Arhive lunare: iunie 2015

Despre drumuri şi oameni

Sunt oameni ale căror vieţi care curg lin, în albii din veci săpate. Din când în când mai sar peste câte o piatră, se mai împrăştie în stropi strălucitori, ca după aceea să se adune firesc în curgerea lor lină spre marea cea mare. În caz de pericol se mai agaţă de o rădăcină, mai fac o bulboană, mai încalecă un drum, mai dărâmă nişte ziduri. Destinaţia lor e clară şi limpede ca apa izvorului de unde au plecat. Odată ajunşi la capăt, apele lor se amestecă cu apele primitoare ale mării şi rămâne din amintirea lor doar piatra pe care se prinde scoica.

Sunt oameni ale căror vieţi au aşternut înainte un drum de piatră albă ce şerpuieşte sinuos printre creste. În dreapta e prăpastia, cu hăul ei ademenitor, în stânga muntele cu piscuri ameţitoare. Oamenii păşesc pe ele cu grijă şi teamă, pun un pas înaintea celuilalt şi se feresc de pietre, pentru că orice piedică le poate fi fatală. Mulţi privesc în jos şi inevitabil ajung pe fundul prăpastiei, pradă facilă pentru vulturi.

Pentru cei ce rezistă tentaţiei, drumul e greu. Din când în când urcă în genunchi, cu palmele rănite şi degetele zdrobite de rădăcinile de care tot încearcă să se agaţe. Au pantalonii rupţi, hainele sfâşiate iar din rănile proaspete sângele picură uşor, obol pământului însetat.

Uneori duc în spate poveri. Cruci grele de lemn, sau alţi oameni, cu alte existenţe, care s-au agăţat cumva de ei pe drum şi care se hrănesc parazit,  precum lianele din viaţa ce palpită în piepturile lor. În urma lor rămâne rana, amprentă de sânge pe piatră. Trec ploi şi-o spală, bat vânturi şi-o usucă, amprenta rămâne. Ei nu privesc nici în jos, în hău, nici în sus spre vârf. Nu pot întoarce capul să privească înapoi, drumul dinainte aşternut îi obligă să ţină privirea dreaptă, în faţă, fără să se abată nici măcar cu un milimetru de la linia orizontului.

Se opresc în vârf şi la capătul drumului ating cerul cu mâna. Ei sunt martirii care au reuşit să învingă soarta şi-i aşteaptă la capăt împărăţia cerurilor şi-un loc cu verdeaţă unde sufletele lor pline de cicatrici se odihnesc. Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.Misty Morning, Lower Saxony, Germany

Şi sunt oameni ale căror drumuri se intersectează prea des cu altele. Viaţa lor este o continuă răscruce. O iau la dreapta, e greşit, o iau la stânga, la fel, se întorc, se repetă, până ajung să se învârtă în cerc şi să nu mai poată vedea în jurul lor decât un perete impenetrabil, înalt până la cer. Aceeaşi existenţă, aceleaşi dureri, aceeaşi învârtire continuă, de carusel. Obositoare şi înnebunitoare existenţă.

Încearcă din răsputeri să scape şi vârtejul vieţii îi trage înapoi de fiecare dată, în aceeaşi vrie, în liniştea iluzorie a ochiului de furtună. Aceştia obosesc cel mai repede. Puţini sunt cei care reuşesc să găsească într-un final ieşirea din caruselul ce nu se mai opreşte niciodată şi să-şi continue viaţa pe drumul corect. Majoritatea abandonează şi atunci viaţa lor fără cap şi coadă sfârşeşte lamentabil, într-un banal fapt divers. Moartea ce li se pare o scăpare îi împovărează cu privirile flămânde ale necrofagilor ce-aşteaptă flămânzi pe margine să-i vadă dându-şi obştescul sfârşit. Sufletele lor ce evadează perfid, sfârşesc prin a fi devorate pe loc de dinţii flămânzi ai celorlalţi. Rămâne în urma lor o ştire rece şi impersonală în rubrica de fapt divers a celei mai şterse fiţuici din oraş. Existenţe neîmplinite, suflete rătăcite şi chinuite, dureri pe care nimeni nu a avut timp să le vadă.

Ieri, un tână de 30 de ani s-a sinucis aruncându-se în faţa metroului la staţia Eroii Revoluţiei. A pus capăt unui chin pe care doar el l-a ştiut şi lumea s-a impacientat, s-a enervat şi a înjurat pentru că a fost oprită din curgerea ei către nicăieri pentru o jumătate de oră. De un fapt divers. Uneori mă tem că tunelurile acelea întunecate, cu pereţi umezi negri de funingine şi zgură, vor ajunge să adăpostească mult prea multe suflete rătăcite. Suflete cărora niciunul din noi nu s-a oprit să le dea un capăt de rază pentru speranţă, nu le-a întins o mână de ajutor, să-i ajute să iasă din vrie. Pentru că noi toţi suntem prea ocupaţi cu vieţile şi drumurile noastre.  Ne plac doar dramele fără happy-end, cu sfârşituri tragice, sângeroase. Ne hrănim cu sângele lor proaspăt, aburind, ca vampirii. Rămâne faptul divers şi o ştire impersonală de trei rânduri în cea mai ştearsă fiţuică din oraş.

 

 

Reclame

10 comentarii

iunie 30, 2015 · 8:52 am

Defect

IMG_2266Car în piept o inimă grea

ca piatra de moară.

Mă clatin, genunchii îmi tremură,

pasu-mi e şovăitor.

Broboane mari de sudoare se adună

pe frunte

şi cad grele ca picurii ploii în ţărâna.

Aceasta îi soarbe însetată şi buzele-i crapă

de dor.

Sunt sărate ca lacrimile.

Oamenii trec pe lângă mine grăbiţi

şi mă rănesc nepăsători.

Le încurc paşii cu inima mea

mare.

Hei, doamnă, nu vezi pe unde calci!?

Ce dacă e aşa, uriaşă, crezi că nu-o doare

pasul tău

plin de ură?

Pardon, domnule, fie-ţi milă, n-o lovi,

că nu ştii cât suferă!

Ce-ai, cucoană?

Treci printre noi cu inima ta uriaşă

şi-ai vrea ca noi să avem grijă de ea?

Du-o la ospiciu, nu are ce căuta

printre noi,

oamenii normali!

E un monstru,

un defect genetic,

vrei să ne molipsim de

boala ei?

Noi suntem ocupaţi, nu avem

timp şi nici chef

să menajăm ciudaţi ca tine.

Fugi din calea noastră!

Pun privirea în pământ

şi-mi strâng

lacrimile-n palmă.

Mă strecor încet

pe lângă ziduri,

pe alei întunecate.

Cândva îmi agăţam privirea de cer

şi-ntindeam aripile a zbor.

Aveam un vis

ce-mi uşura povara.

Acum, visul meu a murit.

Îmi adun lacrimile-n căuşul palmei şi

pun privirea în pământ.

Oamenilor nu le plac defectele.

Eu nu mai văd cerul iar el

se-ntunecă de lipsa mea.

9 comentarii

iunie 28, 2015 · 7:41 am

Ca o păpuşă stricată

Trebuie să mărturisesc acum că mi-am dorit puţine lucruri pe vremea aceea şi în general îmi doresc puţin şi acum. Rare sunt ocaziile în care ceva anume îmi fură ochii şi inima astfel încât să mi-l doresc cu disperare.

Aveam vreo 9-10 ani. Treceam zilnic pe lângă vitrina din care mă privea cu ochi albaştri, strălucitori, păpuşa mea. Atâta o privisem şi discutasem cu ea prin geamul transparent al vitrinei, că o simţeam deja a mea, rămânea s-o conving cumva pe mama să mi-o cumpere. Avea păr ondulat, prins în două coade înfoiate ce-i încadrau minunat obrajii dolofani. Avea şi un nume,  Cristiana, care-mi plăcea enorm, pentru că era numele celei mai bune prietene a copilăriei. Mama nu se lăsa deloc înduplecată să mi-o cumpere, era o avere pentru ea pe vremea aceea. Costa vreo 200 de lei, aproape cât o pereche de pantofi. De nu m-aş fi îmbolnăvit nici nu cred că aş fi primit-o vreodată. Dar providenţa a făcut să mă îmbolnăvesc şi să stau mai bine de o lună singură în spital.

La întoarcerea acasă mama, bucuroasă, m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. Am vrut păpuşa şi marmeladă. Ştiţi marmelada aia împachetată în hârtie cerată de culoarea nisipului ud, plină de unsoare şi dulceaţă? O tăiai cu cuţitul şi o întindeai pe pâine când luai pauză de la alergat, sau de la lecţii şi ţi se părea cea mai bună prăjitură. Marmeladă am primit atunci. Era ieftină. Pentru păpuşă a trebuit să-i aduc aminte un an întreg. Se prăfuise aşteptându-mă cuminte în acelaşi loc din vitrină iar cutia de carton cu plastic transparent se decolorase de timp. În fiecare dimineaţă ridicam sfioasă ochii şi priveam în vitrină aşa, pe furiş, cu inima bătându-mi nebuneşte, de teamă să nu o fi luat altcineva între timp, pentru altă fetiţă, aşa cum se întâmplase cu o altă păpuşă mai mare, cu păr roşu şi rochie lungă de prinţesă.

Mi se luminau ochii când o regăseam la locul ştiut în fiecare zi. Atunci, ziua mea era perfectă. Cu timpul şi-a mai schimbat locul, nu mai dădea bine în primul rând în vitrină.  S-a amestecat cu alte jucării de cauciuc în rândul din spate şi a făcut loc în faţă altor frumuseţi strălucitoare şi mai noi. Şi mai scumpe, bineînţeles. Poate că mi-aş fi dorit una din ele, dacă nu mi-aş  fi dat seama că nu-mi voi permite niciodată să cer atâţia bani. În ziua în care mama s-a hotărât să meargă cu mine să mi-o cumpere, am fost în al nouă-lea cer. Era o dimineaţă ploioasă şi cam rece, deşi luna mai era pe sfârşite. Venea ziua mea şi era primul an în care aveam şi un cadou mult dorit de ziua mea. Şi ultimul.

