Corect şi incorect.

Constat cu o oarecare părere de rău că a venit vremea să vă povestesc despre mine începând cu clasicul şi mult uzitatul „pe vremea mea”. E trist să constaţi că ai ajuns deja învechit şi că cei care-s tineri şi-n putere acum te pot privi ca pe o muscă fără aripi ce se zbate neputincioasă în praf încercând să-şi folosească cu folos picioruşele păroase. Brrrr! Urâtă imagine! În fine, să încep povestea, că nu-i chiar aşa rea cum pare la început.

Pe vremea mea (deh, alte vremuri, altă lume), ca să faci o şcoală decentă trebuia să pleci departe de casă cât încă nu-ţi crescuseră bine tuleiele. Dădeam examen de admitere la liceu în treapta I, mai dădeam unul peste doi ani ca să trecem în treapta a II-a şi mai dădeam unul la sfârşitul liceului, să putem primi diploma de bacalaureat. De, tot alte vremuri, altă educaţie. Dar când terminai liceul şi luai bacul erai şi tobă de carte şi pregătit pentru viaţă.

Fiecare liceu avea cămin propriu, pentru că noi, elevii, eram în mare majoritate copii de ţărani. Nu se obişnuia ca acum să cauţi copilului apartament cu chirie, să te speteşti să-i asiguri tot confortul mai bine ca acasă. Ce confort? Ai noştri erau mulţumiţi să ne ştie acolo în semi-închisoarea aia îngheţată, sub supravegherea pedagogilor şi profesorilor, cu gratii la ferestre şi portari la intrare, cu bilete de voie când voiam să ieşim la un film şi cu matricolă pe mână, să ne cunoască toţi când ieşeam pe stradă şi să ne poată reclama la o adică, de îndrăzneam să râdem prea tare şi să tulburăm liniştea publică atât de preţioasă la vremea aia. Tulburai liniştea privirilor şi dacă uitai să te tunzi, că de, veniseră anii 80 şi se purta părul lung, peste urechi, aşa cum vedeam în filmele americane ce mai răzbeau prin cenzura comunistă. Sau uitam să ne prindem pletele în codiţele regulamentare, sau uitam cordeluţa în buzunar şi umblam pe străzi cu pletele în vânt să facem în necaz vigilenţilor comunişti ce stăteau la pândă.

În cămin ne gospodăream cum puteam înghesuite în camere în care nu aveai suficient aer şi trebuia să iei cu japca şi câte o felie bună de la colega din dreapta, că pe al tău îl epuizase deja cea din stânga. Învăţam să păstrăm curăţenia, să ne întindem păturile pe pat până sărea moneda de pe salteaua plină de cocoloaşe de câlţi ce ne intrau în coaste şi ne înghionteau toată noaptea de ne trezeam la 5 jumate când se dădea deşteptarea cu vânătăi cât monedele de 5 lei. Le mai ţineţi minte?

Aveam două profesoare pedagog. Una mică-mică, pieptănată corect cu coc bine prins în agrafe să nu cumva să scape nici măcar o şuviţă rebelă şi s-o facă de râs, îmbrăcată corect, cu sacou regulamentar la 3 nasturi şi fustă regulamentară ce acoperea genunchii şi cobora până la mijlocul gambei, încălţată corect cu pantofi cu toc mediu, lustruiţi oglindă, cu şireturi totdeauna simetric legate. Cealaltă mică şi doapă, îmbrăcată totdeauna aşa cum nu trebuie, cu rochii lălâi, pantofi sport, sau şlapi, după caz, şalvari uneori (scandalos!), pensată la fir, cu părul alb tuns scurt nuanţat în cel mai nebun mov întâlnit vreodată.

Prima era tăcută, mândră, purta spatele drept, răspundea în cuvinte corect măsurate când o întrebai ceva, astfel ca balanţa vorbelor să rămână echilibrată şi să respecte la sânge decenţa şi sobrietatea epocii în care trăiam. Intra dimineaţa şi aprindea în tăcere lumina în fiecare cameră, venea după o jumătate de oră să vadă dacă ne-am dat jos din pat şi ne-am aliniat corect cu prosopul pe braţ şi periuţa de dinţi în mână la coada la chiuvetele aliniate şi ele corect, una după alta în baia îngheţată şi umedă şi mai venea o dată să verifice paturile, curăţenia şi să ne conducă spre uşa pe care s-o încuie după noi până la ora prânzului. Nu punea mâna pe nimic, doar privea cu ochi critic, pe jumătate adormit din pragul uşii, tăcea şi pleca.

