Accidentul

Am rupt o săptămână din programul meu prea încărcat. Trebuie să iau o pauză. Oboseala şi-a înfipt ghearele adânc în creierul meu şi acesta, stresat, începe să aibă deja nişte scurt-ciurcuite îngrijorătoare. E clar că trebuie s-o iau mai uşor, altfel nu ştiu ce se va întâmpla. Plec de la serviciu vineri, pe seară, cu o bucurie ascunsă în suflet. Ceva din adolescenta pusă pe şotii parcă înviase şi-mi dăduse aripi.

Păşesc uşoară, zâmbind până la prima trecere de pietoni unde rămân cu piciorul suspendat în aer la auzul unei buşituri. Ridic ochii tocmai la timp să văd un bărbat căzut în genunchi lângă o maşină aflată pe linia de tramvai în dreptul refugiului şi pe al doilea zburând prin aer şi aterizând într-o poziţie ciudată doi metri mai departe.

O frână sfâşietoare, agitaţie, sânge, durere în stomac. Stai, nebuno, întoarce-te cu picioarele pe pământ, trăieşti printre oameni grăbiţi! Grăbiţi şoferii, siiguur! acel capăt al drumului lor nu poate fi atins decât la o anumită ora, altfel dispare în neant şi ei, şoferii macho, pierd fix momentul oportun de a-l atinge. De aia sunt veşnic nervoşi, claxonează, înjură, opresc să te ia la bătaie dacă le stai în drum.  Grăbiţi şi pietonii. Cu cât sunt mai neputincioşi şi mai afumaţi trebuie neapărat să traverseze prin loc nepermis, la trei metri de trecerea de pietoni, pentru că-i aşteaptă sigur ceva dincolo de stradă, fix în locul ăla. Sau poate fug de moartea care le bate la uşă acasă. Păi una e să mori ca toată lumea în patul tău, alta să-ţi dai obştescul sfârşit în stradă sub ochii avizi ai privitorilor însetaţi de senzaţional!

Strada, până atunci pustie, se animă brusc. Din neant  apar curioşi, privitorii de ocazie, mulţumind cerului că le dă ocazia să-şi adape privirea cu nişte sânge şi să-şi potolească setea de senzaţional ce-i chinuia de ceva vreme. Îmi retrag piciorul şi urc pe trotuar. Mi-e teamă să mai traversez acum, adolescenta din mine a zburat cu tot cu aripile pe care mi le pusese pe umeri. Revine rânjind anxietatea şi teama de mulţimi. Pe stradă nu-mi vine să mai calc, ca să o iau pe jos trebuie să trec prin dreptul bătrânului care stă sprijinit într-un cot cu sângele şiroind în voie din tâmplă. Lângă mine o bătrână îşi educă nepoţelul de 3-4 anişori, pe care-l duce de mână.

  • Vezi, mamaie, ce se întâmplă dacă traversezi pe roşu? Trebuie să stai să se facă verde tot timpul!
  • Da acolo nu avea semafor, cum să ştie că n-are voie?

Bună întrebare! Bunica rămâne blocată. Chiar aşa, de unde să ştie un bătrân beat că nu-i bine să se arunce în faţa unei maşini când vine cu viteză către el?

Grămada organizată din jurul accidentatului se îngroaşă vizibil. Şoferul a sunat la salvare, tinerii care erau în maşină au sunat la salvare, pietonii sună la salvare, cei din staţia de RATB sună la salvare. Timpul curge hohotind pe lângă noi, eu sunt încă blocată deşi mintea înregistrează tot ce se întâmplă în jur, maşinile opresc, tramvaiele opresc, circulaţia se întrerupe, oamenii se adună unul câte unul. Salvarea întârzie. Între timp, balta de sânge se lăţeşte rânjind pe asfalt. Îmi tremură picioarele. O mână necunoscută mă atinge pe umăr. Tresar.

  • Da, semaforul ăsta stă numai roşu, doamnă? Nu se mai face odată verde?

Încă stau în dreptul  trecerii de pietoni. Fac doi paşi înapoi. Răspund mecanic.

  • S-a făcut verde de trei ori până acum, nu aţi fost atentă.
  • Daaaa?

