Preţul unei vieţi

Despre cazul Anghel şi verdictul instanţei.

Menţionez de la început că îmi expun propria părere şi propriile impresii în urma aflării sentinţei. Vă rog să citiţi fără resentimente şi fără să aruncaţi cu pietre.

E o tragedie să pierzi un copil chiar şi atunci când suferă de o boală incurabilă, dar când moare în chinuri sfâşiat de animale. Nu vreau să mă pun în locul părinţilor acestui copil, pentru că eu cu siguranţă nu aş mai fi rămas om. Eu aş fi omorât imediat soacra ce mi-ar fi venit acasă fără prunc. Fără drept de apel, fără resentimente, fără să mă gândesc la ea ca la o bătrână mamă.

Pentru că, dacă am avut încredere în ea când i-am lăsat copiii pe mână, atunci trebuia să nu-mi înşele încrederea şi să nu-mi omoare pruncul. Copilul nu s-a smuls din mâna ei pe stradă să se arunce în faţa unei maşini după o vrăbiuţă, sau o minge, sau mai ştiu eu ce. Acea bunică a dat dovadă de indolenţă crasă. De lipsă totala de grijă, discernământ, tot ce vreţi voi. A lăsat nesupravegheaţi doi copii mici ce puteau ieşi din parc, puteau fi acostaţi de pedofili, furaţi, ucişi cu sânge rece de orice monstru uman. O veşnicie! Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute sunt o veşnicie, atunci când viaţa şi soarta unui prunc atârnă de o clipire. O secundă poate fi fatală. Deci, în accepţia mea această femeie chiar este vinovată.

Tot ce s-a întâmplat după moartea acestui copilaş a fost de domeniul fantasticului. A unui film prost. S-au găsit vinovaţi fără să se facă cercetări, s-a ucis fără noimă, s-a urlat, s-au ridicat pari, s-a împrăştiat ură. Posesori de câini au fost atacaţi cu ură în stradă. Au fost ucişi cu sânge rece câini aflaţi în lesă, sub ochii stăpânilor lor, oameni au fost ucişi în stradă pentru că au luat apărarea unui câine. Oameni care aveau familii şi copii acasă. Câini în urma cărora au rămas puiuţi şi care nu au înţeles de ce oamenii se răzbună pe ei. S-a creat o isterie generală în care singurele victime erau nevinovate.

S-au dat legi strâmbe care în loc să apere animalele şi pe posesorii lor de bună credinţă îi hărţuiesc şi acum, la doi ani de la tragedie. S-au umplut buzunarele unora care au găsit oportunitatea de a-şi face firme de hingheri şi a mai încheia câte un contract gras cu statul. Totul a fost pus la punct până la cel mai mic amănunt.

Familia Anghel -îndurerată sau nu, vinovată sau nu, a fost folosită într-un joc de marketing incredibil de bine pus la punct. A fost o adevărată dovadă de manipulare în masă ce va fi folosită probabil, peste ani, ca material de studiu pentru studenţii la drept. S-au organizat manifestări la care au fost puşi în frunte, au fost chemaţi la televiziuni, s-a aruncat la propriu cu bani pe ei. Iar ei, oameni supuşi păcatului, s-au lăsat ademeniţi de toată această atenţie care li se acorda, de acel soclu pe care au fost urcaţi fără merit. S-a ajuns până acolo încât mama copilului să ceară bisericii sanctificarea pruncului ucis din neglijenţă crasă.

S-a terminat procesul. Relativ repede, dacă luăm în considerare o groază de alte cazuri de omucidere, pedofilie sau mai ştiu eu ce grozăvii care aşteaptă o sentinţă şi 7-8 ani. Instanţa a constatat: copilul nu a fost ucis de maidanezi. A fost ucis de câinii care apărau un spaţiu privat. S-au găsit vinovaţi: primăria care adminstra parcul, posesorul terenului, paznicii care nu şi-au făcut datoria de a veghea la tot ce se întâmplă pe teren. S-au instituit despăgubiri uriaşe. Iar tatăl copilului s-a declarat mulţumit de suma obţinută.

Se pare că viaţa unui copil are totuşi un preţ concret pentru unii oameni. Un preţ în bani, care ajută conştiinţele să rămâne curate şi sufletele să se spele de durere. Un preţ care şterge cu buretele orice urmă de regret. Tatăl va fi fericit şi împlinit, nevasta la fel şi poate că, atunci când îşi vor permite să plătească preţul, biserica va fi de acord să-l strecoare pe pruncul ucis între sfinţii din calendar.  Copilul rămas se va simţi ca-n rai, pentru că i se vor face toate poftele şi va uita cu siguranţă imaginea frăţiorului sfârtecat,  iar bunica va fi probabil îmbălsămată şi expusă într-un sicriu de sticlă în holul imens de la intrare, ca lumea s-o vadă şi să se prosterneze în faţa ei şi după ce-o muri. E doar închipuirea mea bolnavă. Închipuirea unei femei care deasupra de orice a ştiut să fie mamă.

Rămâne mormântul micuţ în care un sufleţel încă nu şi-a găsit liniştea. Pentru el nu s-a făcut dreptate. El nu ar fi vrut ca viaţa lui să fie preţuită în bani. Ar fi vrut să se nască într-o familie iubitoare, în care mama şi tata şi bunicii au grijă mare să crească frumos şi sănătos, să se facă mare, să-şi împlinească propriile vise. Ar fi vrut ca bunica să fie mai responsabilă şi să nu se întindă la bârfă cât el intra pe un teritoriu străin şi ostil. Să-l fi auzit când a ţipat speriat şi când l-a durut carnea în care s-au înfipt dinţi flămânzi învăţaţi să atace intruşi. Şi cu siguranţă nu ar fi vrut să poarte cu el pe lumea cealalţă povara atâtor suflete nevinovate ucise cu cruzime în numele lui. Ar fi vrut ca femeia care şi-a văzut câinii ucişi cu sânge rece sub privirea-i îngrozită fără să-i poată apăra, să nu se mai trezească din somn urlând. Şi ar fi vrut ca tăticul de la Braşov care era om bun şi avea un suflet mare, să nu fi murit sub loviturile aplicate cu bestialitate de un vecin înrăit ci să se fi bucurat în continuare de viaţă alături de copiii lui.

Pe vieţile astea pierdute cine le despăgubeşte?  Ce preţ au vieţile lor în ochii unor autorităţi ce nu-şi văd decât propriile buzunare? Mi-ar plăcea ca cei ce-au susţinut cu tărie toate actele acelea barbare, să poată răspunde la întrebările astea. Oare, voi cei care aţi luptat pentru această cauză cu gândul la bani, dormiţi liniştiţi? Am aflat care este preţul unei vieţi de copil. Dar preţul tuturor vieţilor pierdute într-o luptă inegală şi incorectă, care este, onoraţă instanţă şi cinstiţi legiuitori?

Doar întreb. Nu vreau să-mi răspundeţi mie personal, ci vouă înşivă. Eu dau glas unei amărăciuni personale.