalte. Eu o strângeam cu toată puterea în braţe, nu voiam să-i dau drumul, mi-era teamă să nu cumva să mi-o smulgă moartea. Eram convinsă că mâinile mele mici o vor vindeca, îi vor lua durerea. De ce nu mă lăsau să stau cu ea, aş fi făcut-o bine cu siguranţă?!

Au dus-o în casă, au aşezat-o în pat şi, epuizată, a vrut să adoarmă. Cu mine. Nu mi-a dat drumul până somnul i-a deschis pumnul. Aşa, cu o mânuţă în palma ei strânsă, cu cealaltă mângâindu-i părul, am stat până când a adormit. În camera ei nu se mai stingea becul şi oamenii din jur nu adormeau niciodată. Îi vegheau cu rândul somnul chinuit. Târziu, după miezul nopţii, am plecat cu ai mei acasă. A fost ultima dată când am mai văzut-o în viaţă.

În joia mare, la 10,23 seara, o stea s-a desprins de pe boltă şi a căzut pe pământ sub ochii mei. Sufletul Dodei i-a luat locul. A fost modul ei de a-mi spune adio. De atunci, Floriile se repetă pentru mine an de an, cu aceeaşi durere în fiecare primăvară. Cu toate florile ce-au însoţit-o pe ultimul drum şi cu parfumul cald-tămâios de micşunele.

Anunțuri

2 comentarii

Aprilie 4, 2015 · 9:17 pm

2 răspunsuri la „Floriile cu durere şi dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s