Arhive lunare: iulie 2015

De dor

IMG_2071Aşa am cunoscut-o, strălucitoare în soarele verii, cu mii de steluţe râzând pe fiecare vârf de val, mirosind a sare. De fapt, prima dată a intrat pe geam parfumul ei inconfundabil. Mirosea a alge prinse în plete blonde, a sare, a drumuri îndepărtate, a sirenă de vapor, a poveşti de amor. Mi-o ascundeau privirii câţiva copaci înşiraţi pe marginea drumului. Şi-a trimis aroma înainte şi a vârât-o pe geamul deschis, să mă salute de bun venit. Eu am închis ochii şi am adulmecat-o cu sfială şi mirare. Nu ştiam pe atunci să citesc parfumuri exotice. Mă limitasem la florile grădinii, la pământ reavăn, la ploaia repede de vară, la curcubeu.

Da, ce-i aşa neobişnuit, voi nu vă aduceţi aminte cum miroase un curcubeu? E imposibil să fi uitat aroma de pâine coaptă în cuptorul verii, stins cu apă proaspătă de mâini fragede de copii, de must dulce, gros, abia ieşit de sub tăvălugul teascului, de maci îmbujoraţi şi romaniţă cu mijloc auriu! Nu-i aşa că acum v-aţi adus aminte? Cum să uiţi aşa minune?

Apariţia ei a fost spectaculoasă, atunci, prima dată. Mi s-a părut neaşteptat de frumoasă, aşa, despletită, cu soare prins în frunte. O adevărată doamnă. Mi-a stat inima preţ de câteva secunde bune. Dragoste la prima vedere. De la prima întâlnire până acum, de câte ori ajung acolo, încerc să-mi umplu întâi plămânii de briza ei sărată. Închid ochii şi mă las purtată de ea, până ajung pe mal. Nu-ncerc să trişez, din contra! Încerc să prelungesc un pic momentul de intimitate cu parfumul ei sărat pe care-l respir şi-mi rămâne agăţat în cerul gurii, făcându-mă să salivez. Îl caut în pielea tinerilor arşi de soare ce trec râzând pe lângă mine, în ochii negri şi albaştri ai locuitorilor din satele de pe mal.

Da, e ciudat că abia acum, când scriu, îmi dau seama de acest contrast în ochii oamenilor mării. Ori sunt negri, mărginiţi de gene dese, ca adâncul cel mai adânc, ori albaştri ca cerul verii ce-şi sprijină fruntea pe umerii apelor nesfârşite. Ocolesc, o iau pe uliţe dosnice şi-i ies înainte de pe după câte un colţ, ca ochii mei s-o sărute direct, surprinzând-o. De fiecare dată îmbrăţişarea pe care mi-o oferă mă lasă fără suflare preţ de câteva secunde. Îi ascult şoaptele molcome uneori, furioase şi tunătoare alteori, îi mângâi valul cu privirea şi ea-mi sărută picioarele drăgăstoasă. Mă atrage ca un magnet şi nu de puţine ori m-am trezit departe de locul de popas, alergând să prind câte un val jucăuş.

Când plec las ceva din mine acolo, pe ţărmul ei. O bucăţică de suflet se desprinde de fiinţa mea, se prinde cu toate puterile de pietrele malului şi mă aşteaptă cuminte să mă întorc. Adună în el poveşti spuse în nopţi târzii de iarnă despre marinari ce nu s-au mai întors, despre iubiri îngropate în adânc şi mi le răstoarnă la picioare când paşii mi se îndreaptă din nou spre ţărmul ademenitor cu briză sărată şi parfum de alge, de sare, de sirenă de vapor, de cântec de lebădă, de drumuri îndepărtate, de poveşti de dragoste demult uitate.

Trec zilele pe rând, terne, nervoase, nerăbdătoare, de parcă o mână nevăzută de ciudar le mână de la spate cu biciul. Uneori sunt grele, calcă pământul cu putere, bat din pinteni cu cuvinte rele, mânioase, fornăie pe nas cu priviri roşii, pline de nervi şi ură iar pământul se cutremură. Cele uşoare, diafane ca aripa străvezie a libelulei au fost atât de puţine, că le-aş putea aduna pe toate într-o banală cutiuţă de chibrituri. Trec zilele mele una câte una, într-un ritm infernal şi eu aş vrea din când în când să cobor din caruselul lor şi să mă opresc pentru o clipă cosmică undeva, pe o plajă pustie, la mal de mare. Să uit de mine, de lume, de răutate, de ură şi lovituri.

Atunci când viaţa mă îngenunchează cu oamenii şi cerbicia ei, închid ochii şi-mi las sufletul să plece şi să se aşeze pe-o piatră pe mal s-o privească, s-o asculte, să-l liniştească, deşi nu totdeauna e suficient -de multe ori aş avea nevoie să mă întind acolo, pe nisipul ud, să am deasupra capului cerul, sub mine nisipul mişcător, să închid ochii şi să mă las legănată de valul ei mângâietor. Să dorm o viaţă, sau poate mai mult. Să-mi las povestea spusă mut doar de mii de vârfuri strălucitoare de val. Nimeni să nu ştie c-am trăit cândva, nimeni să nu-mi simtă lipsa.

Reclame

3 comentarii

iulie 28, 2015 · 6:30 am

Gela rudăriţa

© „De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de câmp minat peste care au jucat dracii tontoroiul. De nu erai atent când păşeai, puteai să cazi liniştit să-ţi rupi picioarele.”

Aripi străvezii

De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de…

Vezi articolul original 2.104 cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un om împlinit

Am poposit la poarta oraşului într-o zi de primăvară târzie, prea fierbinte pentru luna mai. Oraşul pare toropit de secetă şi căldura ameţitoare, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scutură petala aurie, fără parfum ameţitor, toropiţi de căldura ireală pentru un oraş situat la poalele munţilor. În zare se simt dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghicesc printre copaci, în strălucirea soarelui fierbinte în apus. Câini fără stăpân aleargă cu limba scoasă căutând cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stau agăţate lacăte grele ce-ascund dincolo de gratii marfa puţină şi de proastă calitate. Paşii mi se intersectează rar cu paşii altor persoane pe trotuar, puţini locuitori luându-şi inima în dinţi să înfrunte prea timpuria caniculă de afară.
Într-un fel ciudat, în oraşul prăfuit şi îmbătrânit înainte de vreme, oamenii trec pe lângă mine zâmbind, ducând pe umeri o linişte căreia eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, în veşnică schimbare, am uitat-o. Îi privesc mirată şi mă întreb cum trece viaţa lor, acolo, în oraşul străvechi ce moare secundă cu secundă la poalele munţilor. Pare că nimeni nu o să-şi mai permită să trăiască acolo în scurt timp, dacă până şi parcul central nu-ţi poate oferi privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, copii de toate vârstele se joacă fericiţi printre băncile pline de bunici cu priviri grijulii. Ţânci cu genunchi fragili, ce-abia au învăţat să se ridice copăcel trag după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani de şcoală îşi plimbă rolele pe alei, adolescenţi se plimbă veseli prin faţa mea, ca şi când toată lumea ar fi a lor.
La biserica din centru sunt nunţi. O mireasă iese, alta intră să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.”. Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor? Retorică pură. Pe bulevard trec maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Acum sunt fericiţi.
Mi-e milă de câinii ce mă privesc cu ochii lor mari, implorându-mă pentru un strop de apă. Nu am nici pentru mine şi nu am de unde lua. Terasele-s pline de beţivi ce privesc lumea cu ochi tulburi. Nu-ţi vine să te aşezi. Experienţa îmi lasă un gust amar. Mă întreb unde a dispărut oraşul cochet, cu trotuare umbrite mărginite de flori multicolore, descoperit în copilărie. Prin faţa noastră trece un căţel alb, pufos, ce-ar vrea să ne-mprietenim. Stăpâna îl trage smucit, îi strange lesa, îi ridică într-o mână şi-l poartă mai departe cu toate lăbuţele în aer, spânzurat de zgardă. Ochii lui negri ne privesc cu groază şi cer ajutor. “Măi, femeie, ai probleme? Lasă-l jos, îl sugrumi! Nu vezi că moare, eşti nebună?” Ea grăbeşte pasul, smucind dezgardă şi legănând bietul căţel în ştreangul improvizat de parcă ar vrea să se asigure că bietul sufleţel nu are nicio şansă să scape. Ne facem cruce. Mulţi oameni săriţi de pe ax în lumea asta.
La capătul drumului mă aşteaptă pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele. Pretenţiile te abandonează în holul de la recepţie şi-n camera strâmtă te însoţeşte doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura te toropeşte şi te goneşte pe terasă, să mai petreci măcar câteva minute în compania ţânţarilor, savurând răcoarea înserării coborâte de pe coasta muntelui. La intrare, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţine loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihnesc la umbra peretelui înfierbântat. Alţi câini. Pretutindeni câini fără niciun rost, ai nimănui. Mă duc să le arunc nişte oase şi resturi de la masa noastră. Eventual să le pun un strop de apă. Mă întâmpină, amabil, lucrătorul de la benzinărie.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu!
-Mulţumesc mult, dar voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă! Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi! Şi pentru un codru pe pâine goală te apără, domniţă dragă!
Zâmbesc. Vorba molcomă şi caldă a bărbatului îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi.
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa!
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet! De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo! Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Şi eu am copil, domniţă, da nu l-am scăpat niciodată din ochi! Păi aşa se lasă copiii, să nu ştii de ei şi după aia să dai vina pe alţii? Baba aia de ce nu păţeşte nimic? Mama mea de-ar fi fost aş fi strâns-o de gât! Pă da, că doar ea e vinovată, domniţă! Trebuia să stea cu copiii, să aibă grijă de ei, asta era menirea ei! Nu mai sunt nici bunicii ca altădată! Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt! Şi eu o ajut, să ştiţi! De ce să n-o ajut, că e copil bun! Nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată! Şi eu am susţinut-o totdeauna. Şi la şcoală când alţii luau note mari fără să ştie nimic, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa! Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu toţi de piept! Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă! Altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau şi evitau să se pună cu mine! La toate şedinţele am fost, să ştiţi! Una nu mi-o scăpat! Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am dat-o la karate de mică, să ştie cum să riposteze. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am! Să fie descurcăreaţă! Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.

Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.

-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el şi de oamenii lui răi.
-Răi, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare acolo! De-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă! Dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti! Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău! Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo! Da’ eu să fiu sănătos! Le fac pe toate.
-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră molcomă, de felul nostru de a fi, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fin, tot tacâmul! Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor.” Să nu ne creadă neserioşi, cum aşa, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă! Şi ne ducem. Rătăcim noi ce rătăcim acolo, pe străduţele alea şi dăm de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Ajungem, las maşina în faţa blocului şi urcăm. Sunăm la uşă, nimeni. Sunăm din nou, linişte. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia din vecini şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz! Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Eu abia puteam să merg fără parbriz. Cum să mă întorc acasă aşa? Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service!” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul! Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere! Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui! M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor! Eu nu mai cred în aşa oameni! Stau acasă la mine şi trăiesc bine! V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebuie la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou în domeniu! Îmi place să am! Am şi seră, să ştiţi! De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă! Îi aud pe vecinii mei că se plâng că nu au de niciunele. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Doar cine nu munceşte nu are, domniţă! Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai! Trebuie să pui osul la muncă! Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt. Şi am curtea un rai! Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor! Să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea!

Zâmbesc. Nu am timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite.
-Să vă trăiască! Sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă!
-Săru’mâna, domniţă dragă! Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu! Da’păi v-am ţinut o grămadă! Să mă iertaţi! Aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.

Se întunecase bine şi ţânţarii ne dădeau târcoale. Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau pe rând, de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Simţeam spatele rupându-se de la mijloc, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine. Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar era gustul lăsat de ceea ce-ai întâlnit până atunci în cale. Totdeauna există şi oameni împliniţi care te pot înălţa. M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.

-Rămâi cu bine, om bun, mă bucur că am stat de vorbă şi te-am cunoscut!
-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă! Mai treceţi pe la noi!

3 comentarii

iulie 22, 2015 · 8:27 am

Crochiu

Un pas lângă alt pas fac drumul.
Un umăr lângă alt umăr fac putere.
Un gând lângă alt gând dau bunătate.
O rază cu o rază fac un răsărit.
O lacrimă cu o altă lacrimă fac un curcubeu.
Un zâmbet lângă alt zâmbet fac lumină.
O bătaie de inimă lângă altă bătaie de inimă înseamnă
o prietenie.
O privire lângă altă privire ating un orizont.
Un suflet lângă alt suflet se contopesc şi
nasc o iubire curgătoare.

Viaţă

Viaţă

8 comentarii

iulie 20, 2015 · 8:53 am

Costică, tovarăşul

  • Noroc, Costică! Ai ieşit la aer de dimineaţă?
  • Noroc, noroc! Ia, mă duc să iau pulsul pieţii!
  • Bravo, bravo! Am fost şi eu de dimineaţă. Scumpe toate, Costică, scumpe toate! Parcă s-au vorbit toţi să ne jecmănească!
  • Ce să facem? Aşa ne-a trebuit, dacă am dat jos comunismul! Nu era bine că aveam toţi unde munci şi ne dădea statul casă, nu ne-a fost bine când ţăranii nu aveau voie să depăşească preţul scris pe tabelă. Alte vremuri, tovarăşe, alte vremuri! Timpul nostru a trecut, ne-am învechit, aşa zic ăştia de azi! Asta e victoria capitalismului împotriva socialismului, tovarăşe!
    Spunea „tovarăşe” cu-n soi de mândrie, apăsat, ca şi cum simpla rostire a acestui cuvânt îl putea face să se simtă puternic şi temut, ca odinioară, când o întreagă fabrică tremura şi tăcea imediat dacă apărea el la discuţii. Ducea dorul securităţii de odinioară, îl ardeau degetele să mai scrie un raport în care să dea în gât când pe unul când pe altul, să scape de ei aşa cum scăpase pe vremuri de Gică al lui Mocanu, vecin cu el la ţară, care-l tot împungea şi-l făcea turnător de câte ori ieşeau în lume, de se ferea tot satul de el ca de foc.
    Daaa, l-a aranjat el, chiaburul dracului! Ce credea, că dacă are pământ şi casă mare şi multe vaci în bătătură nu-i vine de hac? Ca pe un pui de găină l-a gâtuit, ca pe un pui de găină! Când au venit securiştii într-o noapte şi l-au ridicat, a stat şi a privit printre ulucile gardului, salivând. Muierile plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, rugându-i pe ăia să-l lase că n-a făcut nimic, Gică era plin de sânge, cu ochiul închis şi buza umflată, copiii plângeau speriaţi într-un colţ, strânşi unul în altul.
    Toţi anii de umilinţă se răzbunaseră atunci! Toţi. Cu nimic n-au rămas ai lui Mocanu! Au venit ăia cu camioanele după ei, au încărcat vacile, porcii, viţeii, de-a valma, l-au săltat şi pe el şi i-au lăsat pe-ai lui muritori de foame. Era aşa, prin postul Crăciunului şi îşi aducea aminte că în anul ăla ai lui Mocanu au fost singurii din sat care n-au avut nici măcar un cârnat la streaşină.
    După zece ani s-a întors acasă Gică. De la un moment dat, îşi luaseră gândul că ar mai putea fi în viaţă când nu au mai avut nicio veste despre el. Au aşteptat vreo trei ani, apoi muierea l-a întrebat pe popa dacă n-ar fi bine să-l pomenească la morţi şi să-i facă toate cele rânduite pentru cei duşi din astă lume. Popa îi făcuse o slujbă, citise o rugăciune de sufletul lui şi venise la pomană în fiecare an. Când a intrat Gică pe poartă toată bătătura era plină de oameni.
    Muierea îi făcea deja pomana de 7 ani. Era masă lungă întinsă în mijlocul bătăturii, se adunase lumea să mănânce şi să bea de sufletul mortului, popa cânta colacii şi coliva cu lumânare aprinsă când s-a deschis poarta şi a intrat un om străin. Aşa părea, străin, bătrân, cocoşat şi uscat ca o coajă uscată de plop. Părul îi albise tot, avea o barbă ţepoasă şi aspră şi o privire rea. Muierea lui s-a oprit atunci cu mâna la gură şi cu căţuiul cu tămâie în mână. Avea 33 de ani, era zdravănă, în floarea vârstei şi la nurii ei salivau jumătate din bărbaţii satului. Se zvonea că după ce-i face lui Gică de 7 ani o să se mărite cu-al lui Potcoavă din vârful coastei, că şi ăla rămâsese văduv cu doi copii mici. Odată i-a căzut căţuiul din mână şi cărbunii aprinşi s-au împrăştiat scântei peste picioarele mesenilor, făcându-i să înjure şi să se scuture, să nu ia dracu’ foc, Doamne fereşte!
    Şi cum înjurau ei aşa, de zor, odată a scos muierea un urlet lung şi a căzut în genunchi, de-au crezut toţi că a înnebunit săraca, că a apucat-o strechea de la atâta lipsă.
    Când au întors ochii şi l-au văzut pe Gică îmbătrânit şi albit în cadrul porţii odată au amuţit toţi şi au lăsat capul în pământ. Doar el, Costică turnătorul, rânjea din capul mesei privind cu satisfacţie la ridurile adânci ce brăzdau faţa rivalului său. La patruzeci de ani cât avea, Gică arăta trecut de şaizeci.
    A intrat omul, s-a aşezat tăcut la masă, muierea s-a ridicat şi l-a luat în braţe, popa a citit repede o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că l-a adus viu înapoi acasă şi s-a aşezat la masă de-a dreapta lui, curios să afle pe unde umblase el Gică al lui Mocanu timp de zece ani, de ajunsese biata muiere să-i facă pomeni şapte ani şi copiii se ascundeau acum prin locuri dosnice, de frica acestui om bătrân şi posomorât pe care nu-l recunoşteau drept tată al lor.
    Pribeagul şedea acolo, în capul mesei şi nu zicea nimic. Doar privea la fiecare, pe rând, cu ochii lui apoşi şi bătrâni şi lacrimile îi curgeau în farfurie prin şanţurile obrajilor ţepoşi. Îşi luaseră bieţii oameni căciulile în mână şi plecaseră pe rând cu capul în pământ, aşa de tare îi ardea privirea aia apoasă care-i înţepa pe fiecare, îi sfredelea şi le pătrundea până în fundul sufletului, făcându-i să se simtă vinovaţi fără să ştie de ce. S-a ridicat şi Costică într-un târziu, din capătul celălalt al mesei, şi-a pus pălăria pe-o ureche şi a ieşit pe poartă fluierând.
    Gică s-a curăţat în nouă luni. Atât i-a trebuit morţii până l-a luat, nouă luni. Cât unei muieri borţoase să scoată din pântec un copil. A luat biata lui muiere pomenile de la capăt. Ăsta a fost el, Costică Jianu, pe vremuri, de aia tremurau toţi în faţa lui şi-l lingeau urmele pe unde trecea! Păi numai un pic să-l fi supărat unul, că nu-l lăsa până nu-l băga în pământ!

