De dor

Am adormit greu, cu imaginea unor ochi atât de trişti şi de chinuiţi, că plângeau cu lacrimi de sânge. Am plâns, mi-am îmbrăţişat căţelul şi i-am promis că nimeni n-o să-i facă rău vreodată. Şi dacă ar îndrăzni cineva o să plătească cu lacrimile alea de sânge  ce le-am văzut eu aseară curgând din ochii unui căţel. Aveam o tristeţe incredibil de mare în suflet care atârna greu, ca o stâncă ce-mi apăsa pe inimă şi nu mă lăsa să respir. Oamenii sunt atât de urâţi, uneori!

Am reuşit să adorm într-un final şi ea, minunata, a simţit zbaterea mea. Şi mi-a liniştit somnul. Am visat-o. Era întuneric, cald, am deschis fereastra şi ea îşi lovea valuri furioase de mal. Se zbătea, o încurca ţărmul, mă striga cu glas de tunet, îmi vorbea. Simţeam cum vocea ei îmi pătrunde în suflet şi-i linişteşte valurile ce se loveau înspumate de ţărmul pieptului.

Aproape linişte

„Îmi lipseşti, suflet de om! Ai venit, ţi-am îmbrăţişat picioarele şi ai plecat mult prea repede! Nisipul mi-e plin acum de alţi paşi, mulţi, nenumăraţi, mari, mici, şovăitori, plini de încredere, doar ai tăi lipsesc. Mi-e dor de ei, tu ai un fel aparte de a călca nisipul, cu grijă, să nu-l răneşti, să nu-i ştergi amintirea sărutării mele, să nu-i zdrobeşti cochiliile pe care i le-am dăruit pentru dragostea cu care mă aşteaptă mereu. Te caut şi nu te găsesc. Mi-am trimis valurile până departe, pe faleză. Am trimis stropi să ude macii de pe coastă şi porţile caselor de pe mal. Niciuna nu mai ştie nimic de tine. Unde-ai plecat? Când te întorci?”

M-am trezit odată cu zori. Aşternutul era adunat grămadă sub mine, pe margine plângea ruşinată salteaua goală. Am deschid larg fereastra. Teiul aştepta nerăbdător la geam, m-a izbit în faţă cu parfumul florilor şi mi-a inundat camera cu aurul lor aromat. Cerul dormea încă, înroţit uşor de două raze stinghere. Soarele căsca şi se freca cu putere la ochi, nu-i venea să-nceapă încă ziua. Undeva, pe blocul din faţă ţipau pescăruşii. Îmi transmiteau mesajul sărat al dorului de mare. O ciocârlie umplea văzduhul cu triluri înalte. Am închis ochii şi i-am trimis gândul meu curat. L-am scris cu lacrimi pe cerul înalt.

„Şi mie mi-e dor de tine, de valul tău curat, de spuma ce-mi săruta pielea fierbinte, de stropii ce strălucesc în soare. Mi-e dor de liniştea pe care mi-o dai. Ce bine mă cunoşti! De aia te iubesc atât de mult. Şi mie mi-e dor de tine!” Pescăruşii l-au luat şi-au întins aripile şi au umplut văzduhul cu ele. Cerul se aurea a dimineaţă. Soarele îşi băuse deja cafeaua, zâmbea.

 

Publicitate