  • Bună ziua! Vreau şi eu păpuşa aia, din spate.

Vânzătoarea a rămas o clipă nemişcată.

  • Ştii, Viorica… nu vrei tu  mai bine să ţi-o dau pe asta, că-i mai mare şi mai frumoasă? Aia stă de un an întreg în vitrină şi n-o ia nimeni, e prăfuită şi decolorată.
  • Nu. Dă-mi-o pe aia. E bună aşa cum e.
  • Dacă vrei mai ieftină, uite, mai am pe asta, ieri am primit-o. Hai măi, Viorico, că mi-e ruşine să ţi-o vând pe aia, aşa de urâtă.
  • Poţi să mi-o dai mai ieftină pe aia, nu vreau alta. Pe aia o vrea fie-mea, de un an întreg îmi bate capul cu ea.
  • Da, dar…

Până la urmă a luat-o, a împachetat-o frumos, în hârtie fină, albă şi mi-a dat-o. Am dus-o în braţe ca pe-o comoară. Comoara mea. Nu era nici mare, nici prinţesă, era păpuşa mea şi era cea mai frumoasă! Rochia înflorată se cam decolorase un pic, şosetuţele cu volan se îngălbeniseră de vreme, iar pantofiorii de cauciuc nu intrau cum trebuie în picioare, unul din ei tot scăpa şi trebuia să-l culeg de pe jos. Îi crescuseră şi ei picioruşele, vezi bine. Mie îmi cumpăra tata săndăluţe cu două numere mai mari tot timpul, să nu păţesc la fel.

A venit şi vacanţa şi păpuşa îmi devenise unic şi minunat companion. Adormeam cu ea,  în braţe, mă trezeam cu ea în braţe, o iubeam nespus. Era singura care mă iubea aşa cum eram şi nu se supăra pe mine indiferent ce făceam. Nici dacă o trăgeam de păr, nici dacă o puneam să se culce forţat, nici dacă o lăsam singură într-un colţ, ca să ies afară la copii. Odată cu venirea păpuşii a declanşat şi frate-meu jihadul împotriva mea. Era o luptă continuă între mine şi el. Eu nu-l lăsam să se atingă de ea, să mi-o dezmembreze, el plângea, mă înjura şi arunca după mine cu ce prindea în mână. Era răzbunător şi mă ura pe vremea aceea, habar nu am de ce.

Păpuşa stricată

Păpuşa stricată

Într-o dimineaţă a prins-o şi nu am reuşit s-o mai scot din mâna lui. Îi mai smulsese el câte un picior, sau o mâna, dar reuşisem de fiecare dată să mi-o asamblez la loc şi să mă liniştesc, acum o făcuse bucăţi de-a dreptul. Picioarele desperecheate plângeau unul într-un pat, celălalt în altul, mâinile goale erau pe jos, pe sub masă şi el trăgea cu duşmănie de păr un cap fără trunchi. Reuşise să smulgă o şuviţă şi ochii albaştri ai păpuşii mele plângeau cu lacrimile mele. Am adunat picioarele şi mâinile, le-am înfipt cu greu la loc şi a trebuit să alerg după el să-mi dea înapoi capul. El a fugit în grădină, eu după el, eu plângeam, el urla cât îl ţineau plămânii.

Tata, care îşi făcea de lucru prin curte, enervat de ţipetele noastre a venit să ne despartă. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să-l facă pe frate-meu să-mi dea capul păpuşii, să-l pun la loc. Urlam, nervoasă şi nemulţumită că mi-a stricat unica jucărie. Frate-meu urla mai tare, fără să-şi  desfacă degetele din părul păpuşii. Tata, nici una nici două, smulge capul jucăriei de la frate-meu din mână şi-l aruncă cât poate de departe, în grădină. Acesta aterizează pe o grămadă de bălegar.  Imediat mâna a coborât cu palma grea pe obrazul meu.

  • Na, să te saturi de păpuşă! Fi-ţ-ar păpuşa a dracu’ să-ţi fie, că m-ai mâncat cu ea! Acolo să-l laşi, să nu te prind că te duci în grădină să-l iei, că dracu te ia. Te omor cu mâna mea. Treci în casă şi fă curat, că e prânzul şi voi staţi ca la porci, cu paturile nefăcute.

Frate-meu şi-a şters lacrimile şi s-a întors în casă, tata s-a întors înjurând la treaba lui, numai eu am rămas trăznită, fără să mă mişc din loc, cu lacrimile şiroindu-mi mute pe obraji. Nu am îndrăznit să mă duc în grădină după bucata lipsă, mi-a fost teamă de bătaia de după, pe care tata ar fi fost bucuros să mi-o administreze. Nici măcar mama nu s-a deranjat să-l înduplece. Toată vara, capul cu ochi albaştri m-a privit trist, din ce în ce mai murdar şi mai decolorat, cu părul încâlcit, pe jumătate smuls, de pe grămada de bălegar. Şi inima mea a sângerat o vară întreagă, privindu-l.

Mă simt tot mai des ca o păpuşă resorturile stricate, cu membrele montate greşit, aruncată fără cap într-un colţ de cameră şi în acelaşi timp ca fetiţa pe care o doare sufletul, dar nu îndrăzneşte să meargă să-şi recupereze unica bucurie.

5 comentarii

iunie 23, 2015 · 8:43 am

Ziua cea mai lungă

Un corb cu pene cenuşii împlineste azi o sută şi cincizeci de ani. A coborât ieri din primul platan, şi-a scuturat penele, a întins în lături aripile largi, a pus capul în piept, ciocul uriaş în pământ şi a croncănit mândru de trei ori. „E ziua mea”, mi-a spus, privindu-mă în ochi cu două mărgele negre cu care privea lumea cu înţelepciune, de la înălţimea celor una sută şi cincizeci de ani împliniţi.

„Sunt tânăr, doamnă, nu mă privi aşa, cu condescenţă! Ştiu, vouă vă par matusalemic, de-o vârstă cu lumea voastră măruntă, dar eu sunt tânăr îţi spun şi-s cel mai frumos din oraşul acesta! Toate ciorile se vor aduna deasupra plopilor  deseară şi-mi vor cânta în cor „La mulţi ani!”. La mulţi ani, auzi! Ha, ha, ha!

Sunt tânăr, doamnă! În neamul meu acum începe viaţa! Deseară mă-nsor! O să-mi iau o cioară neagră tăciune, o cioară mustăcioasă de o sută de ani şi-o voi duce în cuibul meu, de pe cea mai înaltă creangă din cel mai bătrân salcâm din parcul acesta! O s-o fac mireasa mea şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!

Sunt tânăr, doamnă! Nici peste o sută de ani nu voi fi bătrân, voi putea să-mi întind aripile la fel ca acum, să zbor deasupra cuiburilor de cuci şi deasupra caselor voastre în care vă retrageţi să vă consumaţi nefericirea şi însingurarea! Voi merge şi voi croncăni la fereastră iar babe stafidite mă vor goni superstiţioase, crezând că vin să le vestesc moartea. Le voi râde în nas şi-mi voi întinde aripile spre zări înalte, lăsându-le să-şi macine frica în casele lor apărate de geamuri ce nu se deschid niciodată.

Sunt liber, doamnă! Îmi întind aripile şi plec croncănind încotro mă poartă gândul. Azi sunt aici, vorbind cu tine, mâine peste lanuri de grâu date în pârg vânând şoareci fricoşi ca voi. Îmi râd de vieţile voastre mărunte pe care le îngrădiţi cu tristeţi şi cutume temându-vă ca nu cumva, odată lăsate libere, sufletele să-şi ia zborul către alte zări. Da, le-ar creşte aripi, doamnă! Le-ar creşte aripi şi-ar zbura în înaltul cerului ca noi, cele mai libere păsări de pe pământ! Şi-atunci am fi nevoiţi să le vânăm, să nu cumva să ne eclipseze măreţia cu strălucirea lor.

Sunt unic, doamnă! Până şi cerul mă sărbătoreşte înalt şi albastru în fiecare an!

Sunt liber, doamnă! Voi toţi veţi fi oale şi ulcele când eu şi copiii mei vom împărăţi lumea şi vom croncăni mândri de pe vârfurile copacilor atunci când nimeni nu-şi va mai aduce aminte c-aţi fost şi voi cândva,  odată pe pământ.

Sunt mândru, doamnă! M-am născut în cea mai lungă zi, până şi soarele a sărbătorit îmbătat cu apă rece naşterea mea! De dragul meu stă în fiecare an o oră în plus pe cer, de dragul meu vine vara în fiecare an! Sunt mândru, doamnă! Sunt cel mai frumos dintre voi! La ziua mea se-adună corbi din patru zări!”

Lacustră

Lacustră

Stau zgribulită în patul meu de lângă fereastra cu castan şi mă tem să închid ochii să adorm. Sunt seri cu întuneric ce-ţi fură sufletul şi-l duc departe, în lumea cealaltă, unde nu-i nici întristare, nici suspin, nici măcar tinereţe fără bătrâneţe. Cerul s-a mâniat, acum plânge mărunt, mocăneşte, trist şi rece, ca-ntr-o poezie de Bacovia. Undeva, în cel mai mai bătrân salcâm din oraşul acesta un corb şi-a luat nevastă tânără de o sută de ani. E ziua lui şi se adună să-l sărbătorească corbi din toate cele patru zări. Pentru el, vara vine azi deghizată în toamnă şi soarele plânge cu toate orele lui uitate pe cer.

Mâine va veni spălat şi dichisit să-mi croncăne la fereastră. Soarele va străluci din nou, doar viaţa mea, a ta, a lui, a voastră, va mai fi pierdut încă o zi în scurtul ei drum către nicăieri. Pe străzi furnicile-şi construiesc bărci din frunze de tei  navigând ude către micile lor locuinţe lacustre.