  • Rău trăim, rău! Eu n-am mai reuşit să pun nimic deoparte de două luni! Se aude glasul bătrân, umil şi plângăios al lui Costandin. Costică se trezeşte brusc din visare şi se uită cu ochi răi la bătrânul căruia îi tremură mâinile şi capul în faţa sa.

  • Lasă, mă tovarăşe, că ai destul la CEC! Toată lumea vorbeşte că după ce mori o să moştenească Lenuţa o avere!
    O spusese aşa, cu răutate, rânjind, de parcă singura bucurie care i-a mai rămas în viaţă era să-l vadă pe nenorocitul ăla mort, cu banii rămaşi la CEC, să-i mănânce nevasta singură.
  • Ce avere, Costică? Ce avere?
    Bătrânul cu haine ponosite şi sacoşa pe jumătate goală se uită speriat în jur. Are o privire apoasă, bănuitoare, ascunsă bine sub basca cu moţ ce fusese cândva neagră şi acum avea o culoare cenuşie, ştearsă, pătată ici şi colo de pete mai întunecate de la praful muiat de transpitaţie de-a lungul timpului.
    Se întoarce dintr-o dată cu spatele şi măreşte pasul şovăitor. Mâinile îi tremură făcând să se ciocnească cele trei cepe şi cei şapte cartofi pe care îi căra ca pe o mare greutate. „Auzi la el, mişelul, auzi la el! Toţi hoţii ştiu că am banii, toţi hoţii! Auzi la el, mişelul! O să iau tot cu mine, asta o să fac! Foc le pun înainte, nu vă las vouă nimic, nenorociţilor! Comunst împuţit! Abia aşteaptă să nor io, s-o prostească pe idioata aia de Lenuţa, să-i ia banii! Munca mea de o viaţă, munculiţa mea! Lasă că-i aranjez io, pe toţi îi aranjez! Lasă că Lenuţa o să moară prima, ştiu eu. E căzută rău! Ce, eu nu o văd că abia se mai dă jos din pat, iar de îndreptat nu se mai îndreaptă deloc? Ăştia m-ar mânca cu totul, de-ar putea, da tot io o să le râd în nas, da, da! Cine râde la urmă râde mai bine!”

Un comentariu

iulie 17, 2015 · 8:47 am

Când cuvintele mor

Când laşi cuvintele să moară omori cu ele o parte din tine.IMG_1829

Te trezeşti într-un târziu că ai uitat să-ţi dai drumul gândurilor iar ele, gândurile, nu mai ştiu părăsi spaţiul în care s-au plimbat în cerc, silite de lanţul imaginar cu care ai legat verbele. În faţa lor rămâne zidul imaginar pe care l-au tot săpat, încercând să evadeze atâta timp, încât acum, dincolo de el le e străin şi stingher.

Străinul gândurilor ce se tot nasc şi-nfloresc în spaţiul strâmt în care le-ai închis în mintea ta se numeşte „ce rost mai are?”. Gura nu se mai deschide, buzele rămân pecetluite, doar ochii ar ţipa, numai că ei nu au glas de auzit, au doar privire de citit.

„Ce rost mai are?” creşte până capătă dimensiuni impresionante şi acoperă cu opacitatea lui orice rază de speranţă. Atunci până şi ochii se pleacă şi boabe mari de lacrimi, prea mult timp înfrânate, îi inundă şi-şi dau drumul sinucigaş pe panta obrajilor ce-au uitat demult ce-nseamnă un zâmbet.

Pe caldarâm lacrima se sparge sucombând în linişte şi sparge odată cu ea şi inima ce-a tot sângerat tăcută atâta timp. Rămâne pustiul îmbrăcat de doliul în veşnicul cenuşiu al zilelor care vin şi pleacă fără nicio bucurie. Te-nchizi în el ca-ntr-o cetate cu ziduri groase de piatră ale cărei ferestre crenelate nu mai ascund demult puştile asediaţilor. Oricum asediatorul eşti chiar tu.

Te usuci şi mori fără ca nimeni să poată bănui cât de multe ai fi avut de spus, câte te-au durut , câte te-au bucurat, câte te-au rănit sau câte te-au înălţat în spatele lui „ce rost mai are?” ce ţi-a ucis întâi cuvintele, apoi visele, apoi şi-a întregit opera luându-ţi sufletul.

Cel ce ţi-a aşteptat cuvintele, va sfârşi fără să bănuiască ce zbucium şi ce luptă s-a dus în mintea ta, până ai reuşit să mori secundă cu secundă, începând cu uciderea primului cuvânt. Se va resemna, poate, va încerca să râdă, să glumească, să-şi îndrepte visele şi speranţele în altă direcţie şi va ajunge să se gândească din ce în ce mai puţin că aşteaptă încă de la tine cuvinte ce-au murit din faşă.

Îşi va ridica ochii, sau din contra, îşi va pleca capul şi va merge mai departe, punând peste amintire o lespede grea, de granit.  Îşi va închide speranţa şi-o va lăsa să moară singură şi tristă, căci, ce rost ar mai avea s-o lase să supravieţuiască, nu-i aşa?

13 comentarii

iulie 16, 2015 · 9:50 am

Dincolo de poartă

Am crezut că oamenii trebuie să trăiască firesc, fiecare cu harul cu care s-a născut şi că putem supravieţui unul lângă celălalt fără să ne călcăm pe umbră. Da, ştiu, ştiu. Sfântă naivitate, numele tău e Lucia şi pe fruntea ta stă scris cu litere de foc: prostie la superlativ!

Am umblat o viaţă pe lângă ziduri, ca nu cumva să-i supăr pe cei a căror existenţă o respectam. Am încercat să trăiesc pentru a-i mulţumi pe toţi, să nu cumva să le tulbur liniştea. Am mers cu picioarele goale prin spini, pe lângă drum, cuminte şi tăcută, să-i las să treacă în zbor mai departe, am renunţat la visele mele ca să-i ajut să-şi atingă visele către care se grăbeau.

Ei m-au privit cu dispreţ, au strâmbat din nas, m-au umilit, apoi au demarat în trombă, mi-au aruncat praf în ochi, mi-au închis gura cu pumnul, m-au îngenunchiat cu forţa şi m-au părăsit pe rând, mulţumiţi. Sperau că nu mă voi mai ridica şi că nu va mai veni nici măcar o dimineaţă în care oglinda lor fidelă să se întunece şi să rostească numele meu atunci când e întrebată „oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai…”

Unii oamenii sunt aşa cum sunt. Cu studii sau fără, cu funcţii sau fără, cu averi sau fără, cu ambiţii multe. Mici la suflet, cu orgolii mari, deţinătorii adevărului absolut şi ai frumuseţei pure. Fiecare are propria oglindă care-l redă aşa cum vrea să se vadă, nu cum este în realitate şi mânat de orgolii şi ambiţii absurde, ajunge să spargă toate celelalte oglinzi ce l-ar putea trezi la realitate şi s-o păstreze doar pe cea care-i spune în fiecare dimineaţă „eşti perfect, minuna, talentat, doar tu ai dreptul să trăieşti, viaţa ta e perfectă, ceilalţi sunt doar nişte pigmei care nu fac decât să te aştepte la cotitură să-ţi fure rând pe rând toate penele din coada ta minunată de păun!”dsc_0815

Am învăţat greu să nu-mi mai pese de părerea nimănui şi să-mi trăiesc din plin viaţa mea. Am învăţat să mă respect pe mine şi să-mi duc la capăt proiectele şi harul meu.

Eu sunt cea care răzbate dincolo de rândurile pe care le aştern pe hârtie. Nu-s nici mai bună, nici mai rea şi nici nu încerc să pun o mască pentru a mă face neapărat plăcută de toată lumea. Doar la uşa sufletului am închis lacătul pentru toţi cei care cred că existenţa mea musai să fie influenţată şi eclipsată de-a lor. Nu am alte averi decât sufletul meu, iubirea altor suflete frumoase şi nu în ultimul rând, dragostea imensă a lui Dumnezeu. Ce altă avere mi-ar mai putea fi de folos?

De-mi simţiţi sufletul dincolo de cuvinte, de-aveţi nevoie de căldura lui şi de lumina mea, poposiţi, adăpaţi-vă şi vă îndestulaţi. Puteţi lua şi la pachet, sunt generoasă, izvorul lui nu va seca atâta timp cât va mai exista nevoie de bunătate pe lume. De vă deranjează poveştile mele şi vă fac rău, ocoliţi-mă. E loc în lumea asta mare pentru toţi şi ne putem ocoli elegant, fără să ne călcăm pe bătături.

17 comentarii

iulie 14, 2015 · 9:20 am

Zidul

M-am trezit într-o dimineaţă, mi-am băut cafeaua, am privit răsăritul, mi-am spălat liniştită ceaşca, am pus-o în rastelul de ceşti, mi-am luat bagajul şi-am plecat. Ştiam că nu mă pot întoarce, drumul pe care mergeam avea o singură bandă, doar dus. N-am privit înapoi, nu voiam să iau nimic cu mine, nici măcar o amintire pe un colţ de retină.

Mi-a fost un pic teamă, na, te cam ia cu tremurat când vezi în faţa ta un drum care nu are nici cale de-ntors, nici popas şi al cărui capăt ascunde lucruri ce pot fi mai rele ca cele lăsate în urmă. Am ezitat, recunosc, totdeauna eziti când trebuie să dai piept cu destinul. Poţi să-l fentezi, să rămâi pe loc, dincolo de zidul sigur pe care l-ai ridicat, dar atunci când trebuie să-l înfrunţi eşti cu mâinile goale în faţa lui.

