Corect şi incorect.

Constat cu o oarecare părere de rău că a venit vremea să vă povestesc despre mine începând cu clasicul şi mult uzitatul „pe vremea mea”. E trist să constaţi că ai ajuns deja învechit şi că cei care-s tineri şi-n putere acum te pot privi ca pe o muscă fără aripi ce se zbate neputincioasă în praf încercând să-şi folosească cu folos picioruşele păroase. Brrrr! Urâtă imagine! În fine, să încep povestea, că nu-i chiar aşa rea cum pare la început.

Pe vremea mea (deh, alte vremuri, altă lume), ca să faci o şcoală decentă trebuia să pleci departe de casă cât încă nu-ţi crescuseră bine tuleiele. Dădeam examen de admitere la liceu în treapta I, mai dădeam unul peste doi ani ca să trecem în treapta a II-a şi mai dădeam unul la sfârşitul liceului, să putem primi diploma de bacalaureat. De, tot alte vremuri, altă educaţie. Dar când terminai liceul şi luai bacul erai şi tobă de carte şi pregătit pentru viaţă.

Fiecare liceu avea cămin propriu, pentru că noi, elevii, eram în mare majoritate copii de ţărani. Nu se obişnuia ca acum să cauţi copilului apartament cu chirie, să te speteşti să-i asiguri tot confortul mai bine ca acasă. Ce confort? Ai noştri erau mulţumiţi să ne ştie acolo în semi-închisoarea aia îngheţată, sub supravegherea pedagogilor şi profesorilor, cu gratii la ferestre şi portari la intrare, cu bilete de voie când voiam să ieşim la un film şi cu matricolă pe mână, să ne cunoască toţi când ieşeam pe stradă şi să ne poată reclama la o adică, de îndrăzneam să râdem prea tare şi să tulburăm liniştea publică atât de preţioasă la vremea aia. Tulburai liniştea privirilor şi dacă uitai să te tunzi, că de, veniseră anii 80 şi se purta părul lung, peste urechi, aşa cum vedeam în filmele americane ce mai răzbeau prin cenzura comunistă. Sau uitam să ne prindem pletele în codiţele regulamentare, sau uitam cordeluţa în buzunar şi umblam pe străzi cu pletele în vânt să facem în necaz vigilenţilor comunişti ce stăteau la pândă.

În cămin ne gospodăream cum puteam înghesuite în camere în care nu aveai suficient aer şi trebuia să iei cu japca şi câte o felie bună de la colega din dreapta, că pe al tău îl epuizase deja cea din stânga. Învăţam să păstrăm curăţenia, să ne întindem păturile pe pat până sărea moneda de pe salteaua plină de cocoloaşe de câlţi ce ne intrau în coaste şi ne înghionteau toată noaptea de ne trezeam la 5 jumate când se dădea deşteptarea cu vânătăi cât monedele de 5 lei. Le mai ţineţi minte?

Aveam două profesoare pedagog. Una mică-mică, pieptănată corect cu coc bine prins în agrafe să nu cumva să scape nici măcar o şuviţă rebelă şi s-o facă de râs, îmbrăcată corect, cu sacou regulamentar la 3 nasturi şi fustă regulamentară ce acoperea genunchii şi cobora până la mijlocul gambei, încălţată corect cu pantofi cu toc mediu, lustruiţi oglindă, cu şireturi totdeauna simetric legate. Cealaltă mică şi doapă, îmbrăcată totdeauna aşa cum nu trebuie, cu rochii lălâi, pantofi sport, sau şlapi, după caz, şalvari uneori (scandalos!), pensată la fir, cu părul alb tuns scurt nuanţat în cel mai nebun mov întâlnit vreodată.

Prima era tăcută, mândră, purta spatele drept, răspundea în cuvinte corect măsurate când o întrebai ceva, astfel ca balanţa vorbelor să rămână echilibrată şi să respecte la sânge decenţa şi sobrietatea epocii în care trăiam. Intra dimineaţa şi aprindea în tăcere lumina în fiecare cameră, venea după o jumătate de oră să vadă dacă ne-am dat jos din pat şi ne-am aliniat corect cu prosopul pe braţ şi periuţa de dinţi în mână la coada la chiuvetele aliniate şi ele corect, una după alta în baia îngheţată şi umedă şi mai venea o dată să verifice paturile, curăţenia şi să ne conducă spre uşa pe care s-o încuie după noi până la ora prânzului. Nu punea mâna pe nimic, doar privea cu ochi critic, pe jumătate adormit din pragul uşii, tăcea şi pleca.

Cealaltă pornea pe coridoare în cămaşă lungă de noapte, ca o vijelie cu ochi cârpiţi şi părul vâlvoi, în fiecare dimineaţă, striga „deşteptarea” de se auzea până peste stradă, în cimitir de se trezeau şi morţii din morminte şi se aliniau în poziţie de drepţi în faţa crucilor corect aliniate pe alei, trântea de perete uşile camerelor, aprindea luminile, făcea tărăboi, înjura birjăreşte şi ne făcea să sărim direct în papuci, speriate. Era spaima căminului. Mai venea peste o oră şi verifica pat cu pat. Dacă moneda nu sărea, trăgea cu o mişcare sigură pătura cu tot cu lenjerie, zvârlea perna pe jos şi te obliga s-o iei de la capăt până se declara mulţumită. Tremuram în faţa ei.

La prima mergeau fetele pe rând să se spovedească, cea de-a doua afla prin naiba ştie ce mijloace tot ce mişca în cămin. Prima îşi ocupa serile scriind rapoarte lungi, cu lux de amănunte. Cea de-a doua băga un reşou în priză, umplea camera până la refuz de fete, dădea drumul la televizor, prindea filmele de la sârbi şi juca remy, şeptică şi table cu noi până după ora stingerii.

Am învătat atunci să fac diferenţa între fata aparentă, mascată a lucrurilor şi cea nudă, limpede şi curată, ce redă sufletul omului aşa cum este el. Prima a creat probleme de neimaginat unor fete, cea ce a doua a ajutat pe altele în situaţii de nerezolvat.

Ce vreau eu să spun acum e că nu totdeauna felul în care se comportă un om în relaţia cu ceilalţi îi arată adevărata faţă. Că-s oameni ce par corecţi şi educaţi dar au sufletul negru ca funinginea de pe fundul ceaunului în care fierbea Maica mămăliga pe pirostri în fiecare zi, iar ceilalalţi, deşi sunt slobozi la gură şi nu ştiu să-şi ţină în frâu sentimentele au un suflet ca lacrima din cer în verile secetoase. Aparenţele înşeală mai totdeauna.