12 comentarii

iunie 21, 2015 · 4:23 pm

O oază în deşertul verii

Cum iubesc marea mai presus de orice, am profitat de două zile cu soare şi am fugit s-o văd. Am căutat înadins o perioadă liniştită, în afara sezonului estival, a aglomeraţiei, zgomotului, înghesuielii, berii şi porumbului fiert vândut la botul calului direct pe plajă. Nu că i-aş condamna pe cei care merg vara la mare, departe de mine gândul! Doar că eu sunt o persoană mai aşezată şi suficient de solitară să se simtă bine cu ea însăşi. Şi apoi eu merg la mare să o văd, să-i vorbesc, să ne povestim ca două vechi prietene ce nu s-au văzut de multă vreme.IMG_2103

Acum câţiva ani am ajuns cu fiică-mea pe seară în staţiune, mi-am luat o porţie de hamsie şi m-am aşezat  pe plajă suficient de aproape s-o simt cum îmi sărută picioarele. Era un pic agitată, doar ce trecuse o furtună, plaja era pustie, începuse să se întunece şi fiică-mea începuse să cam tremure.

  • Mamă! Mamăăăă, nu mai auzi.
  • Nu, scuze.
  • Hai odată, ce faci acolo? Mi-e frig şi s-a făcut întuneric!
  • Vorbesc cu marea.
  • Mamăă, marea nu vorbeşte, dăăă! E doar o apă sărată! Eşti dusă!

Are dreptate copila mea, sunt cam dusă, mea culpa. Dar îmi place aşa  cum sunt. Aşa cum îmi place mai mult faleza decât plaja. Chestie de gusturi, nu se discută.

IMG_2215Anul ăsta am poposit pentru prima dată la Costineşti, pe faleză. De fapt, mint. Prima dată am poposit în 2007 când Costineştiul nu era ce este acum, ci un sătuc însorit şi destul de pustiu. Nici faleza nu era ce este acum, ci o fâşie de teren verde, de la înălţimea căruia vedeai marea zbătându-se undeva la marginea plajei de la picioare. Pe atunci plaja era destul de lată, azi apa mării bate cu putere în pietrele răsturnate una peste alta la picioarele falezei. Sunt însă dimineţi în care răsăritul ţi-o arată liniştită şi strălucitoare, râzând cu mii de stropi argintii în soare. Atunci poţi coborî cu încredere şi te poţi întinde pe nisipul fierbinte, ferit de privirile indiscrete ale trecătorilor, de-a lungul întregii faleze. Locul este de vis.IMG_20150526_101232

De construit s-a construit mult şi cam fără cap şi coadă în Costineşti. Fiecare a încercat să-şi ridice acolo pe malul mării câte o viluţă, viloaie, pensiune, aşa cum s-a priceput şi a crezut el că e mai frumos. Printre buncăre de un gust îndoielnic scăldate în soare, case de piatră, de lemn, cu ferestre largi sau mai înguste, printre flori sau doar buruieni, case părăsite, afişe cu „de vânzare”, constructori, febra lucrărilor de renovare în speranţa valului de turişti ce va să vină odată cu soarele verii, am găsit o oază de frumuseţe, linişte şi umbră cum nu m-aş fi aşteptat.

Trecând pe străduţa îngustă pietruită şi mărginită de case fel de fel, nimic nu-mi dădea de înţeles că acolo poate fi o pensiune. Doar dacă priveşti atent, printre crengile bogate ale copacilor ornamentali poţi citi pe clădire scris cu litere de-o şchioapă „Pensiunea Trident” şi cele patru margarete aferente. Şi un bucătar de ipsos uitat la portiţă, umbrit şi el de vegetaţia luxuriantă.

IMG_20150524_121923_1Am deschis poarta şi am păşit cu sfială pe aleea umbrită ce duce la intrarea în pensiune. Ce-am găsit dincolo de poartă este deja o poveste frumoasă.

O asemenea mare de verdeaţă nu prea găseşti în mod obişnuit pe litoralul obişnuit cu razele fierbinţi ale soarelui şi la ora aceea pensiunea chiar părea pustie. Îi lipsea agitaţia din zilele fierbinţi de vară. Curtea micuţă, inundată de verdeaţă te întâmpină zâmbind. Şi dintr-o dată, ai senzaţia că în acest loc trebuie să mai fi fost cândva, prea ţi se pare „acasă”.

IMG_20150524_122124Pe pavaj mingi, biciclete, jucării îşi aşteaptă cuminţi copiii să le cheme la joacă, un leagăn se alintă în brija usoară, de parcă abia acum i-a coborât din braţe un puşti, mesele ascunse sub corturi umbroase te îmbie la linişte şi intimitate,  canapele joase, cu perne groase te îndeamnă să-şi aprinzi o ţigară şi să savurezi o limonadă cu mentă sau un pahar aburind de vin.IMG_20150524_121956

Te înarmezi cu încredere şi păşeşti cu dreptul peste prag, aşteptându-te să dai de recepţia rece şi impersonală, puternic luminată şi de plantele uriaşe ce o mărginesc la orice hotel căruia-i deschizi uşa. Aici trebuie să închizi ochii să te obişnuieşti cu lumina difuză ce te îndeamnă mai degrabă la odihnă, decât să te facă să aştepţi nerăbdător să primeşti cheia camerei.

Spoturi blânde îşi dezvăluie în răcoarea binecuvântată a încăperii masa de biliard ce te întâmpină şăgalnic şi te îndeamnă să loveşti o minge, aşa, de „bun venit”, canapele joase şi moi te cheamă să-ţi odihneşti spatele obosit de pe drum şi din spatele recepţiei intim luminate te priveşte zâmbind cald proprietarul, sau în lipsa lui administratorul pensiuni, un bătrân lup de mare pe care ţi-l închipui comandând propriul velier pe o mare înfuriată.IMG_2249

Dincolo de înfăţişarea dură ai să descoperi pe parcurs o inimă caldă şi un om corect şi blând, dispus să-ţi satisfacă toate poftele. Două uşi imense îţi deschid privirii drumul către sala de mese, mică, cochetă, de undeva din dreapta se aude zgomotul binecunoscut al vaselor de bucătărie şi se înalţă aroma plăcută a bucatelor. Aştepţi cuminte şi administratorul urcă să-ţi prezinte camera. Draperiile trase îţi lasă soarele şi căldura lui dincolo de ferestrele largi.

IMG_2223 Stai şi priveşti în jur, la mobila întunecată, tablourile alese cu gust înşirate pe pereţi, oglinda imensă ce-ţi reflectă întreaga cameră, lenjeria strălucitoare ce te cheamă s-o atingi şi-ţi ţii pentru un moment răsuflarea, în timp ce gazda, zâmbitoare, îi face cunoştinţă cu tehnologia de care te poţi bucura: televizor, aer condiţionat, frigider, internet, linie internă de telefonie.IMG_2227

Răsufli adânc. Mulţumeşti şi rămâi singur. Verifici baia. Prosoapele strălucind alb te aşteaptă la locul lor, cabina de duş nu are nici măcar un strop ca semn al trecerii altor oameni pe acolo, săpunul, gelul de dus, toaleta, toate trălucesc de curăţenie. Din loc în loc, feroneria bine frecată te lasă să ghiceşti lupta mării cumetalul pe perioada iernii, altfel ai avea senzaţia că totul este nou, pregătit special pentru venirea ta acolo.IMG_2224

Pensiunea are camere duble, apartamente elegante pentru familii sau grupuri mai numeroase, poţi cere pat suplimentar pentru copii, sau pentru prietenul venit pe neaşteptate. IMG_2226Ieşi pe balcon şi marea te întâmpină strălucind.

IMG_20150524_121941Camerele de la parter au balcoanele umbrite de gard viu de glicină, ce primăvara e un vis, mâna Maicii Domnului, trandafirii şi clematitele îţi bucură ochii, fotoliile de rafie şi mesele curate cu feţe translucide de sticlă de ademenesc. În fiecare obiect găseşti grija cu care a fost ales şi fiecare cameră păstrează o părticică din sufletul omului care şi-a văzut împlinit aici visul de o viaţă. De veţi avea ocazia să staţi de vorbă cu ei la un pahar de vin într-o seară, veţi afla despre munca depusă până locul s-a transformat în ceea ce este acum şi planuri de viitor frumoase.
IMG_2232Când coboară noaptea şi liniştea se lasă peste nisipul fierbinte, marea îţi şopteşte poveşti despre marinari pierduţi în larg, sau ceartă târmul cu glas de tunet, făcându-te să te înfiori de apropierea ei.

IMG_2234Totul îţi garantează încă de la început un sejur de vis, într-un loc în care te poţi odihni, poţi face plajă, te poţi distra, îţi poţi încărca bateriile pentru a face faţă încă o bună perioadă de timp cotidianului.IMG_2233

IMG_2236

Nu, nu este Mamaia cu cluburile ei şi distracţia înecată în alcool până la ziuă, este o minunată oază de frumos şi linişte pe care cu siguranţă îţi doreşti s-o revezi cât de curând.  Pentru că aici te simţi răsfăţat şi în acelaşi timp acasă, servirea este ireproşabilă, oamenii sunt calzi şi ţi-i doreşti prieteni, curăţenia este la ea acasă, nu lasă de dorit ca în multe alte locaţii cu pretenţii de pe litoral şi poveştile care se nasc în zilele cu zâmbet petrecute acolo rămân amintiri frumoase pentru tot restul vieţii. Dacă vreţi mai multe amănunte şi un tur al camerelor pensiunii, accesaţi cu încredere site-ul http://www.pensiuneatrident.ro/ .

6 comentarii

iunie 15, 2015 · 8:39 am

„Acasă” pentru un suflet

Vineri, caniculă, aglomeraţie, blocaje, nervi. De când aştept maşina 300, nici nu mai ştiu.  Doar spatele mă doare îngrijorător de tare. Vine, în sfârşit. Căldură insuportabilă, aglomeraţie, nervi, mirosuri. E vară, ce naiba!