Da, am avut grijă şi eu, ca toată lumea, să pun cărămidă peste cărămidă şi să mă baricadez în atâta amar de vreme. Am făcut şi-o poartă, tot ca orice om şi i-am făcut şi cheie. Am terminat de zidit, am încuiat de două ori şi-am aruncat cheia. Aşa îşi încuie porţile oamenii încercaţi de soartă. De două ori. Să fie siguri că nimeni nu mai trece dincoace de ele. Am rămas eu cu mine şi un timp mi-a fost bine. Mă simţeam în siguranţă cu sufletul meu, închisă acolo, aşa e dincolo de ziduri, te obişnuieşti să vorbeşti doar în gând şi uiţi că eşti om, că lumea freamătă şi râde dincolo de închisoarea ta, că oamenii trăiesc, iau viaţa în piept aşa cum vine, cu bune, cu rele.

La mine nu mai venea, ea, viaţa asta. A venit, odată, şi-a bătut la poartă. De două ori a bătut, am auzit-o clar. Cred că ea bate de fiecare dată de câte două ori la porţi închise. N-am răspuns. Ea s-a aşezat pe o piatră  în faţa porţii şi-a aşteptat. Dincolo de poartă, eu am tăcut. Laşă. Am uitat şi să respir de teamă să nu mă simtă să bată din nou, mi-ar fi fost greu s-o mai las în vacarmul de afară. Ea, ca şi mine, a tăcut şi-a ascultat, spera să fac eu prima mişcare. Eu am prins rădăcini şi-am aşteptat să plece, ea s-a uscat timidă, cu capul rezemat de stâlpul porţii. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am respirat adânc şi am deschis cât să scot două degete şi-o privire. Poarta a scârţâit lugubru, ruginise de atâta nemişcare. Mi-am tras degetele şi-am tăcut. Curând mi-am dat seama că nu mai aveam de ce mă teme, viaţa-mi sucombase demult. Stătea acolo, chircită şi uscată ca o stafidă veche, cu fruntea lipită de stâlpul porţii şi ochii stinşi în orbite.

M-am speriat şi-am încuiat din nou. Am lăsat-o acolo, mărturie morţii ce-mi cuprinsese demult, de la prima cărămidă, fiinţa. Liniştea se spărsese, însă, se împrăştiase în  mii de cioburi pe nisip şi-mi smulsese rădăcinile pe care le credeam adânci. Prin crăpătura porţii pătrunsese neliniştea ce începuse să sape adânc în tăcerea mea, asurzindu-mă. Nu mai voiam să stau acolo singură, zidul mă strângea, gratiile mă sufocau. Aşa am decis să ies şi să încui poarta după mine, să las în urmă ruinele convieţuirii mele cu mine. Mi-am cules viaţa de la poartă şi-am luat-o în braţe, chiar de eram conştientă că uşor nu-mi va fi cu o viaţă stafidită după mine.Drumul

Urma, din nou,  drumul. Nu mi-a fost cald. Am tras de mine, m-am ferit de oameni, mă răneau cu vorbele lor prea vii, prea ascuţite, mă murdăreau cu gândurile lor negre, ascunse. Ei nu-şi dădeau seama că eu nu eram decât un mort viu plecat la drum de prea multă tristeţe. Nici viaţa mea stafidită nu o băgau în seamă, era invizibilă aşa cum o strângeam la piept cu mâinile amândouă. Mă străduiam să râd şi o făceam oarecum prosteşte, nefiresc, de parcă nu era râsul meu. Mă miram şi eu de dincolo de buzele cu colţurile agăţate de tâmple. Cine era femeia aceea tânără, cochetă, cu veselia ei zgomotoasă? Cum reuşea să atragă atâţia fluturi ce zburau bezmetic în jurul ei ca-n jurul unui bec aprins, atraşi de lumina lui fierbinte, cu riscul de a-şi pierde aripile?

Nu mă recunoşteam. Eram eu şi totuşi, altcineva străin şi rece locuia în existenţa mea.

Apoi te-am întâlnit şi m-am aşezat răsuflând adânc la capăt de drum. Aşa credeam, c-am atins capătul şi drumul m-a răsplătit cu odihna. Băusem din apa vie a iubirii şi până şi stafidita mea viaţă dădea semne de resuscitare. Era magic. Doar că magia se spulberă până la urmă ca ceaţa ridicată de vânt. Odată cu ea s-a spulberat, din nou, liniştea mea.

În faţa mea s-a deschis acum alt drum îngust, numai că tălpile-mi sângerează şi genunchii mi-au îmbătrânit de când tot merg pe o cărare fără popas şi parapeţi. M-am aşezat într-o poiană şi mâinile, învăţate cu greul, au început să modeleze cărămizi pe care o să le aşez una peste alta, peste alta… Zidul o să prindă contur. De data asta am să-l întăresc cu pietre mari, de râu. Nu-i mai fac poartă, ce rost ar mai avea? Peste viaţă mi s-a aşternut toamna.

9 comentarii

iulie 12, 2015 · 11:00 pm

Dantelă cu iubire

Într-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta facultăţii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.
– Uite, Vali, ninge!!!!!
Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au deschis uşa şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de mânecă şi l-a oprit.
– Rămâi, te rog.
– Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
– Rămâi. Vreau să rămâi!
L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi inima i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.
– Ţi-e frig?
– Mmmmmm
– Vrei să mă opresc?
– Nu!! te rog.
Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El ar fi vrut să nu se grăbească, să-i guste pe rând fiecare răsuflare, să-i descifreze fiecare şoaptă, să se îmbete de parfumul corpului fraged, ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i toate umbrele şi fulgerele, urmărindu-i fiecare gest, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate de atâta frământare. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace. Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.
– Plângi! Ana, ţi-am făcut rău!?
– Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.
Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.
– Iubita mea, fetiţa mea, mimoza mea, lacrima mea… Te rog să nu mai plângi! Uită-te la mine!
Cu mâinile amândouă i-a prins obrajii şi i-a privit adânc în ochi, până i-a simţit corpul vibrând. Ochii lui ardeau, ai ei îşi domoliseră focul în lacrimi purificatoare. Zâmbea.
– Eşti o mică scorpie, ştii?! Ce mi-ai făcut?
Zâmbind fără răspuns, Ana şi-a agăţat din nou privirea în tavan. Ţesea vise cu fulgi argintii. Sprijinit într-un cot Vali a privit-o un timp, printre gene. Părea o umbră luminoasă în semiobscuritatea camerei. S-a aplecat apoi umil, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până în tălpi.
– Mulţumesc.
– Tu?! Eu îţi mulţumesc, plângăcioasă mică! Mimoza o să te strig de acum!
– Numai să îndrăzneşti!
Lumânarea se terminase, afară strada îşi aprinsese felinarele şi lumina lor aurea blând zăpada de pe trotuar, făcând-o să strălucească. Inimile lor îşi şopteau uşurel vorbe doar de ele auzite, fruntea ei se odihnea cald lângă inima lui, sânul stâng se iţea obraznic în menghina îmbrăţişării, cel drept îşi cerşea leneş dreptul la mângâiere. Liniştea era spartă doar de şoaptele fulgilor ce-nfoiau plapuma zăpezii sub felinare.

Scrie un comentariu

iulie 12, 2015 · 7:28 am

Pe altarul verii

Ai pus pe altarul verii
aurul curat al pâinii
de toate zilele.
Vara ta
a zâmbit fierbinte
şi m-a născut
pe mine.

Recunoscătoare,
Vara mea
te-a cules
din nisipul fierbinte
şi mi te-a dăruit
spre pârguire.IMG_1652

7 comentarii

iulie 9, 2015 · 6:54 am

Cerul tău cu cerul meu

Cerul meu albastru s-a-ndrăgostit
de cerul tău înalt.
Cerul tău înalt a zâmbit.
Cerul meu albastru s-a-mbujorat.
Din dragostea noastră s-a născut un vis.
Acum locuim într-o aripă
de pescăruş
ce strigă peste lume
povestea cerului tău înalt
şi cerului meu albastru
contopite într-un vis.IMG_20150526_100243

5 comentarii

iulie 8, 2015 · 8:14 am

Eram primăvară

Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată,
până în inimă.
Şi inima-mi creştea
ca pâinea dospită
în cuptorul verii.

Îmi înălţam crengi.
Le priveam cu mirare
cum înmuguresc şi
pulsează verde
a viaţă.

Creanga din dreapta
s-a agăţat de cer
şi cerul a chiuit ciripind
a ciocârlie.
Avea albastru crud
în ochi.

Creanga din stânga
s-a înălţat
şi-a prins în lăstari
o stea.
Steaua a strălucit
cu aur curat
în palma mea.

Luminam auriu.
Raze jucăuşe
se-mprăştiau
în jurul meu
şi-ademeneau
firele de iarbă.
Iarba se-nălţa cântând.
Înfloream.
Eram primăvară.IMG_20150524_125516

3 comentarii

iulie 8, 2015 · 6:58 am

Povestea de marţi- despre un năşit mai special

Mă tot gândesc de ieri să vă spun o poveste de pe vremea în care eram o mândră şantieristă, undeva pe malul Dunării. Am lăsat-o pe azi, că tot e marţi şi-ar fi nevoie de un zâmbet să contracarăm cele trei ceasuri rele pe care le duce în spate fiecare zi din asta. Bun, acum să purcedem pe firul poveştii, până prin anii 2000 şi-un pic.

Era o toamnă ceţoasă şi noi ne pregăteam să lansăm la apă un cargo de vreo 4400 t deadweight (cu aproximaţie acum şi cu o marjă de eroare serioasă, că de sunt şi eu bătrână şi nu mai ţin minte aşa bine) construit pentru un partener german. Lansarea era un pic întârziată pentru că se tot ceruseră modificări, apoi Dunărea nu avusese suficientă apă, chestii din astea banale, de care te împiedici la fiecare pas, mai ales când faci nave maritime autopropulsate pe undeva pe aproape de cazanele Dunării.

