Arhive lunare: mai 2015

Povestea pantalonilor cu gaură-n fund

10013957_575022259272776_4789662251818319664_nGăsesc azi pe facebook poza asta şi-mi aduc aminte de o întâmplare haioasă şi cu tâlc de pe vremea în care eram tineri şi încă neobişnuiţi cu economia de piaţă ce abia înmugurea în minunaţa noastră ţară. Hai să v-o povestesc şi vouă, să nu râd ca proasta, singură.

Pe vremea lui Ceaşcă, cele mai bune hăinuţe pentru copii erau cele chinezeşti. Făcute dintr-un bumbac excelent, frumos colorate, cu maimuţoi, culori solide care-şi păstrau prospeţimea până se făceau copiii mari şi le rămâneau mici. O mană cerească, nu altfel. Pe cât erau de bune, pe atât erau de greu de găsit. Trebuia să fii cu adevărat norocos să le găseşti la liber în magazinele de specialitate, sau să fii cu mult mai norocos şi să-ţi faci „o pilă” la raionul de copii. Acum, şi pilele astea nu erau aşa, de fier, trebuiau întreţinute, gâdilate, recompensate. În fine.

Vine revoluţia şi încep să apara la liber tot felul de prostioare, care mai de care mai colorate, să-ţi ia ochii, de.
La câţiva după 89 se naşte prima mea finuţă şi mă reped ca disperata să-i cumpăr haine, s-o scot din maternitate. La mare căutare erau nişte trusouri gata pregătite, ambalate frumos, în sacoşica lor transparentă, cu scutecele aferente, mentiţe şi body- o minune. Îi aleg şi eu unul galben cu răţuşte (cred) şi floricele, de-ţi râdeau ochii când le priveai!

Ajung acasă, tare mândră de ce-am cumpărat şi dau să mă laud cu ele ex.soţului meu şi prietenei mele celei mai bune, care locuia vis-a-vis. Desfac eu scutecele, triunchiuri, păturica, şi scot ca pe un trofeul minunatul trusou. Şi ce credeţi, oameni buni! Toate era impecabile, în afară de body şi pantalonaşii de la costum care aveau câte o imensă gaură în fund. Nu exagerez! Erau neîncheiaţi în fund şi pe partea cu organele genitale. Fac feţe feţe, încep să înjur şi a doua zi mă duc înapoi cu ele la magazin, să mă iau de piept cu cea care-mi vânduse porcăriile alea.

Măi, aproape că-mi venea să plâng, dar pe de altă parte ziceam bogdeaproste că mai erau câteva săptămâni până la botez. Vă daţi seama, să mă fi făcut de râs cu rupturile alea în biserică?
Ajung la magazin, găsesc vânzătoarea şi cu flăcări în ochi, o întreb dacă a desfăcut vreodată un trusou din ăla, să-l verifice măcar. Ea, candidă îmi spune că nu. O invit să se uite la al meu. Femeia face feţe-feţe, desface pachetul şi dă cu ochii de minunaţii pantalor.
– Doamnă, ştiţi că nu putem primi înapoi marfa desfăcută şi deteriorată!
– Nu e deteriorată, zic, eu doar am desfăcut-o şi aşa am găsit-o!
– Nu-i adevărat, doamnă! Noi suntem firmă serioasă, nu umblăm cu aşa ceva! Sunt convinsă că v-am dat trusoul sigilat! Eu nu pot să vă iau înapoi marfa aşa cum este.
Se alertaseră şi celelalte vânzătoare -pe vremea aia se păstra încă formatul magazinelor comuniste, cu raioane deschise ce comunicau între ele- vine şi şefa de magazin, scandalul mocnea. Şefa, împăciuitoare, zice:
– Stai aşa, dragă. Ia du-te tu în magazie şi adu un alt trusou, să-l desfacem în faţa doamnei, să vadă că nu o minţim.