Cealaltă pornea pe coridoare în cămaşă lungă de noapte, ca o vijelie cu ochi cârpiţi şi părul vâlvoi, în fiecare dimineaţă, striga „deşteptarea” de se auzea până peste stradă, în cimitir de se trezeau şi morţii din morminte şi se aliniau în poziţie de drepţi în faţa crucilor corect aliniate pe alei, trântea de perete uşile camerelor, aprindea luminile, făcea tărăboi, înjura birjăreşte şi ne făcea să sărim direct în papuci, speriate. Era spaima căminului. Mai venea peste o oră şi verifica pat cu pat. Dacă moneda nu sărea, trăgea cu o mişcare sigură pătura cu tot cu lenjerie, zvârlea perna pe jos şi te obliga s-o iei de la capăt până se declara mulţumită. Tremuram în faţa ei.

La prima mergeau fetele pe rând să se spovedească, cea de-a doua afla prin naiba ştie ce mijloace tot ce mişca în cămin. Prima îşi ocupa serile scriind rapoarte lungi, cu lux de amănunte. Cea de-a doua băga un reşou în priză, umplea camera până la refuz de fete, dădea drumul la televizor, prindea filmele de la sârbi şi juca remy, şeptică şi table cu noi până după ora stingerii.

Am învătat atunci să fac diferenţa între fata aparentă, mascată a lucrurilor şi cea nudă, limpede şi curată, ce redă sufletul omului aşa cum este el. Prima a creat probleme de neimaginat unor fete, cea ce a doua a ajutat pe altele în situaţii de nerezolvat.

Ce vreau eu să spun acum e că nu totdeauna felul în care se comportă un om în relaţia cu ceilalţi îi arată adevărata faţă. Că-s oameni ce par corecţi şi educaţi dar au sufletul negru ca funinginea de pe fundul ceaunului în care fierbea Maica mămăliga pe pirostri în fiecare zi, iar ceilalalţi, deşi sunt slobozi la gură şi nu ştiu să-şi ţină în frâu sentimentele au un suflet ca lacrima din cer în verile secetoase. Aparenţele înşeală mai totdeauna.

Anunțuri

18 comentarii

Mai 17, 2015 · 4:37 pm

18 răspunsuri la „Corect şi incorect.

  1. O lecţie de preţ care uneori nu se învăţă nici într-o viaţă.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am încercat să vorbesc într-un articol de vremea anilor mei de liceu, trăiţi într-un cămin de la …marginea Bucureştiului. N-am reuşit aşa cum aş fi vrut. Pentru mine, rămâne cea mai grea perioadă, nedreaptă prin faptul că atunci meritam o adolescenţă fără griji, pe când alţii, cu diriginta şi pedagogele in frunte, ne-au făcut-o calvar şi, după cum vezi, de neuitat. Am avut 3 pedagoge şi ştiu ce spui, inclusiv concluzia finală mi-e familiară. Oare voi putea scrie vreodată despre asta? Mulţumesc, Lucia!

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, Adriana. Atunci când resentimentele se vor topi şi te vei împăca pe tine cu trecutul tău. A fost, s-a dus, poate că oamenii aceia nici nu mai sunt, sau daca mai sunt nu-ţi mai pot face rău. Am avut profesori şi profesori. De cei buni îmi aduc aminte cu plăcere, de ceilalţi cu milă. Poate o sa scriu de toţi de mă vor ţine puterile şi creierul.

      Apreciat de 1 persoană

      • ..m-am împăcat, Lucia. E demult tare. Am fost la liceu, in 2012. Nu m-am bucurat. Mi-a plăcut devenirea colegilor, poveştile lor. In rest, doar ora 7 seara o vedeam, inchisa in spatele gratiilor, in camarute invadate de gandaci. O lume inchisa cu umbre de suflet. Nu zic că n-as putea scrie despre toate astea, dar parcă…nu vreau. Tu mi-ai scos la suprafaţă 4 ani de supravietuire …inedita. De atunci…totul a fost mai usor. Eram călită.

        Apreciat de 1 persoană

        • De gândaci nu-mi aduc aminte. În schimb de frig, umezeală, gratii, baia insalubră şi îngheţată fără apă caldă, da. Îmi aduc aminte şi de fete şi de doamna Andreescu, cea cu părul mov şi înjurături la purtător care m-a luat sub aripa ei şi m-a pus până la urmă sefă de cămin după ce m-a adus la disperare, de bucătăresele care-mi opreau mâncarea caldă pe colţul plitei că le ajutam în timpul liber. Una peste alta nu pot spune că a fost rău. A fost o experienţă de viaţă. Una bună.

          Apreciat de 1 persoană

        • ..ohoho, norocoaso. Sună totul …minunat. Mi-as dori, cu maturitatea de acum, să am concluzia ta. Nu o am, dar e ok. Fiecare experienţă ajută. Chiar şi povestea ta, cu toate asemănările, tot nu-mi schimbă percepţia.