La piaţa Domenii urcă pe uşa din faţă o doamnă trecută bine de prima tinereţe, cu un copilaş de 5-6 anişori de mână. Doamna blondă, el mai tuciuriu.

Aveau sacoşele pline şi mergeau către casă. Doamna exagerat de îndatoritoare, veselă şi vorbăreaţă, puştiul din ce în ce mai întunecat, de parcă, cu fiecare km parcurs, i se înecau pe rând, una câte una, toate corăbiile.

De pe scaun, o doamnă l-a întrebat dacă vrea să se aşeze. El a pus capul în pământ şi a tăcut.

  • Staţi liniştită, că rămânem în picioare. Coborâm la a doua.
  • Da-l văd cam supărat, poate îi e rău.

Doamna blondă îşi trece mâna prin părul închis al băiatului. Acesta nu schiţează niciun gest. Stă cu privirea în pământ şi tace posomorât, ca şi până acum. În mână cară o sacoşă de plastic un pic cam prea plină pentru puterile lui. O ţine strâns, cu grijă.

  • Nu-i e rău, mai degrabă se teme că i se topeşte îngheţata pe căldura asta! Aşa e Cătăline?
  • Lasă că nu se topeşte! Şi dacă se topeşte, o pui la congelator când ajungi acasă şi o mănânci după ce îngheaţă la loc! – se bagă veselă în vorbă doamna ce-a vrut să-i cedeze locul. Poate e fericită că a rămas totuşi pe scaun.  Cătălin tace la fel de posomorât.

  • Da’ ce eşti aşa de posac, iubitule? De ce nu vorbeşti deloc?

  • Cătălin tace. Nu priveşte nici la una nici la cealaltă, doar ţine strâns în mână punga cu bunătăţi. Veselia şi atenţia exagerată a doamnei blonde îl lasă rece. Ca şi cheful de vorbă a celeilalte. El se gândeşte la îngheţata care se topeşte, la dulciurile din plăsuţă, la ziua de mâine când va ieşi în parc, se va bucura de libertate şi poate va mai mânca o îngheţată, şi o prăjitură însiropată, poate… Se va simţi „acasă”  două zile. Se va întoarce apoi la viaţa lui de zi cu zi, la camera în care stă cu alţi copii la fel de trişti, la educatoare şi îngrijitoare plictisite şi nervoase, care-l judecă şi-l strigă „ţigane”.

    Din când în când, câte o doamnă veselă şi exagerat de atentă, vine să-l ia acasă pentru două zile, să-i arate cum se trăieşte într-o familie „normală” şi-l duce înapoi. În fiecare luni e la fel.  Îi place „acasă”, dar niciun „acasă” nu e pentru el. Toate sunt doar de două zile, după fiecare se întoarce şi aşteaptă o nouă plecare, o altă doamnă blondă care să-i ofere cu dărnicie dulciuri, jucării, îngheţată şi vorbe frumoase, multe vorbe frumoase.

    sursă imagine citynews.ro

    sursă imagine citynews.ro

    Nu ştiu cine a gândit programul ăsta de iluzionare a copiilor instituţionalizaţi, dar îi pot spune eu că e de rahat. E ca şi cum l-ai minţi de fiecare dată că va fi bine, că una din familii îl va opri şi pe el, că va avea o familie care să-l iubească şi să-l accepte aşa cum este, care să-i îndrume paşii şi să-l răsfeţe zi de zi. Şi apoi îl arunci cu sadism înapoi, să-i arăţi că viaţa nu e nicidecum un vis frumos, ci o permanentă stare de alertă, că părinţi pot avea alţi copii, nu şi el, că oamenii se pot preface câteva zile, ca apoi să-i uite până şi numele.

    Priveam la feţişoara lui tristă, prea tristă pentru un copil atât de mic şi mă întrebam cum naiba de nu vede nimeni cât suferă aceşti copilaşi. Ce vină au ei că mamele lor au fost atât de iresponsabile? Ce vină au ei că s-au născut într-o societate strâmbă în care nimeni nu i-a vrut?

    Nu credeţi, dragi politicieni, că ar fi mult mai bine dacă aţi modifica naiba legea aia a adopţiilor atât de strâmb şi iresponsabil făcută, astfel încât o familie fără copii să nu mai aştepte ani în şir aprobarea pentru a adopta, iar copiii să nu ajungă tăcuţi, trişti şi blazaţi în instituţii în care nimănui nu-i pasă de ei? N-ar fi mai corect pentru ei şi pentru psihicul lor să ajungă cât mai repede „acasă”, decât să ne jucăm de-a uite casa-nu e casa pe nervii lor mititei?

    Un comentariu

    iunie 14, 2015 · 7:47 am

    Panseluţe, golani şi Valea Jiului

    Am fost weekend-ul trecut în Valea Jiului.

    Peisajul e de vis, dar nu despre asta veau să vă povestesc, ci despre locuri şi oameni.

    Am poposit sâmbătă seara în Hunedoara. Un orăşel cochet şi înfloritor cândva. Azi nu mai e decât o umbră palidă ce încearcă să-şi amintească de ceea ce-a fost cândva. Nici Dumnezeu nu i-a ajutat anul ăsta. Toată natura suferea, praful plângea ridicat în aer după un strop de ploaie, câinii alergau bezmetici cu limbile scoase căutând să-şi potolească setea cumva. Spaţiile verzi lăsate în paragină şi parcul central atât de uscat, că aveai vaga senzaţie că te afli într-o altă dimensiune unde şiruri întregi de bănci aşezate pe alei însorite într-o pajişte pârjolită gem sub greutatea oboselii ocupanţilor lor. Şi ele obosite de atâta căldură şi soare. Blocuri ponosite, faţade stricate, multe magazine cu vitrine prăfuite şi decolorate de soare.

    Am căutat timp de o oră o farmacie deschisă, să-mi pot lua un antiinflamator. Toate erau închise. Am avut surpriza să citesc pe uşi că hunedorenii nu au voie să se îmbolnăvească în weekend după ora 16. Probabil că la ei aceasta e ora de la care ar fi indicat să ceri ajutorul preotului când începe să-ţi fie rău.

    Locuitorii din zonă? Calzi, cu vorba blândă, politicoşi, calmi, zâmbitori. Nu ştiu dacă v-am spus că iubesc vorba acestor oameni, molcomă şi dospită ca pâinea caldă scoasă din cuptor şi al lor „domniţă dragă” ce-ţi topeşte sufletul. Am întâlnit şi un român fericit, dar despre el vă voi povesti altădată, pentru că vreau să-i dedic un articol doar al lui.

    A doua zi am urcat către Petroşani, oraşul dintre munţi al minerilor. Inutil să vă spun că ne-a întâmpinat cu ochiuri de geam prăfuite, cu rugină, ferestre oarbe ale căror geamuri le părăsiseră demult, blocurii cenuşii cu tencuiala învechită şi tristă şi un imens târg de vechituri în care oamenii îşi întinseseră direct pe asphalt de-a lungul unei străzi marfa ponosită la mâna a doua. Faimoasele mine cu care ne lăudam odinioară oftau părăsite dintre stânci. Mi s-a aşezat ca o piatră pe inimă.

    Mi-am adus atunci aminte cât furnicar de oameni cu feţe negre de praf de cărbune era pe vremuri acolo, cât de liniştiţi trăiau şi cât de bine îi răsplătea statul roman pentru munca depusă. Ştiuseră să-şi ceară drepturile şi să-şi impună voinţa. Erau o forţă, împreună. Apoi cât de patrioţi s-au dovedit când au răspuns toţi ca unul la chemarea întâiului om în stat atunci cănd acesta îşi simţea “democraţia” ameninţată de o mână de golani ce ocupaseră ilegal piaţa universităţii şi îndrăzneau să-i  strige de acolo să plece. Cum s-au organizat ei şi au umplut trenurile până la refuz, tremurând de indignare. Nici măcar nu au mai trecut pe acasă să se schimbe şi să se spele, să arate şi ei a oameni!

    Au plecat aşa, cu ochii strălucind sub stratul de cărbune, cu salopetele murdare, căştile de miner pe cap, răngi şi târnăcoape în mână să ne salveze libertatea strălucitoare pe care ne-o promitea atunci FSN.  Nici de mâncare nu le-a trebuit, le-au fost suficiente sticlele de pălincă ce îi ajutau să suporte iadul subteran.

    La fel de determinaţi şi organizaţi au coborât în gara de nord şi au început să împartă tovărăşeşte lovituri în stânga şi-n dreapta, în capetele celor ce păreau suspect de tineri şi de încrezuţi. Golanii ăştia trebuiau stârpiţi din rădăcină, smulşi ca pirul din adâncul pământului, ca neam de neamul lor să nu mai ridice capul şi să iasă la lumină. Ş ice frumos se adunaseră bucureştenii serioşi pe margine să-i aplaude şi să le spună “bun venit” cu speranţă şi încredere şi cum le rezervaseră ei toate cârciumile din centru, care stăteau deschise doar pentru ei.

    Aveau conducători “luminaţi” şi extrem de bine instruiţi, care ştiau ce trebuie să facă şi cum să-i conducă cu mână de fier. În Piaţa Universităţii, pe străzi, la sediile PNŢCD, PNL Câmpeanu, toţi “destabilizatorii” şi-au luat porţia lor de corecţie.

    Nu le-a trebuit prea mult să-i împrăştie pe flămânzii ăia ce beau şi se drogau în corturile întinse lângă universitate, chiar în ochii străinilor din Intercontinental. Nişte needucaţi! Nişte fluieră vânt! Nişte nespălaţi, domniţă dragă! Nu le-au spus lor conducătorii, oameni de încredere, serioşi, îmbrăcaţi la costume, proaspăt bărbieriţi şi mirosind frumos, la lavandă fină? Nu i-a trimis însuşi conducătorul suprem, direct din balconul guvernului să meargă “ să cureţe Piaţa Universităţii”?  Cum să nu-i creadă?