Ei, oamenilor, se duce vânzătoarea roşie ca racul şi vine din spate cu un trusou identic pe care îl desface în faţa mea cu mâinile tremurânde. Surpriză! Şi acel trusou era fix la fel! Mă uitam trimfătoare la ele cum începeau să le iasă ochii din cap şi le cădeau sărind pe pantalonii cu gaură. Se duce şi şefa, mai ia un alt trusou, altă culoare, alte piese, îl desface şi… pantalonii erau la fel. Era clar! Ăia aşa era croiţi.

Cu ce scop? Păi să le uşureze munca mamelor care altfel ar fi fost nevoite să schimbe toate hăinuţele copilului când făcea pe el! Aşa, schimbau scutecul şi pantalonii rămâneau proaspeţi şi curaţi ca atunci îmbrăcaţi! Aşa şi cu aceşti minunaţi pantalonaşi scurţi. Nu-s rupţi, sunt croiţi aşa special, ca băieţeii să poată să-şi facă nevoile fără să se ude.
Ingenioşi chinezii ăştia, nu-i aşa?!

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri

Din nevoie de iubire

Nu ştiu de ce natura m-a trimis pe lume în vara anului în care conducătorul de atunci al ţării tocmai alesese să dea un decret prin care să interzică avortul şi orice formă de protecţie anticoncepţională. A fost probabil o lovitură direct în plex pentru toate femeile care nu erau pregătite să-şi asume responsabilitatea naşterii, creşterii şi educării de prunci. Mă gândesc acum că era un paradox al vremii: o conducere profund atee impunea o măsură profund creştină -habotnică, chiar.

Ştiu că ai mei au fost foarte dezamăgiţi de naşterea mea. Sau poate a fost doar momentul nepotrivit, ironia sorţii făcând să prind rădăcini în uternul matern fix în anul acela de graţie, când nu mai putea scăpa de mine. Nu erau luaţi cu acte, hălăduiau din poartă în poartă, cu un geamantan de carton în care-şi duceau o mână de bulendre, două căni de ceai şi două linguri de ciorbă. Aşteptau un băiat, şi-l doreau cu disperare, erau siguri de naşterea lui, a moştenitorului cu dotarea necesară ducerii mai departe a minunatului şi unicului nume pe care-l purta, oricum, jumătate de sat.  Şi atât de dezamăgiţi au fost, încât au tot încercat să mă paseze când unuia, când altuia din fraţii personali, doar-doar s-o lipi vreunul cu totul de mine, să le dea şansa unui nou început.  Nu s-a lipit nimeni şi de fiecare dată am ajuns înapoi dezamăgită, desculţă, îngheţată şi din ce în ce mai stingheră.

Peste câţiva ani le-a venit şi mult aşteptatul băiat, siguranţa bătrâneţii lor, cel care avea să le asigure nemurirea şi perpetuarea numelui. Mi-am dorit cu disperare să simt şi eu măcar puţin un strop din dragostea aia părintească pe care o intuiam dincolo de privirile celorlalţi atunci când vorbeau de copiii lor, dincolo de glasul lor când îi vorbeau lui, fratelui meu. Nu l-am simţit. Am simţit însă cu deasupra vorba aspră, respingătoare, privirile ucigaşe pe care mi le aruncau pe rând când râdeam mai tare, când voiam să mă fac văzută, când încercam să intru pe sub pielea lor. Încă mă dor dimineţie de duminică în care se mutau împreună în patul lui, îl luau între ei şi se jucau toţi trei până când ăla mic leşina de râs. Încercam să intru în jocul lor şi eram totdeauna, fără excepţie, îndepărtată şi pusă la punct: „Ia stai cuminte în patul tău! Tu eşti fată, ce cauţi aici?” Stăteam cuminte în patul meu, cu genunchii la gură şi ochii în lacrimi şi priveam cu jind la veselia lor. Eu eram fată, nu aveam dreptul la joc.