Se apropia vertiginos ziua lansării, marangozii lucrau de zor la pregătirea calei, seul de oaie lucea pe traversele de lemn, parâmele erau întinse, numai bune de tăiat, oamenii îşi stabileau locurile şi acţiunile ce trebuiau intreprinse la secundă, astfel încât lansarea să decurgă fără incidente.  Nava urma să fie trasă la cheu, să fie împodobită cu steaguri, să strălucească. În şedinţa CA de dinainte se hotărâse, nu ştiu să spun cum, ca nasă să fie şefa compartimentului la care lucram eu.

Acum se cuvine o paranteză, că poate nu ştiţi ce înseamnă să năşeşti o navă. În momentul în care vasul e gata, vopseaua luceşte proaspătă şi ea e pregătită să dea piept cu apele pe care va circula tot restul vieţii de atunci înainte, muncitorii îi scriu numele frumos la prova, o împodobesc gigea şi o trag pe cala de lansare, îi umplu tancurile de balast, ca nava să se echilibreze şi să nu se lase într-o rână când ajunge în apă. Tot felul de calcule şi pregătiri milimetrice până să-i dea drumul în apă.

Pentru a avea viaţă lungă şi ape liniştite (că aşa-s marinarii, superstiţioşi), nava trebuie botezată. În general, proprietarul e cel care alege pe cineva din cercul de apropiaţi să oficieze această ceremonie. De regulă se alege o femeie, dar nu e exclus ca naşul să fie şi bărbat, că e democraţie, normal. De prova navei se leagă o sticlă mare de şampanie, care va fi spartă de vas în momentul în care acestuia i se taie parâmele şi el începe să alunece lin în apă. E de rău augur dacă sticla nu se sparge din prima, aşa că orice botez presupune şi o doză mare de emoţii. Închidem paranteza.

Clienţii noştri nu prea veneau cu naşa de acasă, lăsau la latitudinea conducerii noastre să facă propunerile pentru o funcţie atât de importantă. Ei puteau să respingă sau nu, dar de obicei nu făceau nazuri. Ce a fost neobişnuit de data asta? Naşa era oarecum atipică, pentru că de obicei era aleasă din rândul fetelor care lucraseră efectiv la navă (de la serviciul proiectare, sau de la secţiile de producţie), ori noi eram departamentul de resurse umane, fără nicio legătură directă cu construcţia navei.

Bine, aveam noi o juristă boccie şi urâtă de ziceai că-i machiată din loc în loc cu funingine de pe fundul cazanului, rea ca talpa iadului, dar infatuată nevoie mare (pentru că generalul îi dăduse puteri depline în schimbul unor servicii la care se pare că se pricepea extraordinar de bine), care tânjea demult să aibă şi ea măcar o dată în viaţă onoarea să fie naşa unei nave. Nu a apucat însă să-şi împlinească visul (Doamne ajută!) că bieţii clienţi când o vedeau îşi făceau repede cruce cu limba în gură şi erau convinşi că vasul atins de mâna ei se va scufunda încă înainte de a atinge apa.

Seara ne-am dus pe rând să vedem în ce stadiu sunt lucrările, că na, ne simţeam oarecum toţi implicaţi în procesul ăsta atât de important şi aveam emoţii exact ca la botezul unui copilaş.

A doua zi, dimineaţa devreme, înainte de începerea programului, eram toţi în păr adunaţi pe cheu. Se nimerise o dimineaţă senină, înaltă şi răcoroasă, numai bună pentru un botez reuşit. De ce lansarea asta era într-o zi de lucru, chiar nu aş ştii să vă spun.

De obicei lansările erau programate sâmbăta devreme, ca muncitorii să-şi poată aduce şi familia la eveniment. Şi veneau copiii ca la cea mai frumoasă piesă de teatru de păpuşi. V-am mai spus eu cândva că activitatea asta de navalist, oricât de grea ar fi, te prinde în mrejele ei şi nu-ţi mai dă drumul toată viaţa. Te îndrăgosteşti iremediabil de ea. severnav

Să nu mă mai întind, că deja nu mai înţelegeţi nimic.

Dimineaţa lansării, răcoare şi soare, ne ieşeau aburi pe nas când respiram. Vasul strălucea minunat în aburul dimineţii, sus pe punte un furnicar de oameni se agitau de colo colo, jos muncitorii stăteau pe poziţii cu ochii la maistrul care coordona lansarea, noi strânşi ciopor pe margine, aşteptam să apară conducerea împreună cu partenerii să înceapă ceremonia şi ne chinuiam să nu cumva să luăm cu noi acasă seul întins din belşug peste tot.

Agitaţie, veselie, emoţii, multe emoţii. Apare directorul tehnic, verifică parâmele, schimbă câteva cuvinte cu maistrul coordonator şi muncitorii şi după câteva minute apare şi stafful, gătit la patru ace, cu sefa noastră elegantă, îmbujorată, cu ochi strălucitori şi mâinile tremurând. Îi şoptim baftă, ea râde, noi strângem pumnii şi aşteptăm.

Nu ştiu ce naiba aveam aşa emoţii, că doar nu se întâmplase niciodată să rateze cineva botezul, iar şefa noastră avea o aruncare perfectă de fostă jucătoare de handbal.

Măi oameni buni, şi se aude semnalul maistrului, primele parâme sunt slabite, urmează celelalte, nava începe să se mişte imperceptibil, naşa stă cu sticla în mână şi aruncă şampania cu toată puterea. Sticla, nărăvaşă, capătă o traiectorie ciudată şi loveşte în tabla navei cu dopul!! Ciuciu să se spargă! În virtutea cine ştie căror legi fizice vine repede înapoi, naşa o prinde din zbor, o aruncă din nou şi… ghinion, se loveşte de prova şi se întoarce la fel de întreagă, de parcă ar fi fost teleghidată. Frate, de parcă şampania aia nu era ambalată în recipient de sticlă ci într-unul de cauciuc, rezistent la şocuri, aşa sărea înapoi după ce lovea tabla!

Asistenţa, consternată, uită să respire, după ce un suspin colectiv însoţise prima ratare. Partenerul neamţ se întunecă pe măsură ce naşa se înroşeşte, căpătând o tentă de mac de câmp gata să se scuture. Sticla pendulează înapoi, naşa o prinde din nou şi de data asta nu mai ratează, sticla se sparge cu zgomot, în spume, de tabla navei, dezvelind numele şi scăldând prova în primele valuri de şampanie.

Toată tărăşenia s-a petrecut în mai puţin de un minut, înainte ca vasul să-şi ia avânt în drumul către apă. Cargo-ul a început să capete viteză abia după ce s-a spart sticla, de parcă abia aşteptase şi el să fie botezat înainte de a pleca. Într-un final a atins apa clătinându-se şi aruncând stropi veseli în toate părţile cu un plescăit de plăcere. După ce s-a clatinat de câteva ori îngrijorător în dreapta şi-n stânga, încercând stomacurile muncitorilor de pe punte, a ridicat fruntea şi s-a scuturat vesel ca o raţă în soarele dimineţii.

Una peste alta, lansarea s-a dovedit a fi o reuşită şi sinceră să fiu, nu cred că vreun val mai şugubăţ a reuşit să-i producă stricăciuni iremediabile până acum.

 

7 comentarii

iulie 7, 2015 · 8:35 am

Sunt

Sunt Fata Morgana
ce-ţi aduce în ochi mirajul oazelor răcoroase
în deşertul zilelor toride
în care
buzele-ţi sunt arse de dor.

Eu ard ca rugul ridicat pe malul Gangelui,
când suflete i se încredinţează
spre a renaşte.
Dragostea mea topeşte gheţari şi
mută munţi înmărmuriţi
de atâtea secole
de statornicie.

Mâinile-mi poartă sub piele
cea mai fină mângâiere de mătase
ţesută vreodată de un ţesător chinez
orbit de-atâta trudă
migăloasă.
Buzele-mi au atingeri de zbor de fluturi,
sunt făcute să aline.

Sunt soţia ce urcă de bună voie
pe rugul soţului
pierdut.
Iubirea mea-i rotundă, grea,
cât o sărutare pioasă depusă cu drag
de iubită pe mâna
ce i-a clocotit sângele în timp ce
buzele-ţi i-au supt sufletul într-un
ultim suspin.

Inima mea ştie vorbi toate limbile
lumii şi
doar la glasul inimi tale tresare.
Ochi-mi ascund sub pleoape
poveşti de Sheherezadă
din nopţi cu păcat pe care le-ai dori
eterne, fără dimineţi
cu tăceri.

Sunt visul ce te părăseşte-n zori
ca să revină viu şi proaspăt
în nopţi târzii de singurătate
în care
doar luna-ţi vorbeşte de dor.
Sunt tot ce ţi-ai dorit şi
n-ai ştiut păstra.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Fata Morgana

Scrie un comentariu

iulie 5, 2015 · 10:31 pm

Jurnal de lună plină

Trebuie să mărturisesc spăşită, cu capul plecat şi genunchii-n ţărână, că nu-mi plac nopţile cu lună plină. Mea culpa, Regină a nopţii, îmi torn cenuşă în cap, îmi fac şi seppuku dacă vrei, dar tot îmi menţin declaraţia.

Nu mi-au plăcut niciodată. Să ne înţelegem – niciodată înseamnă de când am conştiinţa lor, adică de undeva din negura vremilor, din copilărie. Nu trebuie să vă miraţi, indiferent cât de bătrână aş părea acum, am fost cu siguranţă şi eu odată copil!