  • Mirarea ei mă lasă rece. A fost prea absorbită de spectacol. Mă duc până la marginea trotuarului şi mă aşez pe o bancă. Genunchii nu mă mai susţin. Cineva mă întreabă cum se numeşte strada. Nu apuc să răspund, au făcut-o alte zece glasuri în locul meu. Salvarea tot nu vine.

    • Dar ce se întâmplă de nu ajunge salvarea! Moare omul în stradă! Daţi-vă la o parte, lăsaţi-i aer, are nevoie de aer!
  • Staţi liniştiţi, salvarea aşteaptă poliţia, să vină împreună.

  • Ce măă? Admonestată, grămada strânge rândurile în jurul bătrânului. Ce aer? Ăia din spate nu mai văd nimic! Daţi-vă, mă,  la o parte, faceţi loc să prindă toată lumea porţia personală de adrenalină, să ajungă pentru toţi sângele ce picură pe asfalt, ce naiba! O bătrână cu doi căţei în lesă răbufneşte.

    • Da nu mai staţi cu mâinile în sân, pansaţi-i rana aia să nu mai curgă sângele!

    Chiar aşa, pansaţi-i rănile, acoperiţile cu şerveţele albe, cu faşă, cu ceva! Ce staţi lângă el să-l priviţi cum moare? Truse de prim ajutor? Cursuri de prim ajutor? Haideţi fraţilor, hohoteşte cerul în cinismul lui!

    Se aude în sfârşit o sirenă. Urlă. Uuuuiuuuu, uiiuuuiiuuuu, uuuiuuuuuuiiiuuu! „Faceţi loc, lăsaţi-mă dracului să trec, eu aduc oamenii ce-l pot salva, daţi-vă la o parte, fugi moşule, trage fă blondo pe dreapta, n-auzi!”.  Cu greu înaintează până lângă accidentat. A apărut şi poliţia, de parcă s-a catapultat cu tot cu maşină fix în mijlocul evenimentelor. Se aude o nouă sirenă. O altă salvare se chinuie să ajungă unde-a fost chemată. Toată lumea a sunat disperată şi toate echipajele s-au adunat de pe traseu şi se îndreaptă în goană către accidentat. Sunt deja patru salvări la faţa locului, nu ajung accidentaţii. Asistenţii coboară, privesc la colegii lor de lângă bătrânul căzut, se liniştesc şi pleacă. Grămada opune rezistenţă. E nevoie de toţi poliţiştii şi de şoferul de pe salvare să-i împrăştie. Se depărtează, dar rămâne grupată.

    În sfârşit oamenii în roşu pot îngenunchia lângă accidentat. Îi acordă primul ajutor, îl aşează cu grijă pe targă şi-l urcă în salvare. Grămada urcă pe trotuar, poliţiştii dau drumul circulaţiei, viaţa reintră în normal. Peste balta de sânge rămasă pe asfalt trec nepăsătoare roţi grăbite. Vine, în sfârşit şi autobuzul. Îmi adun puterile şi urc. Mă prăbuşesc tremurând pe un scaun, stomacul îmi stă în gât, privirea mi-a rămas agăţată de roţile ce calcă nepăsătoare pe sânge de om. Ajung cu greu acasă. Urmează o noapte albă, de teama coşmarului. Privirea mi-a căpătat o ciudată stare monocromă. Văd roşu.  Am o săptămână de vacanţă. Uf! Urât început.

    Anunțuri

    4 comentarii

    Iunie 3, 2015 · 8:32 am

    4 răspunsuri la „Accidentul

    1. Foarte trist… şi nu ştiu dacă va fi vreodată altfel. Din păcate asistăm nepermis de des la astfel de întâmplări. Unele cu final tragic.

      Apreciază

    2. Mama mea a fost martora la un accident de tren, pe cand astepta cuminte pe un peron. Aproape o luna a visat zi de zi fragmente din ceea ce vazuse atunci…
      Felul in care ai descris accidentul m-a facut sa vad totul de parca as fi fost acolo. Mi-a inghetat sangele in vene, insa abia dupa ce am acceptat ideea ca noi, oamenii, suntem insetati de sange si senzational… 😦

      Apreciază

    Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s