Mai târziu, când verii noştri de la Oradea îşi făcuseră un obicei din a-şi petrece împreună cu părinţii o parte din concediul de vară la noi, nu aveam voie să stau nici măcar în camera în care tata se lăsa călărit de frate-meu şi de verişorii mei în hohotele de râs ale tuturor. Am şi acum o poză în care stau pe marginea patului, cu palmele strânse până la durere între genunchi şi ochii speriaţi cu care priveam în cei mânioşi ai tatei. Îmi poruncea din ochi să mă car dracului de acolo şi eu mă încăpăţânam să rămân, să mă bucur măcar de la distanţă de bucuria copilărească a râsului lor. Ştiam că nu va îndrăzni să mă gonească pe faţă din cauza unchilor mei.

Mi-a lipsit totdeauna căldura unui cămin din care să simt că fac parte. Răceala cu care eram tratată şi izolarea la care eram supusă m-au îmbolnăvit şi m-au făcut să mă ascund, să încerc să trec prin lume cu sfială, pe la margine, prin locuri ascunse şi întunecate, ca nu cumva să deranjez pe cineva. Când am mai crescut am ajuns la concluzia că trebuie neapărat să fiu înfiată, nu aveam cum să fiu copilul lor dacă se purtau aşa cu mine. Mă gândeam că undeva în lumea asta mare există o mamă-mamă care plânge şi se întreabă pe unde o fi copila ei şi cum o fi tratată în noua ei familie.

Îmi creasem o imagine caldă a unei mame ideale şi iubitoare care avea să vină să mă scoată de acolo. N-a venit şi mi-am dorit să mor. Au fost nenumărate momentele în care am vrut să dispar de pe faţa pământului. Îmi închipuiam că mă găsesc moartă şi că încearcă să mă readucă la viaţă fără niciun succes, o vedeam pe mama smulgându-şi părul din cap şi regretând amarnic felul în care s-a purtat cu mine. N-am murit, nu mi-am putut niciodată duce gândul până la capăt, iubeam prea mult viaţa sub toate formele ei.  Şi-am supravieţuit, aşa strâmbă cum am reuşit să cresc, cu temeri şi tare pe care nu le-a acoperit nimeni şi nimic niciodată. Mi-am transferat de-a lungul timpului nevoia de dragoste şi de cămin căruia să-i aparţin asupra viitorului soţ, asupra familiei lui, a copiilor. Am oferit cu amândouă mâinile, cu tot sufletul, mi-am smuls inima din piept şi le-am pus-o pe tavă cu mâini însângerate. Toţi, fără excepţie, au fost convinşi că li se cuvine de drept, fără să fie nevoiţi să ofere ceva la schimb.

Am încercat să-mi fac prieteni de-a lungul timpului, oameni care să-mi înţeleagă şi să-mi şteargă lacrima. Mi-au sorbit vorbele cu lăcomie şi le-au purtat mai departe, îmbogăţite cu tot felul de floricele mincinoase. Nu mi-a rămas nimeni dator cu un pumnal în spate. Cel mai adânc l-au înfipt oamenii pe care i-am iubit cu adevărat. Am iubit cu toată fiinţa de puţine ori în viaţă, dar tocmai ei au avut grijă să scoată şi să înfigă pumnalul ăla încă o dată şi încă o dată şi să-l răsucească, să fie siguri că sângerez până la moarte, că-mi pierd sufletul şi privirea aia blândă de câine ce cerşeşte afecţiune. Nu ştiu prin ce minune nu mi-am pierdut nici compasiunea, nici dorinţa de a face bine, nici onestitatea şi fidelitatea. Probabil că Dumnezeu, în imensa lui bunătate are totuşi un plan cu mine. Unul căruia nu am reuşit eu să-i desluşesc sensul. Sper să reuşeşc să-o fac înainte de-a părăsi lumea asta, altfel toată viaţa şi suferinţa mea ar fi în zadar. Şi-ar fi păcat, că mari au fost şi cu cât trece timpul, cu atât se simt mai  greu loviturile.

