Sunt oameni ale căror vieţi care curg lin, în albii din veci săpate. Din când în când mai sar peste câte o piatră, se mai împrăştie în stropi strălucitori, ca după aceea să se adune firesc în curgerea lor lină spre marea cea mare. În caz de pericol se mai agaţă de o rădăcină, mai fac o bulboană, mai încalecă un drum, mai dărâmă nişte ziduri. Destinaţia lor e clară şi limpede ca apa izvorului de unde au plecat. Odată ajunşi la capăt, apele lor se amestecă cu apele primitoare ale mării şi rămâne din amintirea lor doar piatra pe care se prinde scoica.
Sunt oameni ale căror vieţi au aşternut înainte un drum de piatră albă ce şerpuieşte sinuos printre creste. În dreapta e prăpastia, cu hăul ei ademenitor, în stânga muntele cu piscuri ameţitoare. Oamenii păşesc pe ele cu grijă şi teamă, pun un pas înaintea celuilalt şi se feresc de pietre, pentru că orice piedică le poate fi fatală. Mulţi privesc în jos şi inevitabil ajung pe fundul prăpastiei, pradă facilă pentru vulturi.
Pentru cei ce rezistă tentaţiei, drumul e greu. Din când în când urcă în genunchi, cu palmele rănite şi degetele zdrobite de rădăcinile de care tot încearcă să se agaţe. Au pantalonii rupţi, hainele sfâşiate iar din rănile proaspete sângele picură uşor, obol pământului însetat.
Uneori duc în spate poveri. Cruci grele de lemn, sau alţi oameni, cu alte existenţe, care s-au agăţat cumva de ei pe drum şi care se hrănesc parazit, precum lianele din viaţa ce palpită în piepturile lor. În urma lor rămâne rana, amprentă de sânge pe piatră. Trec ploi şi-o spală, bat vânturi şi-o usucă, amprenta rămâne. Ei nu privesc nici în jos, în hău, nici în sus spre vârf. Nu pot întoarce capul să privească înapoi, drumul dinainte aşternut îi obligă să ţină privirea dreaptă, în faţă, fără să se abată nici măcar cu un milimetru de la linia orizontului.
Se opresc în vârf şi la capătul drumului ating cerul cu mâna. Ei sunt martirii care au reuşit să învingă soarta şi-i aşteaptă la capăt împărăţia cerurilor şi-un loc cu verdeaţă unde sufletele lor pline de cicatrici se odihnesc. Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.
Şi sunt oameni ale căror drumuri se intersectează prea des cu altele. Viaţa lor este o continuă răscruce. O iau la dreapta, e greşit, o iau la stânga, la fel, se întorc, se repetă, până ajung să se învârtă în cerc şi să nu mai poată vedea în jurul lor decât un perete impenetrabil, înalt până la cer. Aceeaşi existenţă, aceleaşi dureri, aceeaşi învârtire continuă, de carusel. Obositoare şi înnebunitoare existenţă.
Încearcă din răsputeri să scape şi vârtejul vieţii îi trage înapoi de fiecare dată, în aceeaşi vrie, în liniştea iluzorie a ochiului de furtună. Aceştia obosesc cel mai repede. Puţini sunt cei care reuşesc să găsească într-un final ieşirea din caruselul ce nu se mai opreşte niciodată şi să-şi continue viaţa pe drumul corect. Majoritatea abandonează şi atunci viaţa lor fără cap şi coadă sfârşeşte lamentabil, într-un banal fapt divers. Moartea ce li se pare o scăpare îi împovărează cu privirile flămânde ale necrofagilor ce-aşteaptă flămânzi pe margine să-i vadă dându-şi obştescul sfârşit. Sufletele lor ce evadează perfid, sfârşesc prin a fi devorate pe loc de dinţii flămânzi ai celorlalţi. Rămâne în urma lor o ştire rece şi impersonală în rubrica de fapt divers a celei mai şterse fiţuici din oraş. Existenţe neîmplinite, suflete rătăcite şi chinuite, dureri pe care nimeni nu a avut timp să le vadă.
Ieri, un tână de 30 de ani s-a sinucis aruncându-se în faţa metroului la staţia Eroii Revoluţiei. A pus capăt unui chin pe care doar el l-a ştiut şi lumea s-a impacientat, s-a enervat şi a înjurat pentru că a fost oprită din curgerea ei către nicăieri pentru o jumătate de oră. De un fapt divers. Uneori mă tem că tunelurile acelea întunecate, cu pereţi umezi negri de funingine şi zgură, vor ajunge să adăpostească mult prea multe suflete rătăcite. Suflete cărora niciunul din noi nu s-a oprit să le dea un capăt de rază pentru speranţă, nu le-a întins o mână de ajutor, să-i ajute să iasă din vrie. Pentru că noi toţi suntem prea ocupaţi cu vieţile şi drumurile noastre. Ne plac doar dramele fără happy-end, cu sfârşituri tragice, sângeroase. Ne hrănim cu sângele lor proaspăt, aburind, ca vampirii. Rămâne faptul divers şi o ştire impersonală de trei rânduri în cea mai ştearsă fiţuică din oraş.