    Pe tinerii ăia nespălaţi i-au măcelărit şi i-au împrăştiat repede. Până-n gaură de şarpe i-au urmărit! Până-n cărţile din biblioteca Universităţii i-au căutat, nimic nu a mai rămas întreg, nimic nu a scăpat ochilor lor vigilenţi! S-au umplut străzile cu sângele lor ca la revoluţie, domnule dragă! S-a terminat repede şi cu calculatoarele tărăniştilor şi cu imprimantele lor în culori de pe care trimiteau afară informaţii vitale pentru ţară! Până seara străzile erau goale.

    Poate credeţi că au lăsat totul aşa şi au plecat mulţumiţi către casă, dar vă înşelaţi, să ştiţi. Minerii erau oameni responsabili şi muncitori. Au spălat cu grijă trotuarele, au adunat gunoaiele lăsate în urmă de golanii ce s-au împrăştiat ca potârnichiile încercând să-şi salveze viaţa, au săpat spaţiile verzi şi au plantat până şi panseluţe gata înflorite. Lună a rămas totul în urma lor! Exact aşa cum i-a rugat conducătorul suprem. Păi ei nu se jucau cu lucruri serioase, domnilor dragă! La mineri cuvântul dat era cuvânt, ortacul ortac, aşa să ştiţi! De aceea le-a şi mulţumit călduros conducătorul suprem cu zâmbetul lăţit pe toată faţa. Călduros le-a mulţumit şi le-a dat liber să se ducă la casele şi familiile şi minele lor. Îşi împliniseră cu success sarcinile trasate, sigur vor veni şi recompensele, patria le era recunoscătoare!

    Apoi… apoi au primit prime şi măriri de salarii şi grupe de muncă şi salarii compensatorii, dacă au vrut să plece. Apoi au venit “investitorii strategici” şi le-au oferit cu generozitate disponibilizările, multe şi repetate disponibilizări. S-au bucurat. Şi-au luat banii grămadă, s-au dus în satele de baştină şi şi-au ridicat vile şi şi-au luat maşini scumpe. Conducătorul suprem s-a ţinut de cuvânt, nimic de zis. Doar că… banii s-au terminat repede şi acum minele s-au închis şi oraşele au sărăcit, izvorul bunăstării s-a colmatat şi robinetul a secat până la urmă. Se spune că până şi pământul şi-ar fi ascuns cărbunele sub munţi de steril.

    Ceva parcă nu a mers cum trebuie, dar nu ne putem da seama ce, domniţelor dragi şi domnilor dragilor. Ceva ce oamenilor simpli, ce şi-au făcut “datoria” le scapă. Ne-o lămuri vreodată conducătorul suprem cu zâmbetul lui celebru lăţit pe toată faţa? Vom afla ce-a stat în spatele tuturor promisiunilor gogonate pe care ni le-a făcut şi ce i-a agitat atunci atât de tare pe tinerii ăia de s-au golănit dintr-o dată? Parcă acum îşi dau seama până şi minerii că erau pe acolo şi nepoţi de-ai lor pe care-i ştiau bine şi nu erau deloc golani acasă! Panseluţele au rămas, frica a rămas, nemulţumirea a rămas, resemnarea s-a aşternut peste toate. Morţii au putrezit dar sufletele lor încă mai cer dreptate. O strigă până şi pereţii coşoviţi ai blocurilor de pe Valea Jiului, ferestrele oarbe şi gurile căscate ale minelor rămase părăsite, o strigă până şi Jiul în curgerea lui învolburată către câmpii însorite.

    Un comentariu

    iunie 13, 2015 · 11:52 am

    De dor

    Am adormit greu, cu imaginea unor ochi atât de trişti şi de chinuiţi, că plângeau cu lacrimi de sânge. Am plâns, mi-am îmbrăţişat căţelul şi i-am promis că nimeni n-o să-i facă rău vreodată. Şi dacă ar îndrăzni cineva o să plătească cu lacrimile alea de sânge  ce le-am văzut eu aseară curgând din ochii unui căţel. Aveam o tristeţe incredibil de mare în suflet care atârna greu, ca o stâncă ce-mi apăsa pe inimă şi nu mă lăsa să respir. Oamenii sunt atât de urâţi, uneori!

    Am reuşit să adorm într-un final şi ea, minunata, a simţit zbaterea mea. Şi mi-a liniştit somnul. Am visat-o. Era întuneric, cald, am deschis fereastra şi ea îşi lovea valuri furioase de mal. Se zbătea, o încurca ţărmul, mă striga cu glas de tunet, îmi vorbea. Simţeam cum vocea ei îmi pătrunde în suflet şi-i linişteşte valurile ce se loveau înspumate de ţărmul pieptului.

    Aproape linişte

    Aproape linişte

    „Îmi lipseşti, suflet de om! Ai venit, ţi-am îmbrăţişat picioarele şi ai plecat mult prea repede! Nisipul mi-e plin acum de alţi paşi, mulţi, nenumăraţi, mari, mici, şovăitori, plini de încredere, doar ai tăi lipsesc. Mi-e dor de ei, tu ai un fel aparte de a călca nisipul, cu grijă, să nu-l răneşti, să nu-i ştergi amintirea sărutării mele, să nu-i zdrobeşti cochiliile pe care i le-am dăruit pentru dragostea cu care mă aşteaptă mereu. Te caut şi nu te găsesc. Mi-am trimis valurile până departe, pe faleză. Am trimis stropi să ude macii de pe coastă şi porţile caselor de pe mal. Niciuna nu mai ştie nimic de tine. Unde-ai plecat? Când te întorci?”

    M-am trezit odată cu zori. Aşternutul era adunat grămadă sub mine, pe margine plângea ruşinată salteaua goală. Am deschid larg fereastra. Teiul aştepta nerăbdător la geam, m-a izbit în faţă cu parfumul florilor şi mi-a inundat camera cu aurul lor aromat. Cerul dormea încă, înroţit uşor de două raze stinghere. Soarele căsca şi se freca cu putere la ochi, nu-i venea să-nceapă încă ziua. Undeva, pe blocul din faţă ţipau pescăruşii. Îmi transmiteau mesajul sărat al dorului de mare. O ciocârlie umplea văzduhul cu triluri înalte. Am închis ochii şi i-am trimis gândul meu curat. L-am scris cu lacrimi pe cerul înalt.

    „Şi mie mi-e dor de tine, de valul tău curat, de spuma ce-mi săruta pielea fierbinte, de stropii ce strălucesc în soare. Mi-e dor de liniştea pe care mi-o dai. Ce bine mă cunoşti! De aia te iubesc atât de mult. Şi mie mi-e dor de tine!” Pescăruşii l-au luat şi-au întins aripile şi au umplut văzduhul cu ele. Cerul se aurea a dimineaţă. Soarele îşi băuse deja cafeaua, zâmbea.

     

    2 comentarii

    iunie 12, 2015 · 8:31 am

    Viaţa e frumoasă

    Viaţa e frumoasă! – îmi spui cu rânjet superior.

    Viaţa e frumoasă, trăieşte-o!- mă-ndemni atoateştiutor, plictisit .

    Viaţa e frumoasă!- mă judeci cu ochi critic, convins că nu am reuşit nicicând să pătrund în adâncimea înţelesului acestui adevăr universal pe care doar proşti ca mine nu-l văd.

    Viaţa e frumoasă?, te-ntreb.

    Spune asta pruncului abandonat pe patul de spital ce plânge până învineţeşte de dorul braţelor de mamă. Repetă-i când, copăcel ridicat, priveşte cu ochi trişti prin camera goală, agăţat cu mânuţele de gratiile de fier ale închisorii cu miros de clor în care-şi işpăşeşte pedeapsa de a se fi născut.

    Viaţa e frumoasă, îmi spui?

    Mergi şi spune-o copilului murdar şi zdrenţuit ce-ntinge mâna să-ţi cerşească cu ochii strălucind de foame.

    Viaţa e frumoasă, repeţi?

    Spune-o mamei ce tocmai şi-a lepădat în groapa de pământ umed unicul fiu pe care l-a crescut singură. Întreab-o de ce ar vrea să poată schimba locul cu el.

    Viaţa e frumoasă, îmi strigi?

    Spune-o bătrânului suferind abandonat pe un pat de spital ce-i conştient că-şi va da ultima suflare fără niciun om drag la căpătâi, fără o mână blândă în care să tremure încet o lumină de ceară.

    valurile vieţii- lucista.wordpress.com

    valurile vieţii- lucista.wordpress.com

    Viaţa e parşivă, îţi spun.

    Îţi oferă cu generozitate mirajul ce-i atrăgea pe marinari în larg şi pe însetaţi în deşert. Te ridică, te-mpinge de la spate, te face să crezi că poţi muta munţi cu mâinile goale. Îţi dă aripi şi te face egoist.

    Tu, numai Tu din toţi poţi zbura! Îi vezi pe ceilalţi pigmei şi tot ce-i în jurul tău dispare, nu există decât culori pe care ea, hoaţa, le amestecă şi le aşează curcubeu deasupra existenţei tale. Te face să te crezi important, apoi îţi taie aripile şi te lasă să cazi singur. Îţi întoarce spatele, nemernica şi nu o mai interesează nici cum cazi, nici cu ce traume rămâi în cădere.

    Nu, viaţa nu-i frumoasă. Viaţa e o continuă luptă. Viaţa e sadică, te-mpinge de la spate şi te bagă cu forţa pe poarta morţii, sora ei bună. Te loveşte, te îngenunchiază, te răneşte, apoi te ridică şi te obligă să mergi mai departe aşa, cu sângele şiroind după tine, cu tălpile pline de răni, cu ochii vineţi.