Am aflat zilele astea că fiica unor oameni ce-mi sunt dragi a încercat să se sinucidă la o vârstă la care majoritatea tinerilor se bucură din plin de viaţă. Am văzut mediatizate un sir de sinucideri fără precedent în rândul adolescenţilor şi m-am cutremurat. M-am regăsit în durerea fiecăruia.Societatea vine azi cu tentaţii mari. Cu droguri, alcool, anturaje care mai de care mai dubioase. Şi cu lipsă de iubire.

Aveţi grijă de copiii voştri. În goana nebună după bani şi acumulare de averi, după  siguranţa zilei de mâine, de poimâine, de peste o viaţă, adulţii aleargă după case mari, maşini scumpe, confort material şi uită că pruncii lor au în primul rând nevoie de dragoste. Au nevoie să fie ascultaţi, apreciaţi, văzuţi. E cumplit să creşti cu senzaţia că eşti invizibil pentru ai tăi. Orice manifestare din aceasta exagerată, orice sfidare a regulilor, orice exagerare în comportament este un strigăt disperat de ajutor pe care ei îl aruncă în neant. Nu vă acoperiţi ochii şi urechile cu bani şi nu încercaţi să le cumpăraţi înţelegerea. Siguranţa lor nu are preţ. Viaţa lor nu are preţ. Dragostea curată nu are preţ, e cel mai scump şi mai fragil lucru de pe pământ şi fără ea lumea va muri.  Şi când ajungi să-ţi pierzi o parte din tine, nicio avere din lume nu te poate consola şi nu poate înlocui ce-ai pierdut.

Un comentariu

mai 30, 2015 · 8:00 pm

Corect şi incorect.

Constat cu o oarecare părere de rău că a venit vremea să vă povestesc despre mine începând cu clasicul şi mult uzitatul „pe vremea mea”. E trist să constaţi că ai ajuns deja învechit şi că cei care-s tineri şi-n putere acum te pot privi ca pe o muscă fără aripi ce se zbate neputincioasă în praf încercând să-şi folosească cu folos picioruşele păroase. Brrrr! Urâtă imagine! În fine, să încep povestea, că nu-i chiar aşa rea cum pare la început.

Pe vremea mea (deh, alte vremuri, altă lume), ca să faci o şcoală decentă trebuia să pleci departe de casă cât încă nu-ţi crescuseră bine tuleiele. Dădeam examen de admitere la liceu în treapta I, mai dădeam unul peste doi ani ca să trecem în treapta a II-a şi mai dădeam unul la sfârşitul liceului, să putem primi diploma de bacalaureat. De, tot alte vremuri, altă educaţie. Dar când terminai liceul şi luai bacul erai şi tobă de carte şi pregătit pentru viaţă.

Fiecare liceu avea cămin propriu, pentru că noi, elevii, eram în mare majoritate copii de ţărani. Nu se obişnuia ca acum să cauţi copilului apartament cu chirie, să te speteşti să-i asiguri tot confortul mai bine ca acasă. Ce confort? Ai noştri erau mulţumiţi să ne ştie acolo în semi-închisoarea aia îngheţată, sub supravegherea pedagogilor şi profesorilor, cu gratii la ferestre şi portari la intrare, cu bilete de voie când voiam să ieşim la un film şi cu matricolă pe mână, să ne cunoască toţi când ieşeam pe stradă şi să ne poată reclama la o adică, de îndrăzneam să râdem prea tare şi să tulburăm liniştea publică atât de preţioasă la vremea aia. Tulburai liniştea privirilor şi dacă uitai să te tunzi, că de, veniseră anii 80 şi se purta părul lung, peste urechi, aşa cum vedeam în filmele americane ce mai răzbeau prin cenzura comunistă. Sau uitam să ne prindem pletele în codiţele regulamentare, sau uitam cordeluţa în buzunar şi umblam pe străzi cu pletele în vânt să facem în necaz vigilenţilor comunişti ce stăteau la pândă.

