Lacrima

Plâng nori întunecaţi deasupra mea.

Picuri mari de ploaie cad uşor, translucizi, se unesc, se contopesc şi lovesc pământul cu-ncrâncenare. Poc, poc, poc. Pământul îi suge însetat. De prea multă aşteptare are buzele crăpate.

Ridic ochii spre cer. Îi văd. Sunt transparenţi, adună în ei frânturi de viaţă. Un colt de frunză, un colţ de cer, o crenguţă cât un vârf de ac, sfertul sfertului de petală de floare. Le strâng la piept şi-aşa, cu viaţa-n braţe se grăbesc să moară zdrobiţi pe caldarâm.

În goana lor se lovesc de copaci, de case, de oameni, şi se sparg în sute de stropi mici cărora le împart frăţeşte viaţa adunată în cădere. Unuia un colţ de colţ de cer, altuia un sfert de sfert de sfert de petală. Fiecare are partea lui de viaţă furată.thumb-1400x733

Unul mi-a picat în creştet. Îl simt cum se prelinge rece prin păr, pe frunte, pe gene. S-a încălzit, a furat din viaţa mea. Un gând dureros şi rebel s-a agăţat în alunecare de el. Îl ţine atârnat pe pleoapă, într-un echilibru precar. Mi-s ochii uscaţi, l-ar bea în loc de lacrimă. Gândul nu vrea, cheamă la suprafaţă lacrimile ce mi s-au încrustat demult în carne.

Lacrimile vuies şi depăşesc clocotind bariera retinei. Glasul lor doare, carnea ţipă, inima se sparge. Mă ţin strâns în braţe, s-o domolesc. De-aş lăsa-o s-ar împrăştia cioburi rubinii în praful drumului şi drumul le-ar fura strălucirea.

Hai, veniţi, ajutaţi-mă, desprindeţi-mă de aici!”, le strigă lacrima ploii agăţată-n gene iar ele dau năvală s-o îmbrăţişeze. Se-adună pe rând în picur greu cât lacrima de cleştar din poveste. Întind palma s-o prind, nu-mi vine s-o las să plece aşa. Cleştarul ei se-adună cald în palma întinsă. Îmi împrumută un colţ de retină şi gândul rebel.

O privesc cu jale şi alte şi alte lacrimi se adună-n căuş, iar inima-mi urlă, o doare locul rămas gol după desprinderea lor. Acoperiseră o rană, rana acum sângerează. În căuşul palmei adun amintiri adormite şi cuvinte omorâte în faşă de-atâta nerostire şi le încrustez adânc în sfera translucidă. Pământul îmi cheamă genunchii şi-mi frânge spatele, cleştarul din palmă atârnă greu, cât o viaţă de om.

Îţi scriu pe-o lacrimă, iubire. Mi-e dor de noi, cei ce-am fost când nu uitasem să dezlegăm cuvintele. Întinde palma şi primeşte-o, e cea mai preţioasă lacrimă de cleştar. I-am dat un colţ de inimă şi-am învelit-o cu fiinţa mea. E vie, poartă cu ea întreaga mea viaţă.

Anunțuri

3 comentarii

Iulie 3, 2015 · 8:42 am

3 răspunsuri la „Lacrima

  1. Frumos aşa, Lucia? Vin şi râd ca apucata la postarea ailaltă, şi-aici mă faci să dau borş la şoricei…
    Mi-a plăcut de mor ce ai scris. Am acel sentiment că mi-a crescut un nod literar în gât şi mă tem să respir ca să nu încep să plâng de-a binelea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s