Dantelă cu iubire

Într-una din zile, când vacanţa de iarnă se apropia cu paşi mari, Vali aştepta zgribulit la poarta facultăţii. Vântul sufla subţire, rece şi pătrundea adânc pe sub haine înţepând cu mii de ace pielea sensibilă. Obrajii erau roşii de ger, urechile îi îngheţaseră şi sufla în pumnii strâşi să-şi încălzească un pic mâinile. Ana l-a sărutat grăbită, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui şi au plecat aşa, lipiţi şi grăbiţi către casă. Răsuflau greu scoţând aburi pe nas, împiedicaţi de vântul ce le venea furios în faţă. Părea că în afară de ei şi vântul îngheţat nimeni nu mai era în jur. Oamenii stăteau la adăpostul cald al căminelor proprii, păsările amuţiseră, cerul cenuşiu coborâse până pe creştetele lor şi o linişte ireală se aşezase peste oraş. Dacă ar fi ridicat ochii şi ar fi întins mâinile ar fi putut prinde cerul de poale. Ei mergeau însă grăbiţi cu ochii în pământ, îmbrăţişaţi şi pierduţi în gândurile lor. Un fulg rătăcit a zburat ameţit o perioadă şi s-a topit imediat pe nasul roşu al Anei. Fata a tresărit şi a ridicat privirea. Din văzduhul cenuşiu, fulgii se alergau şi se urmăreau unul pe celălalt în goana lor ameţită către pământ.
– Uite, Vali, ninge!!!!!
Băiatul a tresărit. Avea gândul trimis adânc, în el, căutând să se lămurească şi să-şi potolească un imbold ce devenea din ce în ce mai sâcâitor. A ridicat ochii şi un fulg uriaş i-a picat pe pleoapa stângă împrăştiindu-se în cioburi de gheaţă albă pe genele negre. Ana a râs, i-a aplecat capul şi i l-a adunat cu buzele fierbinţi. El s-a înfiorat şi a întins mâinile să poată cuprinde în braţe întreg cerul acela posomorât ce le trimitea steluţe albe să-i acopere şi să le cureţe drumul. Ninsoarea se înteţea iar ei uitaseră şi de frig şi de vântul înţepător. Alergau pe trotuar încercând să prindă fulgii graşi în palmele întinse şi să-i soarbă înainte de a se topi. Râdeau. În oraşul încremenit redeveniseră într-o clipă copii.

Când au ajuns acasă era deja întuneric. Ziua se sfârşise la amiază, pe nesimţite, închizând pleoapele sub povara norilor încărcaţi de zăpadă. Au deschis uşa şi au dat să aprindă lumina. Nu era curent. Ana a râs şi-a aruncat geanta pe cuier, s-a descălţat şi a intrat în bucătărie să caute un chibrit şi o lumânare. S-a întors cu lumânarea aprinsă în mână. Lumina ei tremurătoare arunca umbre calde pe obrajii îmbujoraţi şi-i făcea ochii să sclipească. Vali apucase să-şi dea jos paltonul şi cizmele. A privit-o intens cu ochii lui de păcat şi a sărutat-o aşa cum nu o făcuse niciodată. Lung, tandru, delicat, infiorător. Îi ţinea obrajii încălziţi în palme şi-şi plimba lent vârful limbi peste buzele ei fierbinţi. Ana a tresărit. Băiatul s-a desprins şi a întins mâna după palton. Ea l-a prins de mânecă şi l-a oprit.
– Rămâi, te rog.
– Nu pot, Ana. Azi nu sunt stăpân pe mine.
– Rămâi. Vreau să rămâi!
L-a luat de mână şi l-a condus tăcută în dormitor. A aşezat lumânarea pe noptieră, s-a întors şi l-a sărutat la rândul ei, gustându-i buzele. El a prins-o de umeri, şi-a afundat privirea până în fundul sufletului ei, iar mâinile lui au început să-i exploreze corpul, dezbrăcând-o uşurel. Fata tresărea la fiecare atingere şi inima i se zbătea făcând-o să tremure ca frunza bătută de vânt. Pe măsură ce hainele cădeau, gura lui acoperea flămândă pielea rămasă liberă, dându-i fetei senzaţii greu de suportat.