În cămin ne gospodăream cum puteam înghesuite în camere în care nu aveai suficient aer şi trebuia să iei cu japca şi câte o felie bună de la colega din dreapta, că pe al tău îl epuizase deja cea din stânga. Învăţam să păstrăm curăţenia, să ne întindem păturile pe pat până sărea moneda de pe salteaua plină de cocoloaşe de câlţi ce ne intrau în coaste şi ne înghionteau toată noaptea de ne trezeam la 5 jumate când se dădea deşteptarea cu vânătăi cât monedele de 5 lei. Le mai ţineţi minte?

Aveam două profesoare pedagog. Una mică-mică, pieptănată corect cu coc bine prins în agrafe să nu cumva să scape nici măcar o şuviţă rebelă şi s-o facă de râs, îmbrăcată corect, cu sacou regulamentar la 3 nasturi şi fustă regulamentară ce acoperea genunchii şi cobora până la mijlocul gambei, încălţată corect cu pantofi cu toc mediu, lustruiţi oglindă, cu şireturi totdeauna simetric legate. Cealaltă mică şi doapă, îmbrăcată totdeauna aşa cum nu trebuie, cu rochii lălâi, pantofi sport, sau şlapi, după caz, şalvari uneori (scandalos!), pensată la fir, cu părul alb tuns scurt nuanţat în cel mai nebun mov întâlnit vreodată.

Prima era tăcută, mândră, purta spatele drept, răspundea în cuvinte corect măsurate când o întrebai ceva, astfel ca balanţa vorbelor să rămână echilibrată şi să respecte la sânge decenţa şi sobrietatea epocii în care trăiam. Intra dimineaţa şi aprindea în tăcere lumina în fiecare cameră, venea după o jumătate de oră să vadă dacă ne-am dat jos din pat şi ne-am aliniat corect cu prosopul pe braţ şi periuţa de dinţi în mână la coada la chiuvetele aliniate şi ele corect, una după alta în baia îngheţată şi umedă şi mai venea o dată să verifice paturile, curăţenia şi să ne conducă spre uşa pe care s-o încuie după noi până la ora prânzului. Nu punea mâna pe nimic, doar privea cu ochi critic, pe jumătate adormit din pragul uşii, tăcea şi pleca.

Cealaltă pornea pe coridoare în cămaşă lungă de noapte, ca o vijelie cu ochi cârpiţi şi părul vâlvoi, în fiecare dimineaţă, striga „deşteptarea” de se auzea până peste stradă, în cimitir de se trezeau şi morţii din morminte şi se aliniau în poziţie de drepţi în faţa crucilor corect aliniate pe alei, trântea de perete uşile camerelor, aprindea luminile, făcea tărăboi, înjura birjăreşte şi ne făcea să sărim direct în papuci, speriate. Era spaima căminului. Mai venea peste o oră şi verifica pat cu pat. Dacă moneda nu sărea, trăgea cu o mişcare sigură pătura cu tot cu lenjerie, zvârlea perna pe jos şi te obliga s-o iei de la capăt până se declara mulţumită. Tremuram în faţa ei.

La prima mergeau fetele pe rând să se spovedească, cea de-a doua afla prin naiba ştie ce mijloace tot ce mişca în cămin. Prima îşi ocupa serile scriind rapoarte lungi, cu lux de amănunte. Cea de-a doua băga un reşou în priză, umplea camera până la refuz de fete, dădea drumul la televizor, prindea filmele de la sârbi şi juca remy, şeptică şi table cu noi până după ora stingerii.

Am învătat atunci să fac diferenţa între fata aparentă, mascată a lucrurilor şi cea nudă, limpede şi curată, ce redă sufletul omului aşa cum este el. Prima a creat probleme de neimaginat unor fete, cea ce a doua a ajutat pe altele în situaţii de nerezolvat.

Ce vreau eu să spun acum e că nu totdeauna felul în care se comportă un om în relaţia cu ceilalţi îi arată adevărata faţă. Că-s oameni ce par corecţi şi educaţi dar au sufletul negru ca funinginea de pe fundul ceaunului în care fierbea Maica mămăliga pe pirostri în fiecare zi, iar ceilalalţi, deşi sunt slobozi la gură şi nu ştiu să-şi ţină în frâu sentimentele au un suflet ca lacrima din cer în verile secetoase. Aparenţele înşeală mai totdeauna.