La început îmi plăcea. Visam frumos, cu ea deasupra capului. Ea lumina regeşte, aşternând peste sat argintul inconfundabil ce strălucea blând, eu zburam deasupra tuturor. Până aici, totul era minunat. Apoi se trezea să trimită în urmărirea mea o pată de întuneric, ca un duh rău cu răsuflarea îngheţată. Atunci mă speriam, zburam mai tare, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul şi nu mă mai puteam bucura de lumina argintie, fiind preocupată să ocolesc turle, să mă ridic deasupra copacilor, să fac scheme şi să mă grăbesc ca nu cumva să mă atingă răsuflarea îngheţată a duhului rău. Mă trezeam la ziuă transpirată, cu părul lipit de frunte, bucuroasă că am scăpat şi în noaptea aceea. A doua noapte o luam de la capăt, zi după zi, lună după lună, an după an.

O perioadă visul mi-a fost acaparat în întregime de alt coşmar, pe care o să vi-l spun, poate, altădată. Cert e, că duhul cel negru a lăsat loc altcuiva să mă facă să plâng şi să-mi tremure inima. Îmi răpise deja două bucăţi din suflet, sângeram.

După aceea a trebuit să iau viaţa în piept şi luna plină m-a însoţit cu drag în timp ce trebăluiam prin curte, sau mi-a luminat calea printre grădini, strălucind în apa zglobie şi întunecată a izvorului cu care udam. Asta-i din nou altă poveste ce-şi aşteaptă rândul la rostit.  Atunci am făcut pace amândouă şi chiar ajunsesem s-o iubesc, era singura care-mi cicatriza răni şi-mi ştergea lacrimi.

După aceea, a revenit cu vise ciudate, de data asta mai blânde, mai omeneşti. În locul duhului negru de odinioară mi-a trimis tot felul de vedete, făt frumoşi, minunaţi cu şarm care au făcut brusc pasiune pentru frumuseţea-mi răpitoare şi farmecul fără egal pe care-l emanez prin toţi porii (ştiu că există, chiar dacă voi sunteţi orbi şi nu-l vedeţi). Vă daţi seama că de data asta ne-am înţeles minunat, ba chiar i-am mulţumit, că nu e de ici de colo să te trezeşti în pat cu Keanu Revees, sau cu Johnny Depp, sau că te priveşte admirativ Tudor Chirilă care preferă discuţiile cu tine, lăsând cu buza umflată nişte blonde dotate cu rotunjimi exagerate, înfierbântate şi dornice de… ştiţi voi ce.

Am stricat un pic prietenia în noaptea în care în locul vedetelor obişnuite mi l-a adus în vis pe Victor Viorel Ponta. Atunci ne-am certat urât, că m-am trezit cu o greaţă care nu m-a părăsit o săptămână! Frate, râdem, glumim, dar nici să exagerăm în halul ăsta, să dăm fierea oamenilor peste cap, da! M-am răzbunat şi n-am vrut să mai adorm, s-a răzbunat şi mi-a trimis peste insomnie coşmaruri din viaţa pe care încercam s-o las în urmă. Eu încercam să uit, ea ţinea morţiş să-mi aducă aminte şi să-mi răscolească răni ce nu s-au închis oricum niciodată.

Când n-am mai putut am rupt de tot legătura. Insomnii, tratamente pentru insomnii, chin, oboseală. Mi-a omorât pe rând neuroni şi vise, m-a lăsat epuizată cu amărâtul ăla de neuron pe care tot încerc să-l resuscitez şi căruia mă chinui să-i găsesc pereche. Între timp am realizat că e o hoaţă. Îmi trimite vise care nu se realizează oricum niciodată. E o Fata Morgana în deşertul vieţii, o Lorelei în mijlocul apelor existenţei mele. Şi mi-am luat ochii de la ea.luna-plina

Acum două zile, a întrecut totuşi măsura! Nici n-am ştiut că-i timpul ei, aşa ocupată cu viaţa de zi cu zi cum sunt. S-a ascuns ca hoaţa printre nori şi mi-a furat din nou somnul. M-a trimis în lumea visului în care totu-i perfect.

Se făcea că-i povesteam fiicei mele despre mama mea iubitoare şi cât râdeam cu ea şi dintr-o dată am ajuns din nou fetiţă mică, într-o lume ideală, în care mama mea frumoasă, zâmbitoare, drăgăstoasă  îmi spunea poveşti, se juca cu mine şi râdeam împreună până la leşin. O lume a copilăriei ideale, aşa cum mi-am dorit o viaţă şi cum n-am avut niciodată parte. Dispăruseră toate reproşurile, privirile dezaprobatoare, restricţiile , chinuitorul” tu eşti fată, nu ai voie să te joci, să râzi, să respiri!”, rămâsese doar dragoste şi o fericire pe care nu am simţit-o niciodată.

M-am trezit dimineaţă cu o durere mare în piept şi cu lacrimile zbătându-se învolburate sub pleoape. Atâta cruzime doar la unii oameni fără scrupule am întâlnit. Niciodată nu m-am gândit că va veni să-şi râdă pe faţă de dureri atât de vechi, ea, cea pe care am idolatrizat-o şi care mi-a şters lacrima cândva. M-a făcut să simt pentru câteva secunde să simt că am şi eu o MAMĂ şi sentimentul pierderii ei odată cu venirea zorilor a fost incredibil de dureros.

Să-ţi fie ruşine, mă, Lună, auzi! Să-ţi fie ruşine pentru răceala cu care-ţi baţi joc de sentimentele oamenilor! Nu te mai vreau de acum, nu te mai privesc, o să te ignor tot restul vieţii! Nici de cântat nu o să te mai cânt, oricât mi te-ai arăta tu de mare şi de frumoasă. Pentru că ştiu că dincolo de frumuseţea exterioară eşti întunecată, de gheaţă. Ce-ai crezut, că nu ştiu că dacă n-ar fi Soarele să-ţi împrumute din lumina lui, ai fi la fel de rece ca pământul întunecat?

Şi voi, oameni cu sânge cald şi creier lăsat pentru a gândi,  iubiţi-vă copiii indiferent cum sunt, chiar dacă au venit pe lume când nu vă aşteptaţi, sau nu sunt aşa cum aţi fi vrut voi să fie. Ei n-au altă opţiune, deschid ochii pe chipul vostru şi vă iubesc necondiţionat iar răceala cu care-i trataţi le ucide pe rând visele şi le taie aripile, îi lasă ciuntiţi pe viaţă.

Scrie un comentariu

iulie 4, 2015 · 9:56 am

Bancul de vineri

„În portul Constanţa soseşte un vas englezesc. Docherul strigă către căpitanul vasului.
– Hei căpitane!
– Yes…
– Aruncă parâma, să leg vasul.
– I don’t understand, face foarte calm căpitanul, care nu ştia româneşte.
– Aruncă bă parâma, frânghia aia cu care se leagă vaporul de chei.
– I can’t understand you!
– Parâma, boule, pa-râ-ma, arunca parâma!
– Sorry, I don’t understand.
– Aruncă parâma, idiotule, cu ce vrei să te leg, cu şiretul de la pantof?
– I don’t understand!
Exasperat, docherul îşi cheamă colegul:
– Băi, Gigi, tu mai ştii ceva engleză, vino încoa’ că nu mă înţeleg cu tâmpitul ăsta.
Gigi vine şi zice:
– Lasă-l în seama mea. Hey sir!
– Yes…
– Aruncă bă parâma, hai repede.
– I don’t understand.
– Parâma, aruncă parâma încoace!
– I don’t understand.
– Ce face? Can you speak english?
– Yes, face căpitanul răsuflând uşurat.
– Atunci de ce paştele mă-ti nu arunci parâma?”

Cu dedicaţie specială pentru prietenul meu Dan. Cu urări de vreme bună şi mare liniştită. Să te ocolească norul de la Cernobîl.

(Dane, aici nu ştiu să scot limba, poţi să-ţi închipui singur că am făcut-o!)

17 comentarii

iulie 3, 2015 · 11:29 am

Lacrima

Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

3 comentarii

iulie 3, 2015 · 8:42 am

Sfârşitul unei zile pe dos

Ieri am avut o zi trăită pe dos.

Dis de dimineată am vărsat cafeaua pe parchet. o cană întreagă, să ştiu o treabă. Ea, fericită, s-a lăţit pe toate cablurile de la calculator. Aşa că în loc să-mi savurez cafeaua să mă trezesc, a trebuit să spăl pe jos şi să şterg la cabluri, aşa adormită. Asta a declanşat un întreg lant de nefăcute, că de, neuronul meu unic şi suferind de singurătate, a rămas adormit.

Drept urmare, mi-am spart şi  antiperspirantul după ce-am făcut duş (nu mă întrebaţi cum, că habar nu am), m-am împiedicat, mi-am rupt o unghie, am înjurat, m-am aşezat s-o tai, în consecinţă am plecat târziu.
Am ajuns în staţia de RATB şi am constatat că mi-am pierdut cardul reîncărcabil şi nu am cum să-mi reînnoiesc abonamentul.

A trebuit să merg în altă staţie, să-mi fac alt card, cu alţi bani, bineînţeles. Iar ca să ajung acolo a trebuit să iau un card reîncarcabil nenominal, pe care să pun nişte călătorii, că nu puteam circula clandestin. O distracţie totală şi 15 lei în plus daţi aiurea.

Peste zi totul mi s-a părut greu, până şi pleoapele care nu aveau nicio vină, săracele. Facturile erau scrise în chineză, ştatele greu de descifrat, autorii urâcioşi cu cotele lor de impozite cu totul. O clientă m-am rugat să-i scanez şi să-i trimit o factură, eu amabilă peste măsură, i-am trimis alta. Aseară eram epuizată.

