Despre frumuseţe

Hai să vă zic ceva despre modă şi frumuseţe. Să-mi revin după o zi epuizantă.
Pe vremea când eram eu o zgâtie de fată ascuţită ce bătea mingea pe uliţă, s-a mutat vizavi de noi o familie din alt sat. De fapt doar el era „venetic”, ea era becheţeancă de-a noastră. Aveau trei copii şi păreau extrem de îndrăgostiţi. Acum, pe vremea aia, să te giugiuleşti în public nu prea era la îndemâna oricui. Trebuia să ai tupeu şi să-ţi cam bagi picioarele în gura lumii. Dar nu despre asta voiam eu să vă povestesc. Ci doar despre vecina mea, Dorina. Că aşa o chema.
Era mică şi îndesată, cu fundul mare şi picioare zdravene, cu glezne groase. Erau anii ’70 când se purtau fustele deasupra de genunchi şi fustele Dorinei intraseră ale naiba toate la apă, de puteai să-i vezi desuurile dacă te aplecai un pic să te legi la şireturi în urma ei. Mergea ţanţoşă pe stradă, lipăind papucii-n deşte, cu fundul ăla mare îndărăt, unduindu-se provocator la fiecare pas.

Nu era deloc genul ăla de frumuseţe delicată, din contra, mai degrabă o ţărancă. Măi şi avea femeia asta nişte picioare păroase, de ziceai c-a semănat Dumnezeu gazon să joace puricii fotbal printre firele ei de păr. Pe vremea aia nici nu se gândeau femeile să scape de părul de pe picioare sau din alte locuri mai mult sau mai puţin ascunse vederii (nu mai exemplific, că vă imaginaţi şi singuri). Ştiu, acum pare ciudat că se afişau în public aşa, fără nicio jenă, dar pe vremea aceea erau chiar foarte mândre de pilozitatea lor. Era semn de virilitate. Toţi bărbaţii salivau după Dorina noastră şi lăsau bale în urma ei, mai ales că ea, hoaţă şi conştientă de farmecele-i, râdea graseind cu gura până la urechi, aruncându-şi capul pe spate şi arcuindu-şi mai tare fundul îndărăt.

Nu purta sutien şi ţinea capotul scurt deschis la primii doi nasturi, fie vară-fie iarnă. Sânii i se lăfăiau în voie, un pic lăsaţi, nu prea plini, dar ademenitori. Era fierbinte şi voia să se asigure că toţi ştiu asta. Şi avea un succes la bărbaţi ceva de groază! Femeilor li se citea invidia în ochi atunci când o înjurau printre dinţi că le vrăjeşte bărbaţii.

Mă uit acum în jurul meu şi văd numai femei chinuite. Mănâncă mai nimic, câte o frunză-două, indiferent că-s mai plinuţe sau slăbănoage de-a binelea. Se face reclamă la diete peste diete, apar tot felul de specialişti ca ciupercile după ploaie, se pune accent pe orice altceva decât pe creier iar standardul de frumuseţe tinde către cimitir mai degrabă, în momentul în care se adună scheletele la o şuetă să-şi măsoare duritatea oaselor, decât pe normalitate. Sunt convinsă că bărbaţii care salivau odinioară după Dorina noastră, nu ar găsi nimic apetisant la o anerexică de pe coperta Vogue din ziua de azi. Şi atunci mă întreb, pentru cine şi pentru ce ne chinuim atât să „arătăm bine”?

Nu spun că femeile ar trebui să se întoarcă în preistorie, ci că ar trebui să înţeleagă că până nu se acceptă ele pe ele aşa cum sunt şi nu se simt bine în corpul lor, nici ceilalţi nu le vor vedea frumoase. În definitiv nu pielea de pe oase contează într-o viaţă plină de sacrificii inutile de cele mai multe ori. Dacă evitaţi excesele de orice fel, înţelegeţi că oamenii nu sunt la fel , că după o anumită vârstă organismul nu mai răspunde la toate dietele lui peşte care îţi promit o siluetă de invidiat peste noapte şi că toate vedetele astea de mucava tunate şi plastifiate nu au nimic perfect în ele, puteţi fi cele mai frumoase chiar dacă fundul e cam mare, mai e şi un pic de celulită pe ici pe colo, sau un colăcel pe coapse. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi, pentru că sunteţi unice.