    Abia atunci când rămâi singur te lasă să ridici capul şi să priveşti în jur. Da, există alţi oameni şi alte existenţe în afara ta! Unele mai bogate, altele mai sărace, unele mai umile, altele mai opulente.

    Abia atunci deschizi ochii şi-ţi dai seama că lucrurile nu sunt chiar aşa cum ţi-ai închipuit. Că frumuseţea nu vine aşa, de una singură să-ţi poleiască viaţa ta, doar pe a ta. Că fericirea stă în lucruri simple: într-o adiere de vânt, un val ce-ţi sărută talpa, o privire de copil ce ştie că-l vei ocroti, doi ochi de căţel ce-ţi sunt recunoscători, mângâierea unui animal ce-ţi răspunde cu înţelegere şi afecţiune, în aripa unui fluture, petala unui trandafir, parfumul unui crin, măreţia unui tei plin de floare, sărutul cald al persoanei iubite, zâmbetul strâmb pe care l-ai smuls unui om posac, căldura ce-ai adus-o în inima unui om trist, strălucirea din ochii nevoiaşului caruia i-ai întins mâna la nevoie, ajutorul dezinteresat pe care l-ai dat într-un moment oportun şi care te-a costat puţin, dar ţi-a adus în viaţă oameni ce se gândesc la tine cu respect şi recunoştinţă .

    De înţelegi să aduci în existenţa ta toate acestea, viaţa pe care ai poleit-o cu ele poate deveni frumoasă. Frumuseţea nu e a ei, e a ta, omule şi nu stă nici în avere, nici în case sau maşini scumpe, nu stă în bani, operaţii estetice, haine de firmă, slujbe cu care să te lauzi, nu se poate cumpăra. Sălăşluieşte în sufletul celui ce ştie să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.

    Îmi spui să-mi refac viaţa şi să trăiesc, tu, cel care nici nu realizezi cât de fals exişti şi cât de strâmbe îţi sunt valorile? Poate fi refăcut ceva ce nu e stricat? Şi dacă e spart ulciorul, îl poţi lipi şi poţi merge la izvor cu el să cari apă pretextând că e nou şi nefolosit?

     

    3 comentarii

    iunie 10, 2015 · 9:34 am

    Peisaj cu maci

    lucista.wordpress.com

    poteca vieţii

    Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

    Dimineaţă albastră- lucista.wordpress.com

    Pe mal lucista.wordpress.com

    Pe mal
    lucista.wordpress.com

    strălucire - lucista.wordpress.com

    strălucire – lucista.wordpress.com

    Cu stropi de soare- lucista.wordpress.com

    Cu stropi de soare- lucista.wordpress.com


    2 comentarii

    iunie 10, 2015 · 8:01 am

    Plecările

    Fotografie-1161
    Plecările mele sunt definitive.
    Viaţa îmi curge
    ca o apă
    limpede
    izvorâtă
    din piatra seacă
    a muntelui,
    repede,
    învolburată,
    nervoasă.

     

    Sare peste pietre,
    se strecoară
    pe lângă stânci,
    le îmbrăţiţează,
    le spală,
    le învinge,
    îşi naşte curcubeu,
    se întunecă,
    se luminează
    şi merge mai departe.

     

    Izvorul ei
    nesecat
    trimite
    peste mine
    valuri noi,
    inspumate,
    strălucitoare
    în curgerea lor
    statornică
    peste roca destinului.

     

    Nu mai ştiu drumul
    nu l-am ştiut
    nicicând.
    Înapoi
    nu există,
    paşii nu-mi cunosc
    decât nisipul
    deşertului întins
    înainte.
    Plecările mele sunt definitive.

    6 comentarii

    iunie 9, 2015 · 7:01 am

    Dăscăliţa

    Aveam ştrampi albi de bumbac, pe care tot mă chinuiam să-i ridic fără succes. Turul lor tot către genunchi tindea. Uniforma nouă în carouri mici, şorţuleţ şi un ghiozdan de carton în spate, cât mine de mare. Băgase mama un penar de lemn cu creion şi stilou în el care atunci când mergeam se plimba prin ghiozdanul gol: zrang, zrang, zdrang… Îmi anunţa trecerea. Părul rebel mi-l pieptănase tot mama cu cărare pe-o parte şi îl potolise cu o panglică albă ce trebuia să ţină loc de cordeluţă. Sandalele albe cu o floricică minusculă într-o parte alergau parcă înaintea mea, prea largi pentru picioruţele mele subţiri. Ca totdeauna, gleznele îmi pocneau la fiecare pas; poc, poc, poc, scâârţ. Tata râdea şi zicea că am glezne de capră, că doar caprei noastre îi pocneau gleznele aşa. Mi-era ruşine şi teamă. Ruşine de ştrampii mei ce voiau să mă părăsească, de sandalele şleampăte, de părul ce-alunga cordeluţa pe creştet, de zdrăngănitul ce-anunţa toate porţile uliţei de trecerea mea către prima zi de şcoală. M-aş fi întors, dar mama mă ţinea strâns de mână şi mă târa după ea, ca pe un pui de bogdeaproste. Nu puteam scăpa şi inima bătea să-mi sară din piept.

    Curtea şcolii era plină de copii în uniforme, cu guleraşe albe, scrobite, cu ghiozdane în spate, veseli şi curaţi, ca nişte soldăţiei de plumb abia scoşi din cutie şi de părinţi veseli şi emoţionaţi. Ne-au strâns în careu şi învăţătorii au strigat pe rând numele copiilor ce vor învăţa în clasa lor. Nu ştiam dinainte cine ne va fi dascăl, nu era pe vremea aceea ca acum, când copilul îşi cunoaşte viitorul dascăl încă din burta mamei. Era o învăţătoare frumoasă, cu rochie cloş şi ruj roşu care îmi plăcea şi pe care aş fi vrut s-o am învăţătoare. Nu am avut norocul ăsta.

    Aripi străvezii

    Aveam ştrampi albi de bumbac, pe care tot mă chinuiam să-i ridic fără succes. Turul lor tot către genunchi tindea. Uniforma nouă în carouri mici, şorţuleţ şi un ghiozdan de carton în spate, cât mine de mare. Băgase mama un penar de lemn cu creion şi stilou în el care atunci când mergeam se plimba prin ghiozdanul gol: zrang, zrang, zdrang… Îmi anunţa trecerea. Părul rebel mi-l pieptănase tot mama cu cărare pe-o parte şi îl potolise cu o panglică albă ce trebuia să ţină loc de cordeluţă. Sandalele albe cu o floricică minusculă într-o parte alergau parcă înaintea mea,  prea largi pentru picioruţele mele subţiri. Ca totdeauna, gleznele îmi pocneau la fiecare pas; poc, poc, poc, scâârţ. Tata râdea şi zicea că am glezne de capră, că doar caprei noastre îi pocneau gleznele aşa. Mi-era ruşine şi teamă. Ruşine de ştrampii mei ce voiau să mă părăsească, de sandalele…

    Vezi articolul original 1.312 cuvinte mai mult

    Scrie un comentariu

    Din categoria Uncategorized

    Lună plină

    646x404 (1)
    Ieri, întorcându-mă către casă la drum de seară, că aşa-i drumul mai plăcut şi mai liber, mi-a răsărit în cale cea mai mare şi rotundă lună din toate timpurile. Mi-a sărit în faţă direct, cu îngâmfare, pe Calea Griviţei, chiar sub podul pe care l-a dat în folosinţă cu mare tam-tam actualul edil. Nici măcar nu a bătut la uşa pleoapelor, nici nu a aruncat paloşul înainte.
    Mergeam eu îngândurată şi obosită, cu privirea întinsă pe asfalt şi deodată am auzit un ştrengăresc „bau”! Mă aşteptam să strige „cucu” la cum a ieşit ea cu faţa ei de aur cât roata carului de după colţul primului bloc şi s-a aşezat strategic chiar în mijlocul străzii. Stătea acolo şi râdea de mine cu gura până la urechi. Şi ea, şi omul ei cu toată turma lui de mioare râdeau.
    Radia, strălucea de atâta încântare şi de atâta aur curat şi perfect cu care era poleită.
    Mi-a prins privirea şi nu mi-a mai dat drumul. Eu am făcut la dreapta, m-a urmărit din spate, apoi la stânga, mi s-a aşezat pe umăr, pe alee mi-a alergat iar în faţă. Uitase să-mi spună noapte bună.
    Rânjea, ştia că noaptea mea va fi albă, avusese ea grijă s-o lustruiască, s-o facă să strălucească lună.
    Eu, ingrată, am intrat în casă şi am tras draperia peste geam. Tocmai se pregătea să se aşeze comod şi să privească la ritualul meu de culcare.
    „Sâc, ţi-am făcut-o!” – i-am bătut pumnii şi am scos limba. S-a supărat. În seara asta m-a întâmpinat bosumflată. Nu mai are rotundul perfect al cercului ce colinda uliţele din comuna Bulzeşti a lui Marin Sorescu.
    M-a privit din depărtare, cu ochii plecaţi, obosită şi tristă. Am ajuns acasă şi i-am deschis larg fereastra. Nu vrea să intre, s-a pitit după un nor.  

    7 comentarii

    iunie 4, 2015 · 6:51 am

    Accidentul

    Am rupt o săptămână din programul meu prea încărcat. Trebuie să iau o pauză. Oboseala şi-a înfipt ghearele adânc în creierul meu şi acesta, stresat, începe să aibă deja nişte scurt-ciurcuite îngrijorătoare. E clar că trebuie s-o iau mai uşor, altfel nu ştiu ce se va întâmpla. Plec de la serviciu vineri, pe seară, cu o bucurie ascunsă în suflet. Ceva din adolescenta pusă pe şotii parcă înviase şi-mi dăduse aripi.