Plec de la birou pe la 9 jumate. Obosită, stresată, cu durere de cap, după o asemenea zi. De obicei îmi iau o mică marjă de timp şi merg o jumătate de oră pe jos, până la staţia lui 41 din faţă de la la agronomie. Mai privesc grădinile, imi mai umplu plămânii cu miros de tei, mâna Maicii Domnului, trandafiri, mă mai opresc de vorbă cu câte un căţel, mai mângâi o mâţă alintată, lucruri din astea banale, care-mi spală creierul şi mă ajută seara s-o iau de la capăt acasă. Aseară nu am mai avut chef şi am luat autobuzul până la cap de linie.
Urc acolo, mă aşez pe un scaun şi răsuflu uşurată, privind pe geam cu gândul aiurea şi neuronul tot adormit. La Romexpo era ceva concert rock şi muzica se auzea estompată în staţia de tramvai, visam la tinereţe şi la atmosfera de acolo înregistrând frânturi de imagini. O mare de utilaje cu luminile de avarie pornite, trase pe dreapta lângă pasaj, un 42 căruia i se urâse aşteptând să se schimbe semaforul şi pentru el, să ajungă la capătul drumului, un microbuz oprit la semafor, chiar lângă bordură, întuneric spart de câte un felinar şi-o coroană înaltă de plop ce se pierdea undeva în cerul încruntat.
Ajungem la agronomie şi mă felicit pentru alegere, staţia era full. S-a umplut tramvaiul instantaneu. Din faţă veneau alergând două doamne cu un copil. O mămică tânără, însărcinată şi frumoasă, cu o rochie scurtă-scurtă, care-ţi fura ochii şi te făcea să ignori burtica, puştiul cam de cinci ani, sănătos, cu pantaloni scurţi şi o bătrână bunică ce se împiedica în picioare. O dureau articulaţiile bătrâne.
Aud o voce de copil:
– Hai, mamaie, hai mamaie, hai! Stai, să nu pleci! Hai mamaieee!
Se oprise puştiul în dreptul uşii vatmanului şi se apucase zdravăn cu mânuţa de metalul murdar, ordonându-i acestuia să aştepte şi făcând galerie pentru mamaie. Vatmanul, amuzat, o aşteaptă pe bătrână, care ajunge într-un final gâfâind. Urcă întâi bătrâna râzând şi după ea puştiul mulţumit. Găsesc liber scaunul din faţă, cel în care stai cu spatele la drum şi-l aşează pe puşti pe scaun. Domnul din faţa lui se simte şi-i dă locul bătrânei. Mămica graviduţă rămâne în picioare, deocamdată. Sunt veseli, destinşi, frumoşi cu toţii. Vin din parc.
– Nu vrei să te ia mami în braţe?, întreabă mămica zâmbind pe sub mustaţă.
– Nu.
– De ce?
Puştiul nu mai răspunde, doar arată cu capul undeva în spate şi face cu ochiul. Mămica se abţine cu greu să nu izbucnească în râs.
– Hai mamaie, las-o şi pe mami să stea jos şi să te ţină în braţe.
– Lasă-l că nu vrea, îl văd fetele.
– Ce-ai, mă, de ce nu vrei?
Puştiul, cu o dezinvoltură de zile mari, nu bagă în seamă de nicio ironie, îşi vede în continuare de treaba lui, filând pe cineva, undeva în spate.
– Mamaie, cere-i mata numărul de telefon, s-o sun.
– Domnisoarăăă, dă-şi şi mie numărul de telefon să te sune băiatul, că-i place de matale!
Strigătul bătrânei răsună în tramvai şi un râs colectiv însoţeşte o mare de priviri complice ce îl învăluie pe băiat. Acesta nici că se sinchiseşte. Priveşte în continuare cu insistenţă, senin, către domnişoara sufletului său care preferă să rămână anonimă undeva în spate.
– Lasă că ştiu. 127 e numărul ei.
– De unde ştii?
– Ştiu, mi l-a dat, am mai făcut cunoştinţă o dată!
– Şi i-ai spus că te-ai îndrăgostit de ea?
– Da, ştie, n-auzi c-am vorbit!?
Între timp mămica s-a aşezat pe un scaun şi vorbeşte la telefon cu tatăl puştiului. Îi povesteşte faza şi acesta cere probabil să vorbească cu odrasla proprie.
– Ce să fac, tati, bine! Uite, cu gagicile!
A venit staţia mea, am coborât şi i-am lăsat acolo veseli, destinşi, o bunică deschisă la minte, o frumoasă mămică tânără şi un puşti îndrăgostit şi încrezător, pentru că toată lumea era a lui. Am spus că avea cinci ani?
Uite aşa se termină perfect o zi pe dos. Azinoapte am visat frumos.

8 comentarii

iulie 2, 2015 · 8:41 am

Dulceaţă de cireşe amare

Mă gândeam azinoapte pe la două, cât încă mai scoteam sâmburii din nişte cireşe negre ca păcatul şi mici ca ochii păsărilor călătoare, cum să vă povestesc reţeta asta astfel încât să îi simţiţi şi aroma şi gustul, să-i vedeţi şi culoarea şi fineţea şi să vă încumetaţi să porniţi la drum, s-o faceţi. Pentru că drumul nu-i de ici de colo, e lung. Nu ştiu dacă o să reuşesc, mă tem ca va trebui musai s-o încercaţi ca să vă daţi seama despre ce vorbesc.

Hai să începem, că e târziu şi neuronul meu, după ce a dormit pe el toată ziua, mă ceartă acum, îmi spune că e cazul să nu mai exagerez că mă lasă cu dânsul (uf, ce cuvânt urât c*rul dânsul ăsta!) şi mă părăseşte pentru alt cap mai înţelept şi mai odihnit. Mda, ce să spun… Trebuie să-i fac şi lui pe plac până la urmă, că şi fără el e greu. Ştiţi vorba aia, rău cu rău, dar fără rău te înveţi prost. Buuunn

1040024_10151462734631417_865363805_oNe înarmâm deci cu vreo două kile de cireşe amare. Mici şi prăpădite, ştiu, aşa că, pe lângă ele, luăm şi vreo cinci kile de răbdare şi bunăvoinţă. Acum, dacă sunteţi voi norocoşi şi găsiţi cireşele fără codiţe, bafta voastră. Dacă nu, asta este, trebuie să le curăţaţi.

Deci, le spălăm bine, le curăţăm de codiţe şi le scăpăm de sâmburi. Muncă migăloasă, vă spun! Şi în aceeaşi măsură murdară, aşa că, dacă nu vreţi să aveţi mâinile negre ca de la sapă a doua zi, musai să lucraţi cu mănuşi. Vă recomand mănuşi chirurgicale, că se mulează mai bine şi îţi lasă mai mare libertate de mişcare. Răbdare şi tutun fără tutun, că nu poţi şi una şi alta. Mai cânţi, mai reciţi, te mai hlizeşti de unul singur, trece timpul şi se termină cireşele de curăţat.

Le puneţi direct în oala în care vor fierbe, economisiţi astfel o groază de suc propriu extrem de necesar şi folositor. Vă mai vând un pont. Folosiţi o oala mult mai mare decât ar fi normal pentru cantitatea de fructe. La fiert va face spumă şi nu e bine să riscaţi să umpleţi toată casa de o zeamă dulce, lipicioasă şi colorată.

Le-aţi terminat de curăţat! Felicitări, meritaţi un premiu, aşa că puteţi face pauză de-o ţigară şi eventual de o gură de vin. Sau de bere dacă vă dă căldura afară din casă. Doar atât că de acum înainte e doar poveste cu happy end, promit!

Luaţi 1 kg şi jumătate de zahăr alb şi turnaţi cu generozitate peste fructele curăţate. Nu vă zgârciţi şi nu încercaţi să folosiţi altceva, că stricaţi bunătate de dulceaţă şi, credeţi-mă, nu vreţi asta. Ştiu, zahărul alb e câh, dar nu vă pune nimeni să-l mâncaţi cu lingura. Din dulceaţa asta se savurează câte o linguriţă-două, cu un pahar de apă rece, atunci când vrei să-ţi răsfeţi sufletul. Că direct acolo merge.

Amestecaţi zahărul cu fructele uşurel, cu o lingură de lemn, până toate fructele sunt acoperite de zahăr. Ştiu, o să vi se pară zahăr cam mult pentru început, dar vă jur că nu este. E ok.

Bucătarii de meserie v-ar recomanda să stoarceţi deasupra şi-o lămâie. Eu nu pun niciodată zeamă de lămâie atunci când fructele sunt un pic acrişoare şi au suficientă vitamina C. Îi strică gustul, chiar dacă ei o să susţină că ajută, că păstrează culoarea şi nu zahariseşte minunea. Vax. Culoarea şi-o păstrează dacă ştii să fierbi dulceaţa, iar de zaharisit, se zahariseşte oricum dacă o ţii cu secolele în cămară. Bineînţeles, e doar părerea mea personală şi cum ştiţi, gusturile nu se discută.

După operaţiunea asta atât de complicată, acoperiţi oala frumos şi uitaţi de ea câteva ore. Nu vă speriaţi, nu o să se strice. În timpul ăsta zahărul va scoate sucul din fructe şi vă va oferi gratis siropul viitoarei minuni. La cireşele amare şi în general la fructele zemoase (vişine, caise, piersici), eu nu fierb sirop separat. Dacă e seara, nu e o problemă dacă dorm în bucătărie toată noaptea.