18 comentarii

mai 17, 2015 · 4:37 pm

Dimineaţa, pe răcoare

  • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine!
  • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama! Mă omoară mă-ta!

  • Hai, mamaie, că nu zice nimic! Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun!

  • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.

  • Nu, nu şi nu! Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Mă duc în casa mare cu tanti! Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi!

Obosită, mamaie-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către tataie, care mustăceşte în colţul lui. Tataie se opreşte din cioplit şi mă priveşte cu ochii strălucind albastru. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de mine, îl simt.

  • Mai zi şi tu, Lisandre! N-o vezi că mi se urcă-n cap?
  • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.

  • Mamaie oftează.

    • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
  • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!

  • Sar într-un picior şi sperii raţele pe bătătură iar ele măcăne de mama focului şi fug care-ncotro dând din aripi, de parcă cine ştie ce balaur le-ar urmări. Sunt fericită.

    În dimineaţa următoare nici nu se luminează de ziuă când mă trezeşte mamaie.

    • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
  • Mmmm… sigur!

  • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.

  • Deschid ochii cu greutate, patul mă trage înapoi, dar mirajul drumului mă atrăge mai tare, deci, câţiva pumni de apă rece pe faţă ridică pleoapele chiar dacă ochii mai ard şi în stomac se zbate dureros un gol. Mamaie îşi pregătise târnele cu răsaduri de cu seară, acum e deja îmbrăcată şi-şi spune rugăciunea.

    • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?

    Îmi fac repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.

    • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
  • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!

  • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?

  • Păi nu-ţi arătai, acu’? Ce mai întrebi?

  • La matale de ce sunt pe dos?

  • ….!!!! Offf, mă mănânci! Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre!! Ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum! Să dai apă la viţel!

  • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină! Şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie!

  • Cum liorpăie, tataie?

  • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună!

  • Şi gumarii mănâncă?

  • …!!!! ‘tu-ţi paştele tău de copil! Hai, plecaţ odată că iote, răsării soarele de când mă bateţ la cap! Ioană, să ai grijă de fată, auzi!?

  • În urma noastră portiţa scârţâie. Mă uit înapoi în lumina lunii, cât să-l mai prind cu coada ochiului pe tataie rămas să privească în urma noastră. Târnele atârnă greu pe umărul firav al mămăiţei. Din când în când, oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt.

    • Te doare, mamaie?
  • Mă doare, muică!

  • Dă să mai duc şi eu!

  • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine!

  • Biineee…

  • Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încetişor şi albeşte ziua. Prin casele de lângă drum se simte vânzoleală, în bătături raţele încep să măcăne de foame, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele noastre. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.

    • Mamaie,  uite barza!
  • O văd, muică, o văd.

  • N-o vezi, că nu te uiţi la ea! Uite-o!!

  • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.

  • Ai mai mulţi ochi?

  • Da, am unu’n creştet.

  • Şi vezi cu el?

  • Văd, vezi bine că văd!

  • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap!

  • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii! Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău!

  • Da eu nu-s boţană, mamaie!

  • Ei, muică… tu eşti mama lor! Ai, vino-ncoa că se aude cursa şi dă peste tine! Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat!

  • De când am plecat de-acasă picioarele s-au îngreunat. Acum soarele arde în ceafă şi setea-mi usucă gura. Drumul nu mi se mai pare atât de amuzant, dar bravez voiniceşte. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.

    • Mamaie, uite boboci!
  • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul! Nu te da aproape de el! Vino-ncoace! Ia spune-mi ţi-e foame?

  • Nu mi-e foame.

  • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?

  • Da, mi-e sete.

  • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.

  • Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Mamaie apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână. Apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa şi dulce ca mierea.

    • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii! Bea puţinică, să nu ţi se facă rău! Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
  • Mai e mult, mamaie?