    Păşesc uşoară, zâmbind până la prima trecere de pietoni unde rămân cu piciorul suspendat în aer la auzul unei buşituri. Ridic ochii tocmai la timp să văd un bărbat căzut în genunchi lângă o maşină aflată pe linia de tramvai în dreptul refugiului şi pe al doilea zburând prin aer şi aterizând într-o poziţie ciudată doi metri mai departe.

    O frână sfâşietoare, agitaţie, sânge, durere în stomac. Stai, nebuno, întoarce-te cu picioarele pe pământ, trăieşti printre oameni grăbiţi! Grăbiţi şoferii, siiguur! acel capăt al drumului lor nu poate fi atins decât la o anumită ora, altfel dispare în neant şi ei, şoferii macho, pierd fix momentul oportun de a-l atinge. De aia sunt veşnic nervoşi, claxonează, înjură, opresc să te ia la bătaie dacă le stai în drum.  Grăbiţi şi pietonii. Cu cât sunt mai neputincioşi şi mai afumaţi trebuie neapărat să traverseze prin loc nepermis, la trei metri de trecerea de pietoni, pentru că-i aşteaptă sigur ceva dincolo de stradă, fix în locul ăla. Sau poate fug de moartea care le bate la uşă acasă. Păi una e să mori ca toată lumea în patul tău, alta să-ţi dai obştescul sfârşit în stradă sub ochii avizi ai privitorilor însetaţi de senzaţional!

    Strada, până atunci pustie, se animă brusc. Din neant  apar curioşi, privitorii de ocazie, mulţumind cerului că le dă ocazia să-şi adape privirea cu nişte sânge şi să-şi potolească setea de senzaţional ce-i chinuia de ceva vreme. Îmi retrag piciorul şi urc pe trotuar. Mi-e teamă să mai traversez acum, adolescenta din mine a zburat cu tot cu aripile pe care mi le pusese pe umeri. Revine rânjind anxietatea şi teama de mulţimi. Pe stradă nu-mi vine să mai calc, ca să o iau pe jos trebuie să trec prin dreptul bătrânului care stă sprijinit într-un cot cu sângele şiroind în voie din tâmplă. Lângă mine o bătrână îşi educă nepoţelul de 3-4 anişori, pe care-l duce de mână.

    • Vezi, mamaie, ce se întâmplă dacă traversezi pe roşu? Trebuie să stai să se facă verde tot timpul!
    • Da acolo nu avea semafor, cum să ştie că n-are voie?

    Bună întrebare! Bunica rămâne blocată. Chiar aşa, de unde să ştie un bătrân beat că nu-i bine să se arunce în faţa unei maşini când vine cu viteză către el?

    Grămada organizată din jurul accidentatului se îngroaşă vizibil. Şoferul a sunat la salvare, tinerii care erau în maşină au sunat la salvare, pietonii sună la salvare, cei din staţia de RATB sună la salvare. Timpul curge hohotind pe lângă noi, eu sunt încă blocată deşi mintea înregistrează tot ce se întâmplă în jur, maşinile opresc, tramvaiele opresc, circulaţia se întrerupe, oamenii se adună unul câte unul. Salvarea întârzie. Între timp, balta de sânge se lăţeşte rânjind pe asfalt. Îmi tremură picioarele. O mână necunoscută mă atinge pe umăr. Tresar.

    • Da, semaforul ăsta stă numai roşu, doamnă? Nu se mai face odată verde?

    Încă stau în dreptul  trecerii de pietoni. Fac doi paşi înapoi. Răspund mecanic.

    • S-a făcut verde de trei ori până acum, nu aţi fost atentă.
  • Daaaa?

  • Mirarea ei mă lasă rece. A fost prea absorbită de spectacol. Mă duc până la marginea trotuarului şi mă aşez pe o bancă. Genunchii nu mă mai susţin. Cineva mă întreabă cum se numeşte strada. Nu apuc să răspund, au făcut-o alte zece glasuri în locul meu. Salvarea tot nu vine.

    • Dar ce se întâmplă de nu ajunge salvarea! Moare omul în stradă! Daţi-vă la o parte, lăsaţi-i aer, are nevoie de aer!
  • Staţi liniştiţi, salvarea aşteaptă poliţia, să vină împreună.

  • Ce măă? Admonestată, grămada strânge rândurile în jurul bătrânului. Ce aer? Ăia din spate nu mai văd nimic! Daţi-vă, mă,  la o parte, faceţi loc să prindă toată lumea porţia personală de adrenalină, să ajungă pentru toţi sângele ce picură pe asfalt, ce naiba! O bătrână cu doi căţei în lesă răbufneşte.

    • Da nu mai staţi cu mâinile în sân, pansaţi-i rana aia să nu mai curgă sângele!

    Chiar aşa, pansaţi-i rănile, acoperiţile cu şerveţele albe, cu faşă, cu ceva! Ce staţi lângă el să-l priviţi cum moare? Truse de prim ajutor? Cursuri de prim ajutor? Haideţi fraţilor, hohoteşte cerul în cinismul lui!

    Se aude în sfârşit o sirenă. Urlă. Uuuuiuuuu, uiiuuuiiuuuu, uuuiuuuuuuiiiuuu! „Faceţi loc, lăsaţi-mă dracului să trec, eu aduc oamenii ce-l pot salva, daţi-vă la o parte, fugi moşule, trage fă blondo pe dreapta, n-auzi!”.  Cu greu înaintează până lângă accidentat. A apărut şi poliţia, de parcă s-a catapultat cu tot cu maşină fix în mijlocul evenimentelor. Se aude o nouă sirenă. O altă salvare se chinuie să ajungă unde-a fost chemată. Toată lumea a sunat disperată şi toate echipajele s-au adunat de pe traseu şi se îndreaptă în goană către accidentat. Sunt deja patru salvări la faţa locului, nu ajung accidentaţii. Asistenţii coboară, privesc la colegii lor de lângă bătrânul căzut, se liniştesc şi pleacă. Grămada opune rezistenţă. E nevoie de toţi poliţiştii şi de şoferul de pe salvare să-i împrăştie. Se depărtează, dar rămâne grupată.

    În sfârşit oamenii în roşu pot îngenunchia lângă accidentat. Îi acordă primul ajutor, îl aşează cu grijă pe targă şi-l urcă în salvare. Grămada urcă pe trotuar, poliţiştii dau drumul circulaţiei, viaţa reintră în normal. Peste balta de sânge rămasă pe asfalt trec nepăsătoare roţi grăbite. Vine, în sfârşit şi autobuzul. Îmi adun puterile şi urc. Mă prăbuşesc tremurând pe un scaun, stomacul îmi stă în gât, privirea mi-a rămas agăţată de roţile ce calcă nepăsătoare pe sânge de om. Ajung cu greu acasă. Urmează o noapte albă, de teama coşmarului. Privirea mi-a căpătat o ciudată stare monocromă. Văd roşu.  Am o săptămână de vacanţă. Uf! Urât început.

    4 comentarii

    iunie 3, 2015 · 8:32 am

    Ziua copiilor

    646x404Ziua copiilor.
    Tramvaiul 41, amiază însorită şi vântoasă de primăvară târzie. Prea cald pentru luna mai, nu suficient pentru mânecă scurtă. Lume puţină la ora aceea, în crucea zilei. Am noroc, eu, cea cu agorafobie. La piaţa Crângaşi staţia aproape pustie. Coboară şapte oameni, urcă trei. Printre ei o fetiţă de vreo zece ani, cu picioruşele goale vârâte în nişte papuci de plastic, îmbrăcată într-o rochie verde, fără mâneci, prea subţire pentru vântul de afară. E golaşă, cu pielea măslinie, dar curată. Duce în mână un carton jerpelit.
    Merge cu încredere către uşa din faţă şi dintr-o dată, în dreptul meu, pune cartonul pe podea şi se aruncă în genunchi. Încă un cerşetor. Of. Începe o litanie din care prind un capăt de poveste. Mamă bolnavă, fraţi mulţi, pauză (tată, presupun) mort în condiţii neelucidate, mai mult bâlbâite. Foame, ziua ei. Asta mi-a rămas în minte. „Măcar de ziua mea să iau ceva de mâncare pentru frăţiori”.
    Litania e trasă de păr, cusută cu aţă albă. Parcă e smulsă fir cu fir din ţeasta ei, tunsă chilug în creştetul căreia se întind hidoase nişte cicatrici incredibil de mari. Multe trebuie să fi simţiţ şi pătimit ţeasta aia de copil în scurta ei viaţă de cel mult 10 ani.
    Puştoaica termină povestea şi spune în grabă un „Tatăl nostru” cu palmele împreunate. Are mâini bătrâne ce-au cunoscut doar noroaie şi apă murdară. Se ridică şi pleacă cu mâna întinsă printre scaune. Vine şi la mine. Ezit între a-i da un măr pe care-l port în sacoşă de trei zile şi încă nu i-a venit timpul să-l mănânc la birou, sau o hârtie de un leu. Ştiu că banii nu-s pentru ea, e clar. La naiba! Îi dau şi banii scot şi mărul care între timp a căpătat o frumoasă pată maronie, semn că l-am purtat prea mult după mine. Parcă mi-e jenă cu el, dar îl întind aşa cum e. Mă priveşte în ochi şi-mi dezvăluie cei mari şi mai frumoşi ochi verzi pe o feţişoară măslinie. Bag o înjurătură în gând, strâng pumnul şi înghit o lacrimă.
    E şi ziua lor, ştiţi? Şi a tuturor copiilor care de ziua lor nu au avut parte nici măcar de o acadea. A tuturor celor bătuţi, torturaţi, trimişi la cerşit, scoşi la produs. Statisticile arată că 63% din copiii din România sunt „disciplinaţi” prin bătaie. Eu cred că statistica asta e mincinoasă, dacă mă uit în jur. Voi aţi privit vreodată în ochii unui copil ce-a venit cu mâna întinsă să vă ceară un ban?

    4 comentarii

    iunie 2, 2015 · 8:07 pm

    O zi.