Când zahărul s-a topit în lichidul rubiniu, puneţi oala pe foc şi mai amestecaţi de câteva ori cu lingura de lemn, să se omogenizeze şi să se topească şi zahărul ce s-a adunat sub fructe, pe fundul oalei. Altfel riscaţi să se caramelizeze şi să stricaţi dulceaţa. Păziţi-o un timp, până începe să fiarbă şi ridică spuma, să nu riscaţi să plece de nebună prin bucătărie. După ce a început să clocotească, daţi focul mic şi adunaţi spuma.

Nu mai e cazul s-o păziţi continuu, cu focul la minim se va fierbe încet şi se va elimina surplusul de apă, siropul legându-se frumos în final. În timp ce ea clocoteşte puteţi să vă pregătiţi borcănelele în care o veţi pune. Din cantitatea de mai sus ies cam 5 borcane de 360 gr. Nu uitaţi însă de tot de ea, că se supără! Mai aruncaţi câte-o privire, mai amestecaţi cu lingura de lemn, mai adunaţi spuma deschisă la culoare dacă se mai formează. Cu totul, nu ar trebui să dureze mai mult de 40-50 de minute. Depinde de aragazul vostru. 11707495_704162576377048_520908021916957322_n

Este gata când siropul s-a închegat (adică, dacă-l picuri într-un vas cu apă, rămâne adunat, nu se împrăştie imediat în apă). În acel moment e gata. Puteţi opri focul şi s-o lăsaţi să se odihnească vreo jumătate de oră. Dulceaţa va fi perfectă, siropul va avea o minunată culoare rubinie, fructele vor rămâne întregi şi totuşi fine ca mătasea odată ajunse pe limbă.

După ce s-a odihnit cât să nu spargă sticla,  o turnaţi frumos în borcanele curate şi uscate, le înfiletaţi capacele, le întoarceţi cu fundul în sus şi le lăsaţi să se răcească aşa, stând în cap. Trebuie să vadă un pic lumea pe dos, ca să nu facă floare mai târziu, în cămară. Nu uitaţi să opriţi câteva linguriţe pe o farfurie, cu care să vă delectaţi papilele gustative, să nu se supere şi să creadă că aţi muncit degeaba atâta timp.

Mai târziu, când veţi avea musafiri, delectaţi-i cu câte o chisea de dulceaţă şi un pahar cu apă rece de la gheaţă, ca pe vremea bunicii. Vă asigur că vor rămâne îndrăgostiţi şi nu vor şti cum să mai laude gospodina talentată ce a pregătit o asemenea minunăţie!

23 comentarii

iulie 1, 2015 · 8:44 pm

Paradoxuri

Trăim timpuri ciudate.

  • Ne ridicăm biserici de zid şi uităm să ridicăm biserici în  suflet. Mergem la slujbă să bârfim pe margine cu amici de ocazie, nu pentru a ne ruga şi reculege. Plătim acatiste şi înjurăm în curtea bisericii că au fost scumpe. Ne rugăm pentru bunuri materiale, nu pentru sufletul nostru.
  • Judecăm fără să ştim adevărata faţă a lucrurilor. Nu vedem niciodată bârna din ochiul nostru, doar firul de nisip din ochiul celorlalţi. Sau poate că bârna ne deformează vederea.

  • Ne întindem orgoliile dincolo de propria umbră şi ne doare când cel de alături le atinge din greşeală.

  • Ne depărtăm de oameni fără să ne apropiem de noi. Uităm că viaţa asta e doar cât o clipire de gene, cât o bătaie de aripă şi trebuie savurată pe îndelete, aşa cum savurezi o lingură de îngheţată în arşiţa verii, atunci când nu ai voie dulce.

  • Ne dăm cu părerea despre orice, indiferent dacă subiectul ne este cunoscut sau nu. Suntem deţinătorii adevărului absolut şi e vai de cine încearcă să ne contrazică. Ce argumente? Dacă aşa spunem noi, sau mircea badea, sau  mai ştiu eu ce gurist în vogă, aşa este.

  • Votăm de fiecare dată cu cine nu trebuie. Pentru că-l cunoaştem, pentru că vorbeşte frumos, are vorbele la el, are cravată şi costul de firmă. Nu l-am văzut niciodată în pantaloni scurţi şi tricou, om serios, cu tunsoare regulamentară şi ţinută impecabilă ce naiba! Ce dacă fură? Cine nu fură în ziua de azi? Ce dacă minte? Cine nu minte? Ce dacă nu a onorat nicio promisiune electorală în 25 de ani? Ştim noi cum să ne descurcăm şi fără să ajutorul lor.

  • Dăm şpagă la doctor, asistente, femeia de serviciu, învăţătoare, profesori,  la poştă, la magazin, la şoferul de taxi, la cel de pe ambulanţă, la firma de pompe funebre, la gropar. Apoi ne plângem că-i viaţa scumpă şi toţi sunt escroci, nu ridică un pai dacă nu le dai.

  • Luăm pentru că ni se cuvine, nu pentru că cineva s-a obosit să facă un serviciu sau un lucru pentru noi. În consecinţă nu mulţumim niciodată, ba mai şi înjurăm printre dinţi, să se vadă că suntem nemulţumiţi de aşa servicii proaste, de aşa calitate îndoielnică, de aşa lucruri puţin trainice.

  • Suntem cei mai buni politicieni pe băncuţă, la umbră, sau la adăpostul monitorului pe reţelele de socializare. În realitate, totul se reduce la interesele personale, mici, meschine, insignifiante.

  • Nu facem nimic din ce-ar putea să solicite efort fără a ne aduce un beneficiu imediat. Dacă e de muncă, mai bine nu.

  • Lăsăm pământul în paragină şi cumpărăm legume de la magazin. Nici pâine nu mai facem, nici cozonac de sărbători. Nu sunt brutării şi patiserii pe toate drumurile? Ce contează că produsele lor nu au niciun gust? Măcar sunt aspectoase, arată bestial!

  • Ne plângem că suntem săraci, că nu avem bani, nu avem din ce trăi, din ce ridica şcoli, din ce face drumuri, dar străzile sunt veşnic blocate de maşini, terasele pline, palatele cu turnuleţe au răsărit ca ciupercile după ploaie, peste tot, ca şi bisericile cu turle aurite.

  • Ne luăm modele dintre vedetele tv şi facem vedete doar agramaţi şi piţipoance. Punem preţ pe haină, niciodată pe creier. Ne punem extensii de păr, silicon în buze, în sâni, în fese, dar avem creierul cât o nucă de cocos. Neted la fel. Oricum, diplomele se dau pe bani, sunt la ofertă. Care mai vrea, care mai doreşte? Una, două, trei, licenţă, masterat, doctorat.

  • Cumpărăm haine de firmă, cu inscripţii strălucitoare, poşete şi pantofi cu platformă de mii de euro, dar nu intrăm niciodată într-o librărie. Cartea ni se pare extrem de scumpă. E adevărat că şi dacă s-ar vinde la preţ de hârtie igienică tot scumpă ni s-ar părea.

  • Organizăm nopţi ale muzeelor, ca exponatele lor să mai vadă din când în când şi chipuri de oameni ce se calcă în picioare pe podelele lustruite. În restul anului taxa de intrare e prea scumpă, e mai ieftin clubul, cu fumul lui, băutura tare şi muzica urlată.

  • Ne călcăm în picioare când se dau cărţi gratis. Nu că am citi, nu că ne-ar interesa vreun autor, sau titlu, ci pentru că-s gratis. Să luăm şi noi două-trei bucăţi acolo, să fie, că nu cer de mâncare.

  • Ne înghesuim la promoţiile marilor retaileri. Nu contează că preţurile promoţionale au adaos comercial de 200% şi  sunt de cea mai proastă calitate. Nici că pentru banii ăia am mâncat parizer din plastic cu pâine plină de aer un an întreg, ca să punem un ban deoparte. Tigaia contează!

  • Cumpărăm agrafe de la farmacie, genţi de la librării şi cărţi de la raioanele de electrocasnice. Şi băutură de peste tot.

  • Toţi ştim cel mai bine ce trebuie făcut, dar nu facem niciodată nimic. Lăsăm să facă alţii, odihna noastră e importantă. E greu să munceşti cu creierul, să dai idei, chiar dacă habar nu ai cum se duce un proiect la final.

  • Facem copii pentru că aşa e în trend şi-i învăţăm să fie superficiali. Ca noi. Îi învăţăm să înjure, să-şi ţugoaie buzele când fac poze, să se îmbrace doar cu haine de firmă, să se machieze de la 5 ani. Le luăm tabletă la doi ani şi smartphone la 6. Le plătim bone filipineze, şcoli particulare, profesori particulari şi facem scandal dacă vreun profesor rupt în fund le dă notă mică.

  • Coafezele, manechiuristele, stilistele, maseorii, instructorii din  sălile de sport, nutriţioniştii făcuţi la apelul de seară sunt mai bine bine plătiţi decât doctorii sau profesorii. Ne trebuie muşchi, nu creier. Ne trebuie unghii, nu inteligenţă.

  • Mâncăm două frunze de salată cu două picături de lămâie, bem apă chioară, ca nu cumva scheletul nostru siliconat să depăşească vreodată greutatea ideală. Care e un pic mai mare ca a unui cadavru stafidit deja. Oricum, calota craniană ascunde doar aer în spatele ochilor rimelaţi, sub părul oxigenat şi plin de meşe. Dacă ar conţine heliu, am şti zbura. Uau, ce mişto ar fi! De ce fată, nu ne-am gândit noi la asta până acum!

Şi lista poate continua cu ce vreţi voi să adăugaţi.

Trăim vremuri ciudate într-o lume plină de superficial şi plastic, ca produse chinezeşti care au invadat piaţa. Două la preţ de unul, direct din Dragonul Roşu. Sau poate aşa au fost dintotdeauna şi doar mie mi se pare acum anormal.

33 comentarii

iulie 1, 2015 · 9:32 am