          Apreciat de 1 persoană

  3. Nu ştiu cât de norocoasă am fost. Poate doar alegerea liceului a fost cu noroc. Am intrat de câteva ori în căminele vecine la sanitar şi la economic şi am zis că-mi dau şi maţele afară. În privinţa curăţeniei la noi era parfum până în ultimul an când ne-a venit o pedagogă nouă care ne-a umplut de păduchi.
    Aveam cea mai bună cantină din oraş, se gătea în oale, pe plită, nu ca la celelalte, la cazan, aveam farfurii şi căni de ceramică/porţelan, nu gamele de metal ca ceilalţi iar mie mi-a plăcut totdeauna să ajut, să gătesc, să mă fac utilă. Nu aveam un minut liber, dar nici nu mă plângeam. Am şi acum fotografiile în care supravegheam descărcarea verzei de pus la murat pentru iarnă. 🙂 Eram veşnic ocupată şi asta cred că m-a ajutat mult. Am lăsat în urmă lunile în care plângeam pe scări în fiecare seară, felul în care cerşeam apă caldă de la cantină în primul an ca să putem face baie… Toate trec. În definitiv, ce nu te omoară te face mai puternic.

    Apreciază

    • Vezi? In definitiv eşti ceea ce ai fost mereu: o luptătoare. Asta ţi-e firea. De aia îţi spun că esti norocoasă. Eu nu sunt genul să spun despre mine lucruri ce nu mă definesc. De asta, probabil, nu reuşesc şi n-am reuşit să depăşesc anumite perioade. Mi-as fi dorit să-ţi spun că am izbândit, dar nu, tot ce am făcut…a fost cu efort. Fire păcătoasă…

      Apreciază

  4. TIPSYNEL

    Offf! Mi-ati adus aminte de copilarie…ca tanar ma simt si acum!
    Mi-am reamintit de pedagogii mei:
    -„Bill” (care ne-a luat sa-i sapam groapa bunica-sii – ne-a platit, la final ca asa se cere si dupa inmormantare la masa de pomana ne-a imbatat de-am pus casetofonul sa ne cante, mai intai in surdina si apoi la maxim);
    -„Broasca”, o tanara cu buzele mai ceva ca ale Buruienei dar naturale si amatoare de pileala de orice fel, fapt de care abuzam sa mergem in camere la fete (caminul fiind mixt, 2 etaje cu fete, 2 cu baieti);
    -„Boarta”, un tip burtos ce locuia in apropiere si gelos fiind mai mult statea noptile acasa, noi sarind gardul mereu cand era de tura.
    Am avut un regim cazon, e adevarat, dar mai greu a fost primul an.
    A, sa nu uit: am fost ultima generatie care am prins examen scris si oral la admitere si prima generatie care a facut liceul 4 ani (ultima cu 5 ani a terminat o data cu noi)

    Apreciat de 1 persoană

    • ..încep să cred că ar fi bine să citim şi noi poveştile tale, Victor, şi să mă ierţi că renunţ la adresarea politicoasă, dar te simt un prieten ce ne ridică mingea la fileu şi mai scoatem vreo două poveşti la suprafaţă numai din conversatia asta virtuală ce ne-o acorzi. Ai putea avea un blog tare interesant. Deja mi-i imaginez şi pe Bill, şi Broasca, şi Boarta. Deci, ce zici? Nu-ţi pui undeva poveştile? Sau le laşi tot pe la noi pe bloguri? Oricum, iţi mulţumim. Mult.

      Apreciat de 1 persoană

      • TIPSYNEL

        Nu se stie niciodata, stimata Adriana, inca nu am timpul necesar (sau asa vreau sa cred) dar multumesc pentru aprecieri! Cand am inceput sa postez pe feisbuc, fetitele mele (de altfel mame in toata firea) mi-au zis ca decat sa-mi pierd timpul cu o retea nu prea serioasa mai bine-mi fac un blog! Eu am ezitat, cum de altfel fac si acum dar ma bate gandul sa fac un blogulet cu titlu’ de jurnal de amintiri.(personal) Poate nepoteii ce-i am si or sa vina vor citi unele intamplari cu acea uimire ce am avut si eu pe chip atunci cand ascultam povestile traite de bunicii si strabunicii mei.O zi buna iti doresc!

        Apreciază

        • ..ar fi minunat, absolut minunat, iar eu as fi prima cititoare, fan declarat deja. Aşa am primit şi eu sugestia de a-mi face blog, datorită postărilor mele de pe fb. Începutul există, e nevoie doar de continuitate….

          Apreciază

    • Mă bucur că încopilăresc oameni! 🙂 Tineri suntem cu toţii, doar un pic mai copţi şi mai înţelepţi. Ce-ar fi să punem cap la cap nişte poveşti de atunci? Ar ieşi ceva de-ar sta pruncii ăştia de acum cu gurile căscate! :))

      Apreciat de 1 persoană

      • TIPSYNEL

        Am scris cele de ieri cu-n pic de strangere de inima sa nu va inoportunez cu prea lungul meu comentariu. Va multumesc pentru invitatie si o sa va anunt cand, ce si cum. Eu acum mai am mult de citit la dumneavoastra si la altii articole interesante. Sarut mana!

        Apreciat de 1 persoană

  5. mare dreptate ai…aparentele insala…adevarate lectii de viata pe care le „patim” si noi…seara faina

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s