  • Mai e, muică! Suntem abia-n Ostroveni! Te dor picioarele?

  • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică!

  • Aşa te vreau.

  • Mi-e cald, mamaie.

  • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?

  • -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.

    • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
  • Dacă taci ai mai mult spor?

  • Da, normal.

  • Mamaie-şi trage cârpa pe ochi şi merge cu privirea-n pământ. Pune pasul uşurel, sacadat. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Eu alerg pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânând fluturi şi adunând mănunchi flori de ochiul boului. Aş lua şi maci, că-s roşii, dar cum pun mâna pe ei şi trag, se scutură şi rămân în mână cu o măciulie goală tivită cu câteva stamine negre. Mi-e necaz, dar nu mai zic nimic, să nu-i mănânc sporul lui mamaie. Dacă se întoarce cu răsadurile nevândute e bai mare! Tac, strâng din dinţi şi merg mai departe. Prin picioare mi se plimbă o armată de furnici. Când în sus, când în jos. Pielea arde, sângele se dilatată, sandalele mă strâng. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să ni se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.

    • Bună dimineaţa, daică Ioană!
  • Bună dimineaţa, muică!

  • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?

  • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică?! Nu mai avui scăpare, trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa! Parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea!

  • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită! Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi! Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască! De trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.

  • Hai că acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.

  • Lasă că nu-i târzâu nici acu’. Nici acu’ nu-i târzâu dacă e cu voie bună!

  • Târgu-i plin, lume pestriţă. Fiecare vrea câte ceva, strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie străluceşte din ce în ce mai tare şi fumul micilor se aşterne înecăcios şi apetisant peste toată omenirea strânsă laolaltă.

    • Ce faci, mamă, aci? E şi Luci cu matale??

    • Hait’ că ne-a prins! Să vezi acu’ scandal!

    • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, că să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.

    • Fa mamă, eşti bătrână şi-ţi pui mintea cu plozii! Nu puteai s-o laşi acasă? Venirăţi atâta drum pe jos, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău? Nu te gândişi, ai?!

    • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.

    • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă! Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu, boţano, nu puteai să stai cu tataie-tău, să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine!

    • Nu merg! Eu stau cu mamaie!

    • Ba ai să mergi chiar acum! Şi lasă gura moale că-ţi trag şi vreo două! Ne ştie târgul la cât ţipi!

    • Las-o, fa muică, c-o aduc eu când termin aici. Nu te certa cu fata să se uite lumea la voi ca la urs!

    • Lasă matale, vezi-ţi de răsaduri acolo, că ştiu eu cum să mă port cu copilul meu. Mişcă acasă fiţ-ar curu’al dracu că ţi-l înroşesc acu’ de nu te vezi! Măcar să ai de ce plânge!

    Scrie un comentariu

    mai 3, 2015 · 8:43 pm

    Acasă

    sursa foto: freebird.roLocuiesc într-un colţ de suflet.

    Sub streaşina casei mele

    si-au clădit cuib rândunele

    cu ochi vii şi frac strălucitor

    pe care le-aşteaptă

    cu nerăbdare

    pui golaşi

    cu ciocuri flămânde

    tivite auriu.

    Ne-acoperă un petec de cer curat.

    Din când în când nori nimbus se-adună

    şi plâng peste peste noi

    cu lacrimi repezi,

    purificatoare.

    Teiu-şi înalţă atunci

    crengile,

    şterge lacrimile

    şi pictează în zare

    un curcubeu.

    Nopţile-mi sunt violet,

    o lună cât roata carului

    îmi şopteşte poveşti cu zâne

    şi Feţi Frumoşi din lacrimă.

    În colţul meu de suflet

    timpul curge pe vârfuri,

    să nu ne tulbure liniştea

    gândului.

    Dimineţile vin cu zâmbet,

    roşu răsărit le îmbujorează.

    Locuiesc între două bătăi de inimă,

    pe marginea însorită a visului tău.

    4 comentarii

    mai 2, 2015 · 10:49 am