– Ţi-e frig?
– Mmmmmm
– Vrei să mă opresc?
– Nu!! te rog.
Când s-au întins pe pat dorinţa era atât de mare că niciunul nu şi-a mai dat seama cum se întâmplă lucrurile. El ar fi vrut să nu se grăbească, să-i guste pe rând fiecare răsuflare, să-i descifreze fiecare şoaptă, să se îmbete de parfumul corpului fraged, ea l-ar fi atras şi l-ar fi respins în acelaşi timp. Flacăra ochilor lui negri nu s-a dezlipit o clipă de pe faţa fetei iubite sorbindu-i toate umbrele şi fulgerele, urmărindu-i fiecare gest, ghidându-i corpul după grimasele pe care i le citea în colţul gurii. O secundă şi-au pierdut capul amândoi şi un ţipăt scurt a pus capăt frământării trupurilor flămânde. Se întregiseră. Lumânarea se stinsese demult de la respiraţia lor şuierată, cearşaful se adunase grămadă sub corpurile transpirate de atâta frământare. Cu mâinile atârnând pe lângă corp, Ana privea în întuneric la zecile de steluţe colorate ce-i luminau privirea. Două boabe de lacrimă se prelingeau încet din colţul ochilor. Le-a lăsat să-şi urmeze drumul. Toată sperietura dispăruse. Rămâsese doar zbaterea stomacului şi o mare linişte. Nici nu-i venea să respire ca nu cumva să tulbure atâta pace. Vali a întins mâna şi a simţit lacrimile.
– Plângi! Ana, ţi-am făcut rău!?
– Nu mi-ai făcut nimic. Doar taci, te rog.
Bâjbâind pe întuneric băiatul s-a ridicat şi a aprins din nou lumânarea. Camera arăta ca după război cu hainele lor împrăştiate peste tot şi patul răvăşit. Ana zăcea în aceeaşi poziţie şi lacrimile curgeau în voie, udându-i părul şi perna. S-a întins înapoi lângă ea, a luat-o în braţe şi a început s-o legene şi să-i şoptească uşor printre sărutări.
– Iubita mea, fetiţa mea, mimoza mea, lacrima mea… Te rog să nu mai plângi! Uită-te la mine!
Cu mâinile amândouă i-a prins obrajii şi i-a privit adânc în ochi, până i-a simţit corpul vibrând. Ochii lui ardeau, ai ei îşi domoliseră focul în lacrimi purificatoare. Zâmbea.
– Eşti o mică scorpie, ştii?! Ce mi-ai făcut?
Zâmbind fără răspuns, Ana şi-a agăţat din nou privirea în tavan. Ţesea vise cu fulgi argintii. Sprijinit într-un cot Vali a privit-o un timp, printre gene. Părea o umbră luminoasă în semiobscuritatea camerei. S-a aplecat apoi umil, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Fata şi-a strâns degetele peste palma lui şi-a ridicat capul şi i-a sărutat la rândul ei podul palmei. El a simţit arsura, ca şi cum un fulger l-ar fi străbătut de acolo până în tălpi.
– Mulţumesc.
– Tu?! Eu îţi mulţumesc, plângăcioasă mică! Mimoza o să te strig de acum!
– Numai să îndrăzneşti!
Lumânarea se terminase, afară strada îşi aprinsese felinarele şi lumina lor aurea blând zăpada de pe trotuar, făcând-o să strălucească. Inimile lor îşi şopteau uşurel vorbe doar de ele auzite, fruntea ei se odihnea cald lângă inima lui, sânul stâng se iţea obraznic în menghina îmbrăţişării, cel drept îşi cerşea leneş dreptul la mângâiere. Liniştea era spartă doar de şoaptele fulgilor ce-nfoiau plapuma zăpezii sub felinare.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Iulie 12, 2015 · 7:28 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s