    O ziIMG_2197

    Am rupt din curgerea timpului o zi. Un strop micuţ din apa lui învolburată. L-am ocrotit cu palmele-adunate căuş şi l-am adăpat cu lacrimi.

    Am împrumutat de la câmp auriu şi verde crud şi le-am aşezat în ochi, ca lacrimile mele să poarte aroma fânului proaspăt cosit şi gust de pâine nouă proaspăt scoasă din cuptor.

    Din cântecul greierilor mi-am hrănit visele şi nopţile mi le-am luminat cu pătura întunecată a cerului spuzit de stele.

    Am visat. Visele mele purtau cireşe la urechi şi parfum proaspăt de tei în floare.

    Am iubit. Dragostea mi-a sângerat inima şi a colorat cu sângele meu macii câmpului.

    Am plâns. Lacrimile mele au adăpat nori şi-au adunat tunete. Ochii mi-au fulgerat albastru după fiecare.

    Am ocrotit. Braţele mi-au fost făcute să strângă tandru şi delicat la piept sufletele rănite de moarte.

    Am vindecat. Palmele-mi adună-n ele energii de nedescris ce vindecă răni adânci şi şterge cicatrici.

    Am privit. Ochi-mi poartă răni adânci de la spinii ieşiţi în cale.

    Am sperat. Am îngenunchiat şi-am ridicat ochii spre cer, mi-am prins mâinile de baierile lui şi m-am ridicat.

    Am suferit. Oamenii m-au tot lovit, m-au făcut bucăţi şi m-au împrăştiat în patru zări. Am tălpile rănite de cât am umblat să le adun şi să le cos bucată cu bucată înapoi. Unele bucăţi sunt şi azi lipsă, în locul lor am prins câte o petală de crin, să acopăr rana deschisă.

    Am plâns şi lacrimile limpezi au adăpat cerbi falnici însetaţi de viaţă.

    Am rănit şi-am smuls cu mâinile amândouă bucăţi mari din inima mea ca să acopăr rănile sângerânde.

    Am furat o zi, o lacrimă limpede din fluviul timpului învolburat şi mi-am făcut din ea început. Am adunat apoi lacrimă cu lacrimă un izvor rece din care-şi adapă căprioarele puii abia născuţi.

    Am furat o zi şi-am numit-o Ziua mea. Am pus-o în ramă la loc de cinste, pe peretele de răsărit. Rama ei a adunat praful tuturor zilelor trecute, s-a întunecat de furtuni devastatoare, s-a spălat în lacrimi sărate ca marea ce-şi spală ţărmul. O şterg o dată pe an şi mă închin la ea rugându-mă de putere şi sănătate. De la un timp seamănă cu o cruce. Greutatea ei mi-apasă pe umeri şi-mi întoarce ochii spre pământ. Pământul, însetat, soarbe cu nesaţ fiecare lacrimă.

    Am rupt din curgerea timpului o zi. Ziua mea.

     

    13 comentarii

    iunie 1, 2015 · 9:39 pm

    Preţul unei vieţi

    Despre cazul Anghel şi verdictul instanţei.

    Menţionez de la început că îmi expun propria părere şi propriile impresii în urma aflării sentinţei. Vă rog să citiţi fără resentimente şi fără să aruncaţi cu pietre.

    E o tragedie să pierzi un copil chiar şi atunci când suferă de o boală incurabilă, dar când moare în chinuri sfâşiat de animale. Nu vreau să mă pun în locul părinţilor acestui copil, pentru că eu cu siguranţă nu aş mai fi rămas om. Eu aş fi omorât imediat soacra ce mi-ar fi venit acasă fără prunc. Fără drept de apel, fără resentimente, fără să mă gândesc la ea ca la o bătrână mamă.

    Pentru că, dacă am avut încredere în ea când i-am lăsat copiii pe mână, atunci trebuia să nu-mi înşele încrederea şi să nu-mi omoare pruncul. Copilul nu s-a smuls din mâna ei pe stradă să se arunce în faţa unei maşini după o vrăbiuţă, sau o minge, sau mai ştiu eu ce. Acea bunică a dat dovadă de indolenţă crasă. De lipsă totala de grijă, discernământ, tot ce vreţi voi. A lăsat nesupravegheaţi doi copii mici ce puteau ieşi din parc, puteau fi acostaţi de pedofili, furaţi, ucişi cu sânge rece de orice monstru uman. O veşnicie! Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute sunt o veşnicie, atunci când viaţa şi soarta unui prunc atârnă de o clipire. O secundă poate fi fatală. Deci, în accepţia mea această femeie chiar este vinovată.

    Tot ce s-a întâmplat după moartea acestui copilaş a fost de domeniul fantasticului. A unui film prost. S-au găsit vinovaţi fără să se facă cercetări, s-a ucis fără noimă, s-a urlat, s-au ridicat pari, s-a împrăştiat ură. Posesori de câini au fost atacaţi cu ură în stradă. Au fost ucişi cu sânge rece câini aflaţi în lesă, sub ochii stăpânilor lor, oameni au fost ucişi în stradă pentru că au luat apărarea unui câine. Oameni care aveau familii şi copii acasă. Câini în urma cărora au rămas puiuţi şi care nu au înţeles de ce oamenii se răzbună pe ei. S-a creat o isterie generală în care singurele victime erau nevinovate.

    S-au dat legi strâmbe care în loc să apere animalele şi pe posesorii lor de bună credinţă îi hărţuiesc şi acum, la doi ani de la tragedie. S-au umplut buzunarele unora care au găsit oportunitatea de a-şi face firme de hingheri şi a mai încheia câte un contract gras cu statul. Totul a fost pus la punct până la cel mai mic amănunt.

    Familia Anghel -îndurerată sau nu, vinovată sau nu, a fost folosită într-un joc de marketing incredibil de bine pus la punct. A fost o adevărată dovadă de manipulare în masă ce va fi folosită probabil, peste ani, ca material de studiu pentru studenţii la drept. S-au organizat manifestări la care au fost puşi în frunte, au fost chemaţi la televiziuni, s-a aruncat la propriu cu bani pe ei. Iar ei, oameni supuşi păcatului, s-au lăsat ademeniţi de toată această atenţie care li se acorda, de acel soclu pe care au fost urcaţi fără merit. S-a ajuns până acolo încât mama copilului să ceară bisericii sanctificarea pruncului ucis din neglijenţă crasă.

    S-a terminat procesul. Relativ repede, dacă luăm în considerare o groază de alte cazuri de omucidere, pedofilie sau mai ştiu eu ce grozăvii care aşteaptă o sentinţă şi 7-8 ani. Instanţa a constatat: copilul nu a fost ucis de maidanezi. A fost ucis de câinii care apărau un spaţiu privat. S-au găsit vinovaţi: primăria care adminstra parcul, posesorul terenului, paznicii care nu şi-au făcut datoria de a veghea la tot ce se întâmplă pe teren. S-au instituit despăgubiri uriaşe. Iar tatăl copilului s-a declarat mulţumit de suma obţinută.

    Se pare că viaţa unui copil are totuşi un preţ concret pentru unii oameni. Un preţ în bani, care ajută conştiinţele să rămâne curate şi sufletele să se spele de durere. Un preţ care şterge cu buretele orice urmă de regret. Tatăl va fi fericit şi împlinit, nevasta la fel şi poate că, atunci când îşi vor permite să plătească preţul, biserica va fi de acord să-l strecoare pe pruncul ucis între sfinţii din calendar.  Copilul rămas se va simţi ca-n rai, pentru că i se vor face toate poftele şi va uita cu siguranţă imaginea frăţiorului sfârtecat,  iar bunica va fi probabil îmbălsămată şi expusă într-un sicriu de sticlă în holul imens de la intrare, ca lumea s-o vadă şi să se prosterneze în faţa ei şi după ce-o muri. E doar închipuirea mea bolnavă. Închipuirea unei femei care deasupra de orice a ştiut să fie mamă.

    Rămâne mormântul micuţ în care un sufleţel încă nu şi-a găsit liniştea. Pentru el nu s-a făcut dreptate. El nu ar fi vrut ca viaţa lui să fie preţuită în bani. Ar fi vrut să se nască într-o familie iubitoare, în care mama şi tata şi bunicii au grijă mare să crească frumos şi sănătos, să se facă mare, să-şi împlinească propriile vise. Ar fi vrut ca bunica să fie mai responsabilă şi să nu se întindă la bârfă cât el intra pe un teritoriu străin şi ostil. Să-l fi auzit când a ţipat speriat şi când l-a durut carnea în care s-au înfipt dinţi flămânzi învăţaţi să atace intruşi. Şi cu siguranţă nu ar fi vrut să poarte cu el pe lumea cealalţă povara atâtor suflete nevinovate ucise cu cruzime în numele lui. Ar fi vrut ca femeia care şi-a văzut câinii ucişi cu sânge rece sub privirea-i îngrozită fără să-i poată apăra, să nu se mai trezească din somn urlând. Şi ar fi vrut ca tăticul de la Braşov care era om bun şi avea un suflet mare, să nu fi murit sub loviturile aplicate cu bestialitate de un vecin înrăit ci să se fi bucurat în continuare de viaţă alături de copiii lui.

    Pe vieţile astea pierdute cine le despăgubeşte?  Ce preţ au vieţile lor în ochii unor autorităţi ce nu-şi văd decât propriile buzunare? Mi-ar plăcea ca cei ce-au susţinut cu tărie toate actele acelea barbare, să poată răspunde la întrebările astea. Oare, voi cei care aţi luptat pentru această cauză cu gândul la bani, dormiţi liniştiţi? Am aflat care este preţul unei vieţi de copil. Dar preţul tuturor vieţilor pierdute într-o luptă inegală şi incorectă, care este, onoraţă instanţă şi cinstiţi legiuitori?

    Doar întreb. Nu vreau să-mi răspundeţi mie personal, ci vouă înşivă. Eu dau glas unei amărăciuni personale.

    6 comentarii

    iunie 1, 2